Youssef HINDI
(Primul episod: https://paulghitiu2009.blogspot.com/2020/01/ciocnirea-ideologica-mondiala-i.html)
O altă lectură a ciocnirii civilizațiilor: Modernismul împotriva tradiției
Dacă studiem, din perspectiva istoriei civilizațiilor era contemporană, și anume secolele al XIX-lea și al XX-lea, putem într-adevăr vorbi despre o ciocnire a civilizațiilor, dar nu și între civilizațiile creștine și musulmane; este vorba deci despre o ciocnire între modernism și tradiție, modernismul fiind reprezentat și condus de Occident, mai întâi cu Imperiul britanic și apoi cu Statele Unite în avangarda sa.
Este foarte important să se facă distincția între Europa și Occident. Occidentul este o construcție legată de această fabricare ideologică, care este iudeo-creștinismul, și care trimite mult mai mult la lumea anglo-saxonă talasocratică decât la continentul european [6]. Ceea ce numim acum “Vestul” nu este doar o construcție ideologică, ci una politică, și anume Uniunea Europeană și omologul său geostrategic, brațul armat al Statelor Unite, NATO. Acest Vest are chipul lumii anglo-saxone care a cunoscut o expansiune economica si geopolitica impinsa de un mesianism veterotestamentar, care a însoțit și a urmat revoluția lui Oliver Cromwell (1599-1658) [7].
Prin urmare, lumea occidentală este acea grupare ideologică, politică și geopolitică care a absorbit treptat vechea lume catolică, greco-latină, dar și cea germanică și care, la începutul secolului XX, nu mai poate fi numită creștină, în aşa măsură modernismul materialist și revoluțiile care rezultă din matricea mesianismului ateist [8] care au promovat-o, au invadat-o și au dezintegrat-o treptat.
Cel care a identificat mai intai manifestarea geopolitica a confruntarii dintre traditie si modernism [9], confruntare în continuare de actualitate, este istoricul britanic Arnold J. Toynbee (1889-1975), theoretician al istoriei pe termen lung şi al civilizaţiei. A. J. Toynbee este, de asemenea, la originea expresiei „Ciocnirea civilizațiilor”, care a fost preluată și al cărei concept pe care îl acoperea a fost pervertit de Bernard Lewis.
Căci, pentru A. J. Toynbee, ciocnirea civilizațiilor nu opune creștinismul şi islamul, ci civilizația modernă cu civilizațiile tradiționale. Astfel, în 1947, istoricul civilizației a prezentat o interpretare original a colonialismului occidental din prima jumătate a secolului XX:
Acest atac concentric lansat de Occidentul modern împotriva lumii Islamului a inaugurat conflictul actual dintre cele două civilizații. Se va vedea ca el face parte dintr-o mişcare mult mai mare şi mai ambiţioasă prin care civilizaţia occidentală vizează încorporarea întregii umanități într-o singură societate mare si controlul a tot ceea ce, pe uscat, pe mare şi în aer, umanitatea poate exploata datorita tehnologiei vestice moderne. Ce face Occidentul cu Islamul, face în același timp cu celelalte civilizații supraviețuitoare — creștinii ortodocși, indienii, lumea dsin orientul extrem — și cu societățile primitive supraviețuitoare care sunt în prezent în agonie, chiar și în ultimele lor redute din Africa tropicală.” [10]
Această mișcare de încorporare a întregii umanități într-o singură societate mare este însoțită de o altă mișcare menită să integreze toate religiile tradiționale pentru a le supune uneia singure în cadrul acestui ONU al religiilor care este Congresul mondial al religiilor (Congress Of The Leaders of World and Traditional Religions)[11]. Acest proces de subversiune, descompunere și supunere a creștinismului și islamului a început în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea [12]. Acest proces a ajuns în secolul XXI în faza sa finală, după cum reiese din declarația din 2012 a reprezentantului de atunci al udaismului la Congresul mondial al religiilor, rabinul Ashkenazi al Israelului, Yona Metsger: „Visul meu este de a construi ceva similar cu ceea ce Organizația Națiunilor Unite este pentru diplomați, de a unifica religiile, demnitarii fiecărei națiuni, ai fiecărei țări, inclusiv cei care nu au o relație diplomatică.” [13]
Pe scurt, ciocnirea dintre modernism si traditie, sau, cu alte cuvinte, între globalismul mesianic și națiune, este deghizat în confruntare religioasă islamo-creştină, cu scopul nemărturisit de a distruge rămășițele creștinismului și islamului pentru a dizolva aceste două civilizații și religii într-o postmodernitate care trebuie redefinită.
O altă lectură a ciocnirii civilizațiilor: Modernismul împotriva tradiției
Dacă studiem, din perspectiva istoriei civilizațiilor era contemporană, și anume secolele al XIX-lea și al XX-lea, putem într-adevăr vorbi despre o ciocnire a civilizațiilor, dar nu și între civilizațiile creștine și musulmane; este vorba deci despre o ciocnire între modernism și tradiție, modernismul fiind reprezentat și condus de Occident, mai întâi cu Imperiul britanic și apoi cu Statele Unite în avangarda sa.
Este foarte important să se facă distincția între Europa și Occident. Occidentul este o construcție legată de această fabricare ideologică, care este iudeo-creștinismul, și care trimite mult mai mult la lumea anglo-saxonă talasocratică decât la continentul european [6]. Ceea ce numim acum “Vestul” nu este doar o construcție ideologică, ci una politică, și anume Uniunea Europeană și omologul său geostrategic, brațul armat al Statelor Unite, NATO. Acest Vest are chipul lumii anglo-saxone care a cunoscut o expansiune economica si geopolitica impinsa de un mesianism veterotestamentar, care a însoțit și a urmat revoluția lui Oliver Cromwell (1599-1658) [7].
Prin urmare, lumea occidentală este acea grupare ideologică, politică și geopolitică care a absorbit treptat vechea lume catolică, greco-latină, dar și cea germanică și care, la începutul secolului XX, nu mai poate fi numită creștină, în aşa măsură modernismul materialist și revoluțiile care rezultă din matricea mesianismului ateist [8] care au promovat-o, au invadat-o și au dezintegrat-o treptat.
Cel care a identificat mai intai manifestarea geopolitica a confruntarii dintre traditie si modernism [9], confruntare în continuare de actualitate, este istoricul britanic Arnold J. Toynbee (1889-1975), theoretician al istoriei pe termen lung şi al civilizaţiei. A. J. Toynbee este, de asemenea, la originea expresiei „Ciocnirea civilizațiilor”, care a fost preluată și al cărei concept pe care îl acoperea a fost pervertit de Bernard Lewis.
Căci, pentru A. J. Toynbee, ciocnirea civilizațiilor nu opune creștinismul şi islamul, ci civilizația modernă cu civilizațiile tradiționale. Astfel, în 1947, istoricul civilizației a prezentat o interpretare original a colonialismului occidental din prima jumătate a secolului XX:
Acest atac concentric lansat de Occidentul modern împotriva lumii Islamului a inaugurat conflictul actual dintre cele două civilizații. Se va vedea ca el face parte dintr-o mişcare mult mai mare şi mai ambiţioasă prin care civilizaţia occidentală vizează încorporarea întregii umanități într-o singură societate mare si controlul a tot ceea ce, pe uscat, pe mare şi în aer, umanitatea poate exploata datorita tehnologiei vestice moderne. Ce face Occidentul cu Islamul, face în același timp cu celelalte civilizații supraviețuitoare — creștinii ortodocși, indienii, lumea dsin orientul extrem — și cu societățile primitive supraviețuitoare care sunt în prezent în agonie, chiar și în ultimele lor redute din Africa tropicală.” [10]
Această mișcare de încorporare a întregii umanități într-o singură societate mare este însoțită de o altă mișcare menită să integreze toate religiile tradiționale pentru a le supune uneia singure în cadrul acestui ONU al religiilor care este Congresul mondial al religiilor (Congress Of The Leaders of World and Traditional Religions)[11]. Acest proces de subversiune, descompunere și supunere a creștinismului și islamului a început în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea [12]. Acest proces a ajuns în secolul XXI în faza sa finală, după cum reiese din declarația din 2012 a reprezentantului de atunci al udaismului la Congresul mondial al religiilor, rabinul Ashkenazi al Israelului, Yona Metsger: „Visul meu este de a construi ceva similar cu ceea ce Organizația Națiunilor Unite este pentru diplomați, de a unifica religiile, demnitarii fiecărei națiuni, ai fiecărei țări, inclusiv cei care nu au o relație diplomatică.” [13]
Pe scurt, ciocnirea dintre modernism si traditie, sau, cu alte cuvinte, între globalismul mesianic și națiune, este deghizat în confruntare religioasă islamo-creştină, cu scopul nemărturisit de a distruge rămășițele creștinismului și islamului pentru a dizolva aceste două civilizații și religii într-o postmodernitate care trebuie redefinită.
Dominația creștinismului: o lectură biblică și
escatologică
Condiția prealabilă pentru
acest triumf escatologic a fost dominația occidentului creștin de către reprezentanţii
iudaismului.
Pentru a înțelege relația dintre evrei și europeni și relația dintre iudaism și creștinism în timpurile contemporane este nevoie de cunoașterea naturii relatiilor dintre Iacov si fratele Esau din Tora. Pentru că Biblia ebraică este temelia praxeologiei iudaice în toate domeniile, în aşa măsură încât inspiră chiar și viziunea istorică și geopolitică dezvoltată de rabini și de intelectualii laici evrei pe urmele lor.
Esau este fratele mai mare al lui Iacov, chiar dacă aceștia sunt de fapt gemeni, pentru că Esau s-a născut primul. Este scris în Tora că, înainte de nașterea lor, Dumnezeu, vorbind cu soția lui Isaac, mama lui Esau și Iacov, i-a anunțat că două națiuni vor veni de la ea:
„Domnul însă i-a zis: În pântecele tău sunt două neamuri și două popoare se vor ridica din pântecele tău; un popor va ajunge mai puternic decât celălalt și cel mare va sluji celui mai mic!”(Facerea 25:23)
Pentru a înțelege relația dintre evrei și europeni și relația dintre iudaism și creștinism în timpurile contemporane este nevoie de cunoașterea naturii relatiilor dintre Iacov si fratele Esau din Tora. Pentru că Biblia ebraică este temelia praxeologiei iudaice în toate domeniile, în aşa măsură încât inspiră chiar și viziunea istorică și geopolitică dezvoltată de rabini și de intelectualii laici evrei pe urmele lor.
Esau este fratele mai mare al lui Iacov, chiar dacă aceștia sunt de fapt gemeni, pentru că Esau s-a născut primul. Este scris în Tora că, înainte de nașterea lor, Dumnezeu, vorbind cu soția lui Isaac, mama lui Esau și Iacov, i-a anunțat că două națiuni vor veni de la ea:
„Domnul însă i-a zis: În pântecele tău sunt două neamuri și două popoare se vor ridica din pântecele tău; un popor va ajunge mai puternic decât celălalt și cel mare va sluji celui mai mic!”(Facerea 25:23)
Potrivit Torei, poporul Edom - pe care rabinii îl identifică cu Europa -
este destinat să asculte de poporul lui Iacov, poporul evreu, Israel.
Aceasta promisiune au încercat David Reuveni și Solomon Molcho să o împlinească în secolul al XVI-lea.
După cum a scris marele istoric al lui Judaismului Gershom Scholem (1897-1982): Viziunile și dicursurile lui Solomon Molcho au amestecat kabala și incitarea la acțiune politică cu scopuri mesianice în rândul creștinilor. Martiriul său (1532) a făcut ca comunitatea evreiască să-l socotească ca unul dintre „sfinții” kabalei. Mișcările apocaliptice au văzut apariția lui Martin Luther ca un semn nou, un semn al prăbușirii Bisericii și al apropierii sfârșitului timpului.” [14]
Solomon Molcho s-a dedicat atragerii atentiei preotilor crestini, lucru pe care l-a facut cu mare pricepere; clericii au venit sa-i asculte discursurile, datorita carismei si viziunilor sale, care au impresionat publicul (de exemplu, acesta prezice inundațiile de la Roma din 1530 și cutremurul din Portugalia din 1531).
În unele dintre discursurile sale a anunțat căderea Romei (care întruchipează Edomul) și a creștinismului, precum și reconstrucția Iudeii. Prin intermediul maestrului său, David Reuveni, Molcho a reușit să se apropie de cardinali (începând cu Cardinalul Giulio) din Roma și să se întâlnească cu Papa Clement VII, pe care a încercat să-l convingă că răscumpărarea poporului evreu era iminentă. El a reușit să-l impresioneze pe papă, până la punctul în care i-a acordat o aprobare scrisă prin care îl autoriza să predice în fața unui public creștin și să își publice textele (cu condiția să nu fie anti-creștine).
In timp ce Molcho a pus primele pietre ale alianţei dintre evrei şi creştini, inchiziţia şi împăratul Charles V i-au pus capat prin trimiterea lui Molcho pe rug si a stăpânului său Reuveni într-o celulă.
Abia în secolul următor a fost înfăptuită alianța iudeo-creștină, mai precis între iudaismul mesianic și mileranismul protestant.
La începutul secolului al XVII-lea, teologii protestanți englezi au început să apere ideea de reimplantare a evreilor în Pământul Sfânt pentru a grăbi întoarcerea lui Isus și astfel a-i converti pe evrei la creștinism. Printre acești teologi protestanți care au promovat acest proiect, s-au numărat Joseph Mede (1586-1635), Richard Baxter (1615-1691) și un parlamentar englez, Sir Henry Finch (1558-1625), care a scris o carte de exegeză în care el „a prezis” întoarcerea evreilor în Pământul Sfânt: The World’s Great Restauration, or the Calling of the Jews (Marea restaurare a lumii sau Chemarea evreilor).
Aceasta promisiune au încercat David Reuveni și Solomon Molcho să o împlinească în secolul al XVI-lea.
După cum a scris marele istoric al lui Judaismului Gershom Scholem (1897-1982): Viziunile și dicursurile lui Solomon Molcho au amestecat kabala și incitarea la acțiune politică cu scopuri mesianice în rândul creștinilor. Martiriul său (1532) a făcut ca comunitatea evreiască să-l socotească ca unul dintre „sfinții” kabalei. Mișcările apocaliptice au văzut apariția lui Martin Luther ca un semn nou, un semn al prăbușirii Bisericii și al apropierii sfârșitului timpului.” [14]
Solomon Molcho s-a dedicat atragerii atentiei preotilor crestini, lucru pe care l-a facut cu mare pricepere; clericii au venit sa-i asculte discursurile, datorita carismei si viziunilor sale, care au impresionat publicul (de exemplu, acesta prezice inundațiile de la Roma din 1530 și cutremurul din Portugalia din 1531).
În unele dintre discursurile sale a anunțat căderea Romei (care întruchipează Edomul) și a creștinismului, precum și reconstrucția Iudeii. Prin intermediul maestrului său, David Reuveni, Molcho a reușit să se apropie de cardinali (începând cu Cardinalul Giulio) din Roma și să se întâlnească cu Papa Clement VII, pe care a încercat să-l convingă că răscumpărarea poporului evreu era iminentă. El a reușit să-l impresioneze pe papă, până la punctul în care i-a acordat o aprobare scrisă prin care îl autoriza să predice în fața unui public creștin și să își publice textele (cu condiția să nu fie anti-creștine).
In timp ce Molcho a pus primele pietre ale alianţei dintre evrei şi creştini, inchiziţia şi împăratul Charles V i-au pus capat prin trimiterea lui Molcho pe rug si a stăpânului său Reuveni într-o celulă.
Abia în secolul următor a fost înfăptuită alianța iudeo-creștină, mai precis între iudaismul mesianic și mileranismul protestant.
La începutul secolului al XVII-lea, teologii protestanți englezi au început să apere ideea de reimplantare a evreilor în Pământul Sfânt pentru a grăbi întoarcerea lui Isus și astfel a-i converti pe evrei la creștinism. Printre acești teologi protestanți care au promovat acest proiect, s-au numărat Joseph Mede (1586-1635), Richard Baxter (1615-1691) și un parlamentar englez, Sir Henry Finch (1558-1625), care a scris o carte de exegeză în care el „a prezis” întoarcerea evreilor în Pământul Sfânt: The World’s Great Restauration, or the Calling of the Jews (Marea restaurare a lumii sau Chemarea evreilor).
[5] Stephen Walt et John Mearsheimer, Le Lobby pro-israélien et la politique étrangère américaine, La Découverte, 2009, p. 270.
[6] J’ai analysé dans Occident & Islam – Tome I des évènements majeurs dans l’histoire de l’Angleterre du XVIIe siècle, qui transformeront historiquement et de manière décisive — notamment à l’occasion des deux guerres mondiales — le rapport de ce monde anglo-saxon à l’Europe continentale.
[7] Y. Hindi, Occident & Islam – Tome I, chapitre I.
[8] Cf. Y. Hindi, La Mystique de la Laïcité, Généalogie de la religion républicaine, 2017, Sigest.
[9] Thèse que René Guénon développe dans La Crise du monde moderne, 1927.
[10] Arnold J. Toynbee, L’Islam, l’Occident et l’avenir, 1947, 2013, Editions Des Malassis, pp. 14-15.
[11] Voir le site du Congrès mondial des religions : http://www.religions-congress.org/component/option,com_frontpage/Itemid,1/lang,english/
[12] Y. Hindi, Occident & Islam- Tome I, chap. II.
[13] Euronews, « Kazakhstan : une quête d’unité spirituelle », 04/06/12.
[14] Gershom Scholem, La Kabbale : Une introduction. Origines, thèmes et biographies, Gallimard, coll. « Folio Essais », 2003, p. 142.
Va urma.
Autor: Youssef Hindi
este istoric al religiilor, politolog și geopolitolog. Specialist în mesianism
și implicațiile sale istorice, politice și geopolitice, cercetările sale
inovatoare au pus în lumină originile ideologiilor moderne, inclusiv asupra
sionismului, socialismului și republicanismului francez. De asemenea, este autorul
a numeroase articole prospective privind relațiile internaționale, dar și al
mai multor cărți, inclusiv „Occident et Islam” și „La Mistique de la Laïcité”.
