Ce putem face pentru a ne schimba în bine ţara. Ne cere Dumnezeu să fim eroi?

 

 "Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă"

(Cele de mai jos nu exclud participarea noastră activă, mai ales dincolo de cuvinte, la apărarea fiinţei neamului şi a ţării, ci, dimpotrivă, încearcă doar o reaşezare a ei, şi sunt destinate acelora dintre noi care ne epuizăm în dueluri şi condamnări verbale, riscând boala sufletească cât şi pe cea trupească, şi uitând a face binele concret. La fel, nu exclud acţiunea, lupta, jertfa pentru ceilalţi.)

Aflăm în fiecare zi, aproape, numai veşti rele; ne consumăm, ne mâniem, judecăm, vorbim fără de măsură, ne lăsăm cuprinşi de răul, căruia încercăm să ne împotrivim, şi rezultatul este că îi facem jocul.  

Am vrea să ne salvăm ţara, chiar lumea şi constatăm că suntem neputincioşi. Visăm să fim eroi şi rămânem anonimi. Şi asta ne înfurie, ne macină, devine obsesie, devenim agresivi, impulsivi, neliniştiţi, dezamăgiţi, deznădăjduiţi. Suntem plini de intenţii bune şi totuşi pierdem zi de zi, în timp ce duşmanul transformă lumea după voia lui într-un iad. 

Când vedem ce ticăloșii, ce monstruozități se petrec în jurul nostru, chiar dacă nu vrem, chiar dacă propovăduim inversul, fără ca să ne dăm seama, creşte în noi URA; uneori declarată, de cele mai multe ori, mascată sub nobile porniri salvatoare, sau justificări raţionale. Şi dacă ajungem să-i urâm pe alţii, adică SĂ URÂM, duşmanul şi-a atins obiectivul. Şi în lume şi în noi. 

Am vrea să fim eroi, să nu ne rezumăm la a da în vileag şi a muştrului aprig duşmanul, ci şi la a lua parte la înfrîngerea lui; şi, totuşi, mulţi dintre noi rămânem la faza otrăvirii încete şi sigure cu veninul demonic ce dizolvă lumea, riscând să pierdem singurul lucru care contează: mântuirea noastră. 

Şi, poate, ar trebui să ne oprim şi să ne întrebăm ce ne cere Dumnezeu?  Aşteaptă El, oare, de la noi să fim eroi?  

Da, cred că Dumnezeu ne cere să fim eroi, dar nu eroi care, preocupaţi să salveze lumea, se pierd pe ei în capcanele perfide şi ucigătoare de suflet ale răului. Cred că Dumnezeu aşteaptă, ne roagă, s-a jertfit pentru ca noi să fim eroii mântuirii noastre. 

Să ne întoarcem spre noi şi să punem în ordine toate acele detalii, aparent prea insignifiante, în realitate ca stropii de apă ai unui ocean, în care ne înecăm în timp ce înotăm nu spre un ţărm, ci spre un miraj. 

De lume se ocupă El, este în parohia Lui, în puterea Lui, şi, dacă va fi nevoie, şi, atunci când va fi nevoie, ne va pune şi în situaţia de a ne dovedi eroismul pe câmpul de luptă, pe stradă, în lagăre şi închisori, sau chiar acolo unde muncim. 

Să nu încercăm să-i luăm locul, să nu pretindem controlul a ceea ce nu putem controla; noi să fim eroii mânturii noastre în cel mai greu de dus război care ne stă înainte în această trecere prin materie şi toate celelalte se vor adăuga nouă. 

Să facem cele necesare pentru victoria finală în lupta cu eul nostru îmbătat de mândrie şi patimi. Şi aici intră, desigur, chiar pe linia întâi, ajutorul pentru aproapele nostru, aproapele concret, personalizat,  aproapele la măsura puterilor şi datoriei noastre; şi, mai dificil încă, iubirea duşmanului.

Redutele, tranşeele, palisadele, zidurile fortificate ale fiinţei noastre mândre şi pătimaşe sunt mult mai greu de cucerit şi de păstrat decât ar fi, la o adică, cele dinafară; măcar şi numai pentru că lumea exterioară este, de fapt, o proiecţie combinată, o rezultantă directă a ceea ce este în noi.

Dacă putem cuceri aceste linii duşmane, dacă putem înfige steagul lui Hristos pe culmea fiinţei noastre transformate, suntem cu siguranţă eroi. Cum ne cere Domnul şi prin Psalmul 14:

 

Doamne, cine va locui în locaşul Tău şi cine se va sălăşlui în muntele cel sfânt al Tău?

Cel ce umblă fără prihană şi face dreptate, cel ce are adevărul în inima sa,

Cel ce n-a viclenit cu limba, nici n-a făcut rău împotriva vecinului său şi ocară n-a rostit împotriva aproapelui său.

Defăimat să fie înaintea Lui "el ce vicleneşte, iar pe cei ce se tem de Domnul îi slăveşte; cel ce se jură aproapelui său şi nu se leapădă,

Argintul său nu l-a dat cu camătă şi daruri împotriva celor nevinovaţi n-a luat. Cel ce face acestea nu se va clătina în veac.

Să încercăm să fim desăvârşiţi, să-i convingem şi pe alţii cu modelul nostru şi atunci ne vom salva pe noi, pe cei care ne urmează exemplul şi, împreună, ţara. 

Nu putem învinge în lume dacă nu învingem în noi; nu putem schimba lumea dacă nu ne schimbăm pe noi!

 

 

Şi președinții mor, dragă Klaus. Câteva păreri de rău şi o veste bună.

Preşedinţii mor, dar PREŞEDINŢII nu. 
Indiferent de ceea ce îți spun cei din jur, șefii tăi de afară, șefii tăi din țară, soţia, linguşitorii, președinții, ca toți ceilalți oameni, mor; de boală, de bătrânețe, de accident, de întâmplare neprevăzută. Într-o zi, într-o clipă, cad şi gata; nu mai sunt oameni, sunt cadavre. Și ajung și ei, plini de formol, țepeni, urât mirositori, într-o cutie mai simplă sau mai dichisită, pe fundul unei gropi, unde se descompun mâncați de bacterii și viermi, sau într-un cuptor de unde se scoate o mână de cenuşă. În urma lor rămân, mai mult sau mai puţin timp, mai luminoase, sau mai întunecate, amintirile. Şi o judecată dreaptă a istoriei: au fost PREŞEDINŢI, sau preşedinţi. Dar, asupra temei morţii voi reveni la final.

Tu ai ales să fii preşedinte şi îmi pare neasemuit de rău pentru PREŞEDINTELE care ai fi putut să fii (săraca Românie, nici nu tine nu a nimerit-o, nu a avut încă, în 31 de ani de „democraţie”, niciun PREŞEDINTE, numai preşedinţi). Pentru că, orice altceva ţi-ai închipui tu, orice altceva îţi spun viermii umanoizi din jur, care te descompun ca fiinţă umană, nu eşti PREŞEDINTE, acea persoană vie, care dă tot ce are ţării sale; eşti preşedinte, un cuvânt golit de conţinut, o realitate birocratică, denumirea unui post, eticheta de pe un jilţ. O expresie a unor interese, a îngemănării unor interese personale cu ale celor care te-au pus acolo; şi nu, nu la votanţi mă refer. Şi un orgoliu monstruos, pe măsura pustiului care se aşează biruitor în tine.

A fi PREŞEDINTE e mai mult decât a te cocoţa pe un scaun înalt, a te îndesa temeinic în el şi a privi de acolo dispreţuitor şi supărat spinările celor care, prin aceeaşi „tiranie a majorităţii”, pe care astăzi o critici vehement, te-au votat sperând că vei fi, în sfârşit, o excepţie.

Ca PREŞEDINTE nu poţi dispreţui ţara pe care o conduci, chiar dacă nu este totuna cu neamul tău, nu poţi respinge arogant şi incult-suficient, nu poţi condamna, "înapoierea" ei ideologică,  tradiţiile, obiceiurile, morala ei „învechite”, nu o poţi certa pentru că preferă familia naturală, pentru credinţa în Dumnezeu a majorităţii, modestia ei liniştită, confundată de iubitorii globalismului cu arhaism; nu poţi  schimba forţat, împotriva voii poporului, după voia unor stăpâni mai mult sau mai puţin oculţi, ţara, de care, se presupune, trebuie să ai grijă, dacă se poate cu drag, dacă nu măcar cu respect, obligatoriu cu responsabilitate.  Evident, ca preşedinte poţi chiar şi mai mult.

Ca PREŞEDINTE, nu poţi trata cu dispreţ şi critica o iniţiativă care a adunat peste 3 milioane de semnături şi care, conform tuturor sondajelor este susţinută de peste 70 % din populaţie, adică de majoritate, şi cu atât mai puţin pe cei care au iniţiat-o şi semnat-o. Ca preşedinte poţi să o tipărești pe hârtie igienică și să o privești rânjind satisfăcut la gândul ștergerii cu ea a dosului tău generos.

Mulţi dintre cei care au semnat, sau care susţin această direcţie de existenţă a României, te-au votat şi pe tine; între timp, ei, au devenit pentru preşedintele Iohannis nişte fundamentalişti, nişte stupizi, nişte retrograzi, adică nişte reziduuri tâmpe şi nocive ale unor vremuri revolute. Pentru PREŞEDINTELE Iohannis, ei ar fi fost fraţii săi, poporul său, glasul de care ar fi trebuit să asculte.

Mai mult, după ce i-ai certat, constatându-le lipsuril şi defectele înfiorătoare, le-ai propus o medicaţie, care a pus pe butuci Vestul: multiculturalism, diversitate, incluziune, lgbtism, căsătorie homosexuală, pedofilie, ideologia genului, poligamie, eutanasie şi tot restul care vin la pachet odată cu acceptarea triadei de la începutul acestei enumerări. Şi asta, deşi nu eşti atât de obtuz, de lipsit de capacitatea de a înţelege, încât să nu-ţi dai seama de distrugerile de profunzime, iremediabile, pe care această dictatură ideologică, de coloratură neo-marxistă, şi de origine globalistă, le-a adus Occidentului.

În aceeaşi linie, deşi populaţia este zdrobitor împotrivă, ne aduci, slugarnic, iesmenist, migratori. Chiar dacă România nu a avut niciodată activităţi coloniale, nu a distrus textura altor continente, nu a lăsat în urmă state artificial trasate (pline de contradicţii etnice, tocmai pentru a perpetua stăpânirea şi exploatarea lor cu mijloacele mai perfide ale neocoloniasmului), nu a provocat interminabile războaie, masacre, deplasări de populaţii, genocid prin foamete, însetare, boli şi, mai nou, terorism. Chiar dacă eşti conştient că acest amestec va duce la alte conflicte, distrugeri, victime nenumărate şi aici, în Europa, şi, în final, la distrugerea actualelor popoare, a ceea ce a fost şi încă mai este, într-o diversitate reală a culturilor, acest continent.
Dar eşti doar un preşedinte, cum ai putea face altfel?

Ai pierdut procese, ţi s-a luat o casă dobândită, zice actul de justiţie, fraudulos, sunt aşezate sub semnul întrebării diverse lucruri pe care le-ai făcut ca primar al Sibiului. Din păcate, refuzi să le clarifici, ataci justiţia atunci când funcţionează împotriva intereselor tale. Se afirmă că eşti şantajabil cu dosare pe temele respective, dosare care te privesc pe tine şi, unele, pe soţia ta. Poate e adevărat, poate nu. Dar dacă este, dacă din cauza acestora funcţionezi ca un preşedinte şi nu ca un PREŞEDINTE, fii bărbat, nu cârpă, ieşi la bătaie cu şantajiştii, spune ce ai de spus, taie-le posibilitatea de a te manipula. Poporul, oamenii te vor înţelege şi te vor sprijini. Iar dacă în mod real ai făcut oarece blestemăţii, atunci acceptă ca un OM şi ca un PREŞEDINTE plata pentru ele. Vei fi onorat şi admirat pentru asta. Şi vei fi iertat. De oameni şi, cu atât mai mult, de Dumnezeu. Care a zis că nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă (adică să se căiască pentru faptele lui) şi să fie viu.

Şi aşa ajungem la discuţia despre esenţa, semnificaţia vieţii şi, din nou, la moarte.
Aici îmi pare rău, în primul rând, pentru tine ca profesor de fizică. Nu se poate să nu ştii că oamenii de ştiinţă au stabilit cert că informaţia, care organizează energia şi materia, este indestructibilă şi se răspândeşte instantaneu în întreg universul.
Nu poţi să nu cunoşti experimentele de bază ale cuanticii, care au dovedit dualitatea undă-corpuscul a particulelor elementare (unda de probabilitate) şi faptul că acestea devin una sau alta funcţie de existenţa unui observator (adică a actului de observare), altfel nefiind altceva decât o infinitate de posibilităţi fără finalitate. Sau faptul că toate particulele din Univers sunt înlănţuite unele cu altele şi comunică instantaneu (cuantic entanglement). Prima descoperire implică existenţa unui observator din afara Universului pentru ca acesta să existe sub formă materială; al doilea că tot ceea ce există este unit într-o infinită Memorie aferentă unei Raţiuni, că are nevoie de informaţie ca semnal, model, instrucţiune, iar transmiterea  şi organizarea informaţiei ca energie şi materie, implică o Inteligenţă. Vorbesc, evident, despre confirmarea lui Dumnezeu de către ştiinţe (şi mai sunt multe altele de spus în acest sens) şi despre tot restul care decurge de aici.

Nu ţi se pare, domnule profesor de fizică Iohannis, că toate acestea sunt o bună bază ştiinţifică pentru a lua în calcul nemurirea pe baza păstrării tuturor informaţiilor despre noi, de la ultimul electron la orice gând, trăire, faptă, sentiment? Că sunt şanse excepţional de ridicate ca să nu se termine viaţa ta într-o groapă, devorat de viermi, ci să continue într-o altă formulare după? Şi acolo să fii analizat (judecat) şi aşezat mai confortabil, sau mai puţin confortabil (ştiu că iubeşti confortul), după cele ce ai făcut aici?

Am ajuns la ultima părere de rău: cea pentru omul Iohannis, cu perspective covâşitoare, spune ştiinţa actuală confirmând religia, de a exista şi după această viaţă efemeră. Cu perspective certe, spune Dumnezeu, de a se mântui oricând. Doar să vrea. Nu se poate să nu te gândeşti la moarte. Nu se poate să nu speri, chiar numai în subconştient, că lucrurile nu se termină aici, complet absurd, iraţional. Că trebuie să fie şi un dincolo. Dacă ai crede…

Dacă ai crede!  Dar nu crezi. Te închini, ţii mâna pe piept, dar nu crezi; arborezi o figură sobră, pătrunsă, trăitoare, dar totul pare a fi de faţadă. Dacă ai crede ai ştii, ai simţi că nu poţi minţi, înşela, trăda, nesocoti, dispreţui oamenii, lucra împotriva lor, nu te poţi pune în slujba răului. Ai ştii că sensul existenţei este acela de a te dărui celorlalţi, de a îţi jerfi orgoliile, poftele, mândria, comoditatea, plăcerile, trăind pentru ceilalţi.


Dacă ai crede ai putea fi un PREŞEDINTE! 
Vestea bună: Încă mai poţi.