Una dintre cele două teze care sunt invocate pentru a argumenta faptul “că avem
conducătorii pe care îi merităm” este aceea a laşităţii, lenei, neimplicării,
toate caracteristice românului.
Cum nu o împărtăşesc, voi căuta să aduc, în cele ce urmează, acestei opinii induse dinspre centrele care ne vor aşa, unele corecţii, cred
eu, absolut necesare oricărei perspective asupra luptei anti-sistem. Şi prima
este chiarsistemul
care funcţionează ca un organism extrem de vital şi de agresiv împotriva persoanei, ale cărei drepturi, ce decurg din morală şi sunt proclamate în chiar fundamentele juridice ale sistemului, îi sunt acesteia negate şi deci refuzate, rămânând astfel simple declaraţii exterioare funcţionării acestuia.
Infractorii din politică, infractorii din administraţie şi mafia afacerilor şi a străzii s-au integrat, supunându-şi sistemul. S-a făcut astfel trecerea de la mafioţii dispersaţi ca grupuri separate ale mafiei anilor ’90, care a parazitat şi hăcuit proprietatea comună, la cea de sistem de astăzi. Grupurile profesionale din structura statului funcţionează ca nişte caste închise care văd în cetăţean şi drepturile lui un duşman şi o sumă de ameninţări; tagma politicienilor, a magistraţilor, a poliţiştilor, a funcţionarilor publici sunt cele mai puternice, mai agresive şi mai bine închegate în interior dar şi între ele. Integrate cu toatele în crima organizată stăpânesc totul şi resping orice le-ar putea afecta status quo -ul. Regulile lor sunt: nedreptatea, minciuna, domnia bunului plac, a interesului personal şi de castă.
Prinşi în gheara mafiei globaliste
Dar mai importantă decât defectele românilor a fost pilotarea, conducerea din afara ţării a acestor procese. O pilotare mult timp nebănuită, ba acceptată ca fiind spre binele României, pe care astăzi o descoperim deosebit de agresivă, totalitară, făţişă, în impunerea statutului de colonie. Românilor le-a mai rămas doar dreptul de a lua act de hotărârile şi jocurilor stăpânilor internaţionali şi de a le pune în practică. Mult mai intruzivă şi intolerantă decât dominaţia sovietică - după mijlocul anilor '50 statele socialiste îşi vedeau destul de liniştite de ale lor, iar partidele comuniste locale îşi alegeau liderii şi politicile după capul celor de acasă (cum altfel ar fi fost posibil un Ceauşescu) - mafia financiar-bancară globalistă ia în stăpânire pământul ţării, economia şi destinele românilor, pe care îi tratează ca pe nişte sclavi.
Ce poate deci face omul obişnuit pentru a corecta sistemul - şi las deoparte această stăpânire externă care face imposibilă orice altă modificare în afara celei dorite de ea? Să trimită sesizări la instituţii; să reclame ierarhic personajele şi instituţiile implicate; să propună soluţii; să ceară informaţii acestora; să deschidă acţiuni în justiţie; să se asocieze, pentru ca lupta sa să fie mai eficientă; să aducă situaţia respectivă în presă; să sesizeze organisme internaţionale.
Dar, de exemplu, lupta în justiţie cu personaje care ţin de lumea interlopă, de sistem, sau pur şi simplu cu oameni cu bani şi/sau relaţii, este aproape fără nicio speranţă: de la poliţiştii care pregătesc dosarul, trecând prin procurori şi judecători până la Curtea Supremă, omul obişnuit, fără poziţie, bani sau relaţii, nu prea are nicio şansă. Şi chiar şi aşa: cel care e mai tare ia totul. În plus riscă represalii. Nu o dată s-a ajuns chiar la situaţia în care reclamantul – cu toată dreptatea din lume – să fie cel pedepsit. Şansele de câştig sunt extrem de reduse.
Timpul şi resursele
Această luptă se poate întinde, şi de obicei se întinde, pe mulţi ani. De fapt, pentru trânta cu nedreptatea nu-ţi ajunge nici toată viaţa, ca să nu mai vorbim de necesităţile financiare. Adesea cei care se încăpăţânează să meargă mai departe ajung să îşi neglijeze familiile, să le afecteze existenţa zilnică. Ei ajung chiar să fie părăsiţi de ceilalţi şi priviţi ca nişte ciudaţi. Pentru că, chiar dacă punctual au nemulţumiri
celor mai mulţi această stare le convine
Şi vorbesc în primul rând despre cei din sistem si de familiile lor, dar şi despre mulţi din afara sistemului care beneficiază de rudenia, legătura, relaţia infracţională cu aceştia, sau pur şi simplu aspiră la a le lua locul.
John, Pierre şi Hans
Chiar şi acolo unde drepturile individuale au părut mult timp că sunt foarte bine apărate, la această situaţie nu s-a ajuns ca urmare a reacţiilor antisistem ale populaţiei, cît ca urmare a unei politici de vrăjire a lumii, de adormire a conştiinţelor şi a instictului de conservare pentru când va veni momentul impunerii noii ordini sclavagiste.
Nicio revoluţie nu a fost făcută de popor şi niciodată în mod spontan. Întotdeauna a existat un nucleu format din personaje cu resurse care au pus-o în pagină şi i-au implicat şi pe alţii, puţin în raport cu întreaga populaţie, dar organizaţi şi uniţi, ceea ce a fost de cea mai mare importanţă.
Nici transformările zise “democratice” ale secolului trecut nu au venit altfel. John sau Pierre sau Hans au câştigat în măsura în care au existat interese ca să existe un sistem în care ei să poată câştiga. Dar şi acolo ultimii ani au adus o restrângere progresivă a drepturilor individuale, la dezvăluirea unei realităţi întru totul asemănătoare celei de la noi (care a fost, fără să ştim, model pentru construcţia de aici) şi la o perspectivă întunecată. Am intrat în faza în care abandonarea democraţiei, care şi-a jucat rolul de vrăjire a oamenilor, este declarată deschis.
Românii nu sunt laşi
Căci câte alte popoare se pot mândri cu un trecut de multe milenii? Un popor laş, niciodată.
Şi unde în altă parte rezistenţa armată anticomunistă, ajutată de populaţie, a mai durat până către anii ’60? În timp ce unii dintre cei care astăzi ne dau lecţii de democraţie, civism, drepturile omului, dragostea adevărului şi a dreptăţii etc., ne incitau de la Viena să rezistăm până vor veni ei să ne scape de sub comunism – ştiind foarte bine că nu vor veni pentru că Europa fusese împărţită între bandele mafiote internaţionale – românii luptau şi mureau în munţi, erau torturaţi şi mureau în puşcării, cădeau seceraţi în deltă sau la canal.
Omul nou
Statul comunist s-a dus, însă el ne-a lăsat producţia de masă a omului nou, încă nefinisat, dar cu caracteristica dominantă, despărţirea de Dumnezeu, deja implantată adânc în trupul naţiei. Acelaşi lucru s-a petrecut, pe altă cale, în Occident. Este omul pe care îl regăsim în sistem, în crima organizată cât şi în cei mai mulţi dintre noi. Poate în noi toţi. Pentru că unii s-au îmbolnăvit atunci, iar altora, tinerei generaţii, boala le-a fost transmisă. Unii sunt de necorectat, cu alţii se mai poate lucra.
Românii nu sunt nici laşi, nici leneşi (cu excepţiile de rigoare); unde s-a mai văzut ca o armată de peste 4 milioane de oameni să emigreze şi să muncească pentru a trăi mai bine (e adevărat, un ideal îndoielnic şi iluzoriu pentru cei mai mulţi dintre cei ce au decis să şi rămână acolo, din motive de viitor extrem de problematic)?
Nu suntem laşi; poate doar rătăciţi de Dumnezeu, manipulaţi, oportunişti, egoişti, bolnavi de lumesc. Ca peste tot.
(Va urma)
