Occidentul, demonii şi Edmund Burke

      

Lumea noastră este, pe ansamblu, întoarsă iremediabil către ceea ce e pieritor: către material. Omul de astăzi nu mai are întrebări legate de existenţă; nici măcar experienţele limită, cele de la pragul dintre viaţă şi moarte şi, mai mult, nici chiar moartea însăşi nu-l mai zdruncină; omul de astăzi are, în ceea ce priveşte existenţa doar certitudini: a fost conceput într-o bacterie, s-a născut dintr-o maimuţă păroasă şi este cumva, nu are importanţă cum, prin ceea ce adună, prin ceea ce consumă, prin satisfacere simţurilor, nepieritor. De aceea trebuie să aibă. A avea este singurul verb conjugat astăzi de cei mai mulţi. A avea a devenit un verb existenţial. Singurele întrebări ale omului nostru sunt legate de cum, când şi cât din ameţitoarea ofertă a negustorilor de iluzii o să aibă. 

Lumea noastră se desparte de trecut într-un mod agresiv, duşmănos: trecutul, înjositor, primitiv, necivilizat, inuman(ist), grosolan trebuie nimicit. El nu ne foloseşte la nimic, ba mai mult, ne complexează, ne tarează. Acolo găsim numai învăţături penibile, aberante despre cine suntem şi cum trebuie să ne comportăm. Trecutul este incorect politic, fundamentalist spiritual, desuet cultural. El este retrograd. 

Şi invers: tot ce ţine de el, deci şi sentimentul religios, este la fel. 

Lumea noastră este pe cale de a-şi pierde normele morale: ele sunt înlocuite cu nişte norme care se schimbă după modele politice şi presiunile grupurilor autointitulate progresiste. Bunul simţ este înlocuit de grobianism, decenţa de delir hedonist, moralitatea de desfrâu, responsabilitatea de egoism iresponsabil, adevărul de minciună, iubirea, prietenia, acceptarea măcar a celuilalt, de dispreţ şi ură nimicitoare. 

Minciuna, falsitatea, ipocrizia corodează tot ce mai rămâne neatins. Am devenit nişte scaune, nişte posturi, nişte haine. Nonvalorile au devenit valori, valorile reale sunt puse la zid. Nu spui ca mine, nu crezi ce spun eu că cred (?), nu furi cu mine (sau pentru mine), nu înşeli cu mine (sau pentru mine), nu mi te supui, vrei să ai propria personalitate, vrei să trăieşti după alt model, vrei să fii liber – atunci eşti duşmanul meu. 

În lumea noastră imaginaţia morală este înlocuită de imaginaţia diabolică şi, după cum zicea Burke, fie ca imaginaţia morală să lipsească şi vom fi aruncaţi „din această lume a raţiunii şi a ordinii şi a păcii şi a virtuţii şi a plinei de daruri căinţe, în lumea contrarie a nebuniei, discordiei, viciului, confuziei şi zadarnicei păreri de rău.” 

Lumea noastră este, zice-se pe o spirală; numai că nu în urcare, ci în coborâre, şi nu pe o spirală a evoluţiei, ci pe una a nebuniei posesiunii şi arivismului, a degradării şi a distrugerii. O spirală a nimicului. 

Scriu toate acestea pentru că privesc şi ascult ceea ce se petrece în lume, privesc şi ascult ceea ce se petrece la noi şi încă uneori (mai rar, semn că am înţeles) simt că nu mai am cuvinte; uneori simt că ies din raţiune şi simt nevoia de a-i urî şi de a-i nimici pe cei care mă fac să simt astfel. În faţa manifestării răului sub toate formele lui invocate mai înainte şi nesfârşit de multe altele, pare că e tot mai greu să găsim mijloacele de a ne apăra şi de a-i apăra pe alţii, dar mai ales se pare că suntem săraci în cuvintele necesare pentru răbdare. Şi atunci trecem la instinct, la simţămintele telurice, la repulsie, respingere, desfiinţare. Îmi amintesc însă că nu trebuie să mă las atras în arena în care sunt înconjurat de monştrii furiei, lipsei de raţiune, urii. Pentru că atunci aş deveni ca ei. Pentru că asta este şi intenţia de profunzime a puterii întunecate care îi conduce: de a ne face să uităm că avem tot ce ne trebuie pentru a lupta, de a ne face să ne predăm, să tăcem. Să devenim ca ei, să gândim ca ei, să facem ca ei, să distrugem împreună cu ei. 

E greu să găsim cuvinte pentru a ţine pasul cu produsele imaginaţiei demonice, dar nici nu e necesar: cele moştenite acoperă, dacă le cunoaştem bine, toate nevoile. Şi apoi, pentru cine-şi aduce aminte, avem CUVÂNTUL.

O bunăvestire pentru România?

          Nu aş vrea să mă grăbesc.
          Nu aş vrea să mă entuziasmez degeaba.
          Mai ales, nu aş vrea să hrănesc greşit speranţele altora.
          Dar de ceva timp - şi mai ales în ultimele 3-4 săptămâni se întâmplă ceva incredibil în România. Se descoperă şi se atacă şerpării. Se chiuretează - cu o dibăcie, un profesionalim de care nu credeam că sunt capabili doctorii sociali - buboaie din care puroiul, curgând şi fumegând, intoxica societatea până la copii de doar câţiva ani. Se ataca redutele hoţiei, corupţiei, minciunii, degradării umane. Se deschid ferestrele încăperii sufocate de liniştea putrefiantă, iar aerul toxic al descompunerii fiinţei umane este înlocuit cu un aer proaspăt de primăvară.
          E încă neclar - o ştiu     
          E încă prea puţin - o ştiu.
          E încă nesigur - o ştiu.
          Dar nu mă feresc să remarc şi să salut cu toată bucuria aceste EVENIMENTE. Pentru că chiar dacă sunt toate şansele să mă înşel şi să greşesc, să se fâsâie şi să fie şi mai rău, mai ştiu un lucru: Puterea cuvântului. 
          Le spun pentru că din momentul în care rostesc aceste lucruri clar şi răspicat, din momentul în care mă bucur şi le bine întâmpin, ştiu că schimb, cu cuvintele mele tabloul din clipa imediat anterioară. Şi dacă alţii înţeleg ca şi mine şi rostesc şi ei, şansele de reuşită cresc. Nicicând după aceea lucrurile nu vor mai fi la fel. Cuvintele noastre vor pune în mişcare tainice mecanisme care vor schimba iremediabil cursul evenimentelor.
          CUVÂNTUL a făcut omul şi universul. Noi nu suntem Dumnezeu, dar cuvântul nostru are, după cum vedem de atâtea milenii, în lumea noastră puterea formidabilă de a făuri sau de a distruge. Pentru că începând cu gândul, tot ceea ce facem şi suntem este cuvânt.
           Trăim astăzi un eveniment crucial pentru om: Bunavestire, Cuvântul Domnului către Fecioară anunţând coborârea Fiului în lume pentru noi. Începutul unei mari dezvăluiri, pe care nu o înţelegem: însemnătatea noastră pentru Dumnezeu: poate că suntem mai mici şi mai trecători decât un fir de praf sau decât o furnică, după cum se spun unii, dar pentru acest mai mic decât un fir de praf sau decât o furnică a venit şi a murit Dumnezeu în lume.
           Tot astăzi, după ce am scris despre Don Marius Petcu, mi s-au adunat evenimentele de care vorbeam mai înainte sub acest cuvânt binecuvântat: bunăvestire. Evident, păstrând proporţiile. Azi, de Bunavestire am avut senzaţia că înţeleg că şi pentru România, încă şoptit, încă firav, ni se anunţă o veste bună. Pe acest palier.
           Şi cred că este o bunăvestire şi pentru Petcu şi alţi ticăloşi: lăsaţi în libertate, cu atât mai mult la locul lor, ar fi continuat să hălăduiască înţepeniţi în rele până când ar fi fost prea târziu ca să mai poată scăpa din ghearele marelui Înşelător, sau până când - tot aia - ar fi murit fără să apuce să înţeleagă şi să se căiască. Aşa, prinşi, judecaţi, închişi, deveniţi repere ale ruşinii poate că vor avea un cutremur care să le spargă crusta de blestemăţii care le-a înlocuit pielea sufletului cu solzii reci şi veninoşi ai întunericului. Interlopilor de toate soiurile li se mai dă o şansă. Depinde de ei ce vor alege.