Moartea a ceva ce nu fost viu niciodată: Democraţia!

 Youssef Hindi

De la căderea zidului Berlinului, lumea trăieşte sub hegemonia liberalismului filosofic, politic şi economic. Un sistem imperial oligarhic, inegalitar, care avansează în spatele măştii democraţiei de masă. Dar discursul clasei conducătoare şi al media occidentale nu poate oculta realitatea acestei dictaturi fără frontiere nici chip. Regele este gol.

In Occident şi mai ales în UE, votul poporului, atunci când nu este conform cu agenda oligrahică, este respins în mod deschis sau este deligitimizat (referendumul din 2005 din Franţa, Brexitul în 2016 şi alegerea lui Trump în acelaşi an). Hiper-clasa nu-şi mai ascunde dorinţa de a aboli, nu superstiţia democraţiei, ci luarea în seamă a intereselor popoarelor.

Superstiţia democratică

Democraţia este asociată, în imaginarul colectiv, cu principiul egalităţii şi cu ideea unei puteri politice egal repartizată cetăţenilor. Or, în Grecia Antică, acolo unde ea s-a născut, democraţia nu a fost niciodată atinsă. De la Atena şi până la democraţiile reprezentative, ea s-a constituit întotdeauna printr-o serie de excluziuni : sclavii, săracii, femeile, aristocraţii…

Iar astăzi, democraţia exclude poporul însuşi în marea sa majoritate.

Incă de la 1895, Gustave Le Bon explica că termenii democraţie, egalitate, libertate etc. au un sens atât de vag încât multe volume groase nu ar ajunge ca să îl precizeze. Si totuşi, spunea-el, o putere cu adevărat magică este legată de scurtele lor silabe, ca şi cum ele ar conţine soluţia tuturor problemelor. Căci aceste cuvinte sintetizează variate aspiraţii inconştiente şi speranţa realizării lor. [1]

De această neclaritate semantică se folosesc conducătorii occidentali. Această putere magică, această speranţă de realizare, sunt legate de dimensiunea religioasă. După cum este şi criza actuală, ceea ce este foarte adesea ignorat sau neglijat de către politologi.

Cu adevărat, democraţia este, ca orice altă ideologie politică, o formă de religie care nu-şi mărturiseşte numele : ea trăieşte prin şi datorită credinţei popoarelor.

Şi prin votul democratic, veritabil ritual religios în noile temple, cetăţenii comunică şi dau mărturie de asentimentul lor, de credinţa lor în regim.

Dar, de această dată, ea s-a erodat, efectul hipnotic al cuvintelor « magice » s-a disipat din zi în zi pe măsură ce himera democratică se depărtează  şi sărăcirea popoarelor se agravează spre profitul finanţei internaţionale.

Astăzi, este în pericol întreg edificiul politic modern, căci dincolo de democraţie, toate ideologiile moderne care susţin partidele politice şi instituţiile sunt moarte : socialismul, liberalismul, stânga, dreapta… nu mai sunt decât cuvinte goale la care numai o mică parte a populaţiei rămâne ataşată în mod tradiţional.

Liberalismul conservator

Natura având oroare de vid, această descompunere a ideologiilor moderne şi valul populist care a urmat au împins clasa conducătoare la fabricarea unei false alternative în faţa acestei ameninţări.

Această nouă propunere politică este conservatorismul liberal. Un aliaj între două filosofii politice antinomice : conservatorismul şi liberalismul.

Acest curent corespunde totuşi unei realităţi sociologice, alianţa obiectivă dintre burghezia tradiţională şi liberal progresistă. In Franţa, de exemplu, partizanii Manif pour tous (burghezia catolică şi conservatoare, care s-a opus căsătoriei homosexuale şi homo-parentalităţii) au votat în 2017 masiv pentru susţinătorul LGBT, Emmanuel Macron (76 % la Versailles) ; în acelaşi mod, electoratul stângii burgheze, opus verbal finanţei internaţionale, a votat în al doilea tur pentru acelaşi candidat, acest bancher « ştampilat » Rothschild (52 dintre votanţii lui Melenchon au votat pentru Macron).

In SUA regăsim aceeaşi schemă, democraţii progresişti ca şi republicanii conservatori se opun (cu excepţii) protecţionismului economic care permite scoaterea proletariatului şi clasei mijlocii din sărăcie ; dar în acelaşi timp salvării economiei naţionale.

Filosoful francez Jean-Claude Michéa rezumă astfel contradicţia conservatorilor liberali : este foarte dificil să se împace ideea că duminica este ziua Domnului, sau a activităţilor familiale şi ideea că ar trebuie să fie o zi lucrătoare ca şi celelalte. Modelul economic urmăreşte cu precădere să producă, să vândă şi să cumpere tot ceea ce poate fi produs sau vândut, fie că este vorba de un televizor, de un kalaşnikov sau de pântecele unei mame purtătoare » [2]

Pentru o anumită burghezie, ataşarea la religie nu este legată de valorile pozitive pe care aceasta le poartă în ea şi vehiculează, ci dimpotrivă ; de exemplu : în Franţa, burghezia voltariană anti-catolică din secolul al 18-lea s-a recatolicizat parţial în secolul al 19-lea, nu pentru că şi-ar fi regăsit vredinţa, ci din teama de o revoluţie socială care ar fi putut să le pună în pericol propriile interese.[3]

Această burghezie care s-a aliat în aceeaşi perioadă cu cosmopoliţii care au lucrat la elaborarea şi la difuzarea în toată Europa a doctrinei liberale a filosofului Claude Henri de Rouvroy de Saint-Simon (1760-1825) şi care a contribuit la stabilirea dominaţiei capitalismului burghez al secolului al 19-lea.[4]

Această burghezie care face paradă de valori tradiţionale este, în practică, mai mult liberală decât conservatoare, mai curând materialistă decât religioasă şi ea se situază la antipozii catolicismului social care dispreţuia banul şi încuraja la privilegiaţi sentimentul responsabilităţii faţă de cei săraci.

De altfel, supravieţuirea disciplinelor sociale venite din învăţăturile Bisericii – stabilitate familială, cooperare locală, moralitate anti-individualistă – constituie încă astăzi straturi protectoare într-o societate neocapitalistă care favorizează izolarea indivizilor, egoismul, narcisismul în masă şi devalorizarea, pe plan ideologic, a muncii care nu ar mai da naştere instantaneu unui câştig.

Dincolo de discursurile lor, cele două burghezii, de stânga şi de dreapta, fac front comun pentru a proteja portofoliul lor împotriva interesului naţional, împotriva poporului.

Conservatorimsul social pentru a contracara conservatorismul liberal

Pornind de la această realitate istorică şi sociologică, alternativa care trebuie propusă şi definită, logic, este un conservatorism social, adică combinaţia coerentă a valorilor tradiţionale cu un protecţionism socio-economic.

Noul clivaj dintre ansamblul statelor dezvoltate, ascultă de aceleaşi logici economice şi culturale care opun teritoriile integrate în globalizarea economică, adică marile metropole modializate, de o parte, şi, de cealaltă parte, micile oraşe, oraşele mijlocii dezindustrializate şi zonele rurale : acolo de unde porneşte valul populist, acolo unde trăieşte majoritatea, compusă din clasa muncitoare, ţărani şi clase mijlocii care suferă din cauza globalizării.

Acestora li s-a adresat Donald Trump în timpul campaniei sale electorale din 2016 şi aceştia l-au făcut câştigător.

Popoarele occidentale sunt de acum înainte gata să asculte şi să răspundă la un dialog social-conservator, dar trebuie pus accentul pe ceea ce reuneşte diferitele componente ale societăţii majoritare : protecţionismul socio-economic şi cultural.

Căci, adevărul este că societăţile occidentale sunt, în mare parte, atât de explodate, din cauza dispariţiei credinţelor colective, încât este dificil, chiar imposibil, să se stabilească o coreziune asemănătoare celei a societăţilor tradiţionale.

Comunismul şi republicanismul promiteau paradisul egalitar imediat pe pământ. Eşuând în a realiza promisiunile lor, primul este mort, în timp ce al doilea este în faza finală a descompunerii.

Dimpotrivă, catolicismul şi ortodoxia promiteau, prin botez şi fapte, mântuirea şi fericirea eternă în lumea de dincolo, dar garantau de asemenea pe pământ o protecţie socială.

Trebuie deci să integrăm, la un al doilea nivel al discursului social-conservator, proiectul unei constituţii fondate pe legea naturală şi legea divină (cele două coincid), după cum au dorit părinţii erei moderne, francezul Jean Bodin şi englezul Thomas Hobbes, care explica că funcţia suveranului constă în motivul pentru care puterea suverană i-a fost încredinţată, adică să ştie să asigure poporului siguranţă, funcţie faţă de care este obligat prin legea naturii, şi este obligat să-i dea socoteală lui Dumnezeu, autorul acestei legi, şi nimănui altcuiva.[5]

Este exact ceea ce cer astăzi popoarele :conducători şi legi care să le asigure singuanţa în faţa şarpelui globalist.

Acest text a fost prezentat cu titlul Moartea democraţiei şi naşterea social-conservatorismului în cadrul Forumului Chişinău III de 

Youssef Hindi, istoric al religiilor şi geopolitolog din Franţa.

---

[1] Gustave Le Bon, La psychologie des foules, 1895, Presses Universitaires de France, 1963, pp. 59-60.

[2] Jean-Claude Michéa, entretien avec Laetitia Strauch-Bonart, « Peut-on être libéral et conservateur ? », Le Figaro, 12 janvier 2017.

[3] Emmanuel Todd, Qui est Charlie ? Sociologie d’une crise religieuse, 2015, Le Seuil, p. 53.

[4] Bernard Lazare, L’antisémitisme son histoire et ses causes, 1895, réédition 2012, Kontre Kulture, p. 131.

[5] Thomas Hobbes, Le Leviathan, chapitre XXX : De la fonction du Représentant souverain, 1651.

În România se pune la cale o „revoluţie franceză”

Generalul Westermann, unul dintre generalii armatei revoluţionare raporta Comitetului de Bunăstare: „Vendeea nu mai există, tovarăşi cetățeni republicani! A murit sub săbiile noastre împreună cu femeile și copiii săi. Tocmai i-am îngropat în mlaștinile și pădurile din Savenay. Potrivit ordinelor voastre, copiii au fost călcaţi pînă la moarte sub copitele cailor noştri; femeile au fost măcelărite astfel încât să nu mai poată aduce soldați pe lume. Străzile sînt pline de cadavre; în multe locuri, ele formează întregi piramide. În Savenay a fost nevoie de detaşamente suplimentare de execuţie deoarece trupele lor încă se predau. Noi nu luăm prizonieri. Cineva trebuie să le ofere pîinea libertăţii; totuși, mila nu are nimic de-a face cu spiritul revoluției”.

Un alt amuzament al „Albaştrilor”, care se autodenumeau „colonnes infernales” (coloanele infernale, n.t.), era arderea femeilor și a copiilor în cuptoare de pâine. Pentru obţinerea maximului de plăcere sadică din această practică, victimele erau aşezate în cuptoare reci care erau apoi încălzite.

În Vendeea, un sport deosebit de popular în rândul Albaştrilor era aruncarea copiilor de la ferestre și prinderea lor în baionete. La fel de populară era practica de căsăpire a femeilor gravide, în scopul de a scoate si măcelări copiii lor nenăscuți, după care mamele erau lăsate să sîngereze până la moarte. Alte femei gravide au fost strivite până la moarte în prese de vin și fructe. De asemenea, populară era şi arderea victimelor în case și biserici. Această poftă de sânge s-a dezlănţuit în aşa măsură încât comandantul Grignon a dat ordinul ca toată lumea întâlnită pe drum să fie ucisă pe loc, chiar dacă ar fi fost republicani. Un caz deosebit de înspăimîntător a implicat o fată care a fost legată goală între ramurile unui copac după ce a fost violată și a fost supusă unor încercări repetate de a fi tăiată în jumătate. Imaginaţia Albaştrilor nu mai avea limite.

În Revoluția Franceză drojdia Franței a cedat poftei de sînge şi a deschis uşa către rău.

·          

Pasajele de mai sus sunt extrase din textul lui Errik von Kuehnelt  Leddihn „Operaţiunea paricidul – Sade, Robespierre şi Revoluţia Franceză” şi sunt doar câteva „evenimente” zilnice normale din timpul Revoluţiei Franceze, faza războiului civil din Vandeea, regiune în care ţăranii se răsculaseră. Pentru a-i înfrânge, armatele republicane au omorât fără discriminare femei, copii, bărbaţi, răsculaţi şi civili şi au continuat să execute şi să ardă sate chiar după înfrângerea Armatei Catolice. În palmaresul revoluţiei, numai Vandeea aducea peste 170.000 de victime, dar reprimarea împotrivirii populaţiei la revoluţie a continuat în multe alte zone.  

Episoade ca acestea se vor întâlni în dictaturile tuturor celorlalte revoluţii care îi vor urma; să ne amintim de sălbăticia cu care au fost trataţi deţinuţii politici din România, devenită comunistă în prelungirea revoluţiei bolşevice. Ce ar putea motiva, cum s-ar putea explica o astfel de orgie a morţii, de beţie a masacrului, celebrată prin eliberarea celor mai întunecate dimensiuni ale fiinţei umane. Ce justifică dispreţul total şi respingerea ca semen al tău a cuiva care nu ţi-a făcut nimic, deliciul chinuirii şi al omorârii, savurarea sălbatică a negării prin măcelărire a fiinţei din faţa ta?

Am dat pasajele ca pe o atenţionare, un semnal despre ceea ce s-ar putea întâmpla în curând în România. Căci există o serie întreagă de asemănări între situaţia de atunci din Franţa şi cea de acum din Occident-România : agresiunea virulentă împotriva creştinismului, a familiei, a identităţii, a fiinţei umane însăşi, a proprietăţii; o impunere dictatorială a modelelor derivate din ideologiile stângii extreme (azi, neo-marxiste); o propagandă masivă susţinută cu fonduri uriaşe de mafia bancară globalistă; activişti/mercenari/actori civici şi politici plătiţi şi finanţaţi copios, inclusiv cu promisiuni de aşezare la putere;  minciună, manipulare, dihonie, separare pe falii ireparabile, pierderea raţiunii, o nebunie de natură demonică; şi, peste toate şi în toate URA. O URĂ anihilantă, nihilistă, desfiinţarea absolută a celuilalt. A celui care are o altă asumare, o altă opinie, o altă opţiune.

O ură totală, fără limite, ne-umană. O ură despre care, aminteam într-un text recent, Soljeniţîn spunea că stă la baza sistemului filozofic al lui Marx şi Lenin, dar care stă la baza întregului plan de putere al negustorilor de bani: ... ura împotriva lui Dumnezeu o forţă mai fundamentală decât toate pretenţiile lor politice şi economice. Doar o ură din afara omului şi îndreptată împotriva omului ca creaţie a lui Dumnezeu poate fi justificarea celor care au făcut atrocităţile de mai sus. Este ura care fusese abil, consecvent, pe scară largă aprinsă şi întreţinută într-un anumit segment eterogen de populaţie unit conjunctural prin această ură şi prin patima puterii şi a banilor. Este ura care vedem cum este hrănită şi se amplifică ceas de ceas, zi de zi în România, ca un val care creşte şi ameninţă să devină un ţunami atoate-distrugător. Este ura care anunţă deja că „trebuie să curgă sânge”, care ameninţă la grămadă pe adversari cu puşcăria fără judecată, sau o judecată a poporului (Ralph C. Hancock şi L. Gary Lambert în cartea “Moştenirea Revoluţiei Franceze” spun că poporul invocat de dictatorii revoluţionari nu erau masele ţărilor respective, ci oamenii aparţinând sistemului pe care doreau să-l creeze. De dragul făuririi acestor mase de oameni noi, nicio crimă nu era prea mare şi nicio atrocitate nu era suficient de oribilă.). Este ura care ameninţă cu moartea - ardere pe rug, răstignire, împuşcare, lapidare - a celor care au o opinie contrară.

Evident că în Franţa anului 1789 a existat o bază reală de nemulţumire cu potenţial incendiar; dar ea a fost transformată într-o explozie controlată cu nitroglicerină. Era, ca şi acum, o epocă de atac puternic împotriva creştinismului, atât dinspre ateiştii revoluţionari cât şi dinspre nenumărate cercuri, grupuri, secte ocultte care se răspândiseră ca ciupercile. Erau nemulţumiri faţă de aristocraţie, faţă de rege, faţă de administraţie. Dar, în primul rând şi peste toate, era dorinţa aprigă a burgheziei, în special a negustorimii bancare, planul îndelung gândit al acesteia de a prelua puterea întâi acasă, apoi în lume. Evident că erau multe şi mari nedreptăţi şi justificate supărări. Dar niciuna dintre ele, oricât de îndreptăţită ar fi fost, şi nici suma lor, nu puteau justifica sacrificarea a sute de mii de oameni nevinovaţi în abatorul revoluţiei.

William Jenkins scrie că în timpul Terorii, Robespierre şi colegii să revoluţionari au măcelărit o mulţime de ţărani francezi. Logica lui Robespierre, dacă se poate numi aşa, era simplă: „oamenii de aici nu văzuseră niciodată [o asemenea violenţă], oamenii de aici nu comiseseră niciodată o crimă, dar trebuiau să moară pentru ca Franţa să se transforme într-o societate socialistă” (Joshua Philipp – „Originile întunecate ale comunismului”).