Jurnal conservator - Russel Kirk: Zece principii conservatoare (IV)

În al optulea rând, conservatorii încurajează comunitatea voluntară, în aceeaşi măsură în care se opun colectivismului involuntar. Deşi americanii au fost dintotdeauna  puternic ataşaţi de sfera individualităţii şi de drepturile particulare, ei au fost de asemenea un popor care s-a făcut remarcat datorită unui reușit spirit al comunităţii. În cadrul unei comunităţi autentice, deciziile care afectează cel mai mult vieţile cetăţenilor sunt luate local şi în mod voluntar. Unele dintre aceste funcţii sunt îndeplinite de corpurile politice locale, altele de către asociaţii private: atât timp cât sunt păstrate local şi sunt marcate de acordul general al celor care sunt afectaţi, ele constituie comunitatea sănătoasă. Dar atunci când aceste funcţii trec din lipsă sau prin uzurpare către autoritatea centralizată, atunci comunitatea este într-un pericol serios. Tot ceea ce este benefic şi prudent în democraţia modernă este făcut posibil prin voinţa de cooperare. Dacă, apoi, în numele unei Democraţii abstracte, funcţiile comunităţii sunt transferate unui for politic îndepărtat – de ce, guvernul real prin consimţământul celor guvernaţi cedează unui proces de standardizare ostil libertăţii şi demnităţii umane.
 

Pentru că o naţiune nu e mai puternică decât numeroaeele mici comunităpţi din care este ea compusă. O administraţie centrală, sau un corp de manageri selecţi şi de funcţionari publici, oricât de bine intenţionaţi şi de competenţi, nu poate să confere dreptate şi prosperitate şi linişte unei mase de bărbaţi şi femei privaţi de vechile lor responsabilităţi. Acest experiment a fost făcut în trecut; şi a fost dezastruos. Îndeplinirea datoriilor noastre în comunitate este aceea care ne învaţă prudenţa şi eficienţa şi dragostea pentru aproapele.


În al nouălea rând, conservatorul percepe necesitatea pentru limitări prudente ale puterii şi ale pasiunilor umane. Politic vorbind, puterea este capacitatea cuiva de a face ce doreşte, fără a ţine seama de dorinţele semenilor. Un stat în care un individ sau un mic grup este capabil să domine voinţele semenilor lor fără oprelişti este un stat despotic, indiferent dacă se numeşte monarhic sau aristocratic sau democratic. Atunci când fiecare pretinde că este o putere prin el însuşi, societatea se prăbuşeşte în anarhie. Anarhia nu durează niciodată prea mult, ea fiind de nesuportat pentru toată lumea, şi contrară realităţii de netăgăduit că unele persoane sunt mai puternice şi mai deştepte decât vecinii lor. Anarhiei îi succede tirania sau oligarhia, în cadrul cărora puterea este monopolizată de câţiva.

Conservatorul se străduieşte deci să limiteze şi să echilibreze puterea politică astfel încât să nu se ajungă la tiranie sau la anarhie. În fiecare epocă, cu toate acestea, bărbaţi şi femei sunt tentaţi să renunţe la limitările impuse puterii de dragul unor avantaje temporare fanteziste. Caracteristic pentru radical este că acesta gândeşte despre putere ca fiind o forţă pentru bine – atât timp cât puterea se află în mâinile sale. În numele libertăţii, revoluţionarii francezi şi ruşi au abolit vechile limitări impuse puterii; dar puterea  nu poate fi abolită; ea ajunge întotdeauna în mâinile cuiva. Acea putere pe care revoluţionarii o credeau opresivă în mâinile vechiului regim a devenit de multe ori mai tiranică în mâinile noilor stăpâni radicali ai statului.


Cunoscând natura umană ca un amestec de bine şi rău, conservatorul nu s-a încrezut numai în bunăvoiunţă. Restricţii constituţionale, verificări şi echilibrări politice, aplicarea adecvată a legilor, vechea ţesătură complicată de restricţii ale voinţei şi poftei – acestea sunt instrumentele pe care conservatorul le aprobă pentru libertate şi ordine. O guvernare legitimă menţine o tensiune sănătoasă între pretenţiile de autoritate şi cele de libertate.
 
În al zecelea rând, gândirea conservatoare înţelege că permanenţa şi schimbarea trebuie să fie recunoscute şi reconciliate într-o societate viguroasă. Conservatorul nu se opune la îmbunătăţirea socială, deşi el se îndoieşte de existenţa unei astfel de forţe precum misticul Progres, cu P mare, care lucrează în lume. Atunci când o societate progresează în anumite privinţe, de obicei este în declin în alte privinţe. Conservatorul ştie că orice societate sănătoasă este influenţată de două forţe, pe care Samuel Taylor Coleridge le-a denumit Permanenţa şi Înaintarea. Permanenţa unei societăţi este formată din acele interese durabile şi din acele convingeri care ne asigură stabilitatea şi continuitatea; fără acea Permanenţă izvoarele de mare adâncime sunt distruse, societatea alunecând în anarhie. Înaintarea este într-o societate acel spirit şi acel corp de talente care ne împing către reformă prudentă şi îmbunătăţire; fără acea Înaintare, un popor stă pe loc.
 
Deci, conservatorul inteligent se străduieşte să reconcilieze revendicările de Permanenţă şi revendicările de Înaintare. El crede că liberalul şi radicalul, orbi la pretenţiile corecte ale Permanenţei, ar pune în pericol moştenirea care ne-a fost lăsată, într-o strădanie de a ne grăbi către un dubios paradis terestru. Pe scurt, conservatorul favorizează progresul rezonabil şi temperat; el se opune cultului Progresului, ai cărui votanţi cred că orice este nou este în mod necesar şi superior tuturor celor vechi.

Schimbarea este esenţială corpului social, crede conservatorul, în aceeaşi măsură în care este necesară corpului uman. Un corp care a încetat să se reînoiască începe să moară. Dar dacă acel corp este unul puternic, schimbarea trebuie să aibă loc de o manieră regulată, în armonie cu forma şi natura acelui corp; altfel schimbările pot să producă o creştere monstruoasă, un cancer, care-şi devorează gazda. Conservatorul are grijă ca nimic în societate să nu fie în întregime vechi, şi ca nimic să nu fie niciodată în întregime nou. Acesta este mijlocul conservării unei naţiuni, tot astfel cum este mijlocul pentru conservarea unui organism viu. De cât de multă schimbare are nevoie o societate şi de ce fel de schimbare, acestea depind de circumstanţele unei vârste şi unei naţiuni.


Acestea sunt deci cele zece principii care s-au afirmat pe larg pe durata celor două secole de gândire modernă conservatoare. Şi alte principii de egală importanţă ar fi putut fi discutate aici: cum înţelege conservatorul dreptatea, ar fi unul, sau ideile conservatoare asupra educaţiei. Dar cum timpul trece, astfel de subiecte sunt nevoit să le las cercetării dumneavoastră personale.


Marea linie de demarcaţie din politica modernă, pe care obişnuia să o indice Eric Veogelin, nu este aceea dintre liberali, de o parte, şi totalitari, de cealaltă. De-o parte a liniei se găsesc toţi acei bărbaţi şi toate acele femei care îşi imaginează că ordinea temporală este singura ordine. Şi că nevoile materiale sunt singurele lor nevoi, şi că pot să facă ce vor cu patrimoniul uman. De cealaltă parte a acestei linii se găsesc toate acele persoane care recunosc o ordine morală durabilă în univers, o natură umană constantă, şi datorii înalte faţă de ordinea spirituală şi de ordinea temporală.

Traducere: Paul Ghițiu