Pentru a înţelege ce se întâmplă, războinic vorbind, în România, în Europa, în lume în general, vă propun deci o analiză a celor întâmplate în urmă cu 22 ani în Yugoslavia, evenimente în care, fără voia celor mai mulţi dintre noi, România a fost şi ea implicată de partea forţelor agresoare şi, chiar dacă nu a participat direct la atacuri, indirect este părtaşă la crimele de război de atunci şi la toate consecinţele din anii următori, din prezent şi din viitor.
Pentru reamintire sau, pentru mulţi, pentru informare, în seara zilei de 24 martie 1999, NATO a lansat Operaţiunea Forţele Aliate. La agresiunea împotriva Iugoslaviei au participat 19 state, o veritabilă armada. cu 3500 de aeronave euroatlantice (inclusiv elicoptere de luptă), trei portavioane, 6 submarine dotate inclusiv cu armament atomic, 2 crucișătoare, 7 distrugătoare, 13 fregate, 4 nave amfibii de război având peste 10.000 de pușcași marini la bord. Au fost executate peste 25.000 de lovituri aeriene și au fost neutralizate la sol 995 de obiective. Au fost trase peste 3000 de rachete de croazieră. Pierderile umane: 2200 de civili (dintre care 400 erau copii). Pierderile economice: peste 200 de miliarde de dolari.
Războiul „umanitar”, cum a fost el alintat de tabăra agresoare, de presa şi ong-urile subordonate, a marcat mai multe premiere . În cartea sa Războiul umanitar al NATO pentru Kosovo, publicată sub auspiciile Institutului Internaţional pentru Studii Strategice, Adam Roberts ne dezvăluie chiar de la început că acesta a fost prima folosire de durată a forţei armate de către alianţa NATO în cei 50 de ani de existenţă; prima oară când o utilizare importantă a forţei armate distructive a fost făcută cu scopul mărturisit de implementare a rezoluţiilor Consiliului de Securitate al ONU, dar fără autorizarea acestuia;..
Am ales acest citat pentru că autorul este unul care aprobă intervenţia (de exemplu, susţine că statele NATO au fost unite de simţul ruşinii (!!!) faţă de eşecul individual şi colectiv de a propune şi a implementa, după războaiele atroce din anii 1991-95 politici coerente pentru regiunea respectivă), dar nu poate să ascundă un prim adevăr esenţial: atacul Yugoslaviei (de o forţă de multe-multe ori mai puternică decât posibilităţile armate ale acesteia, reprezentând state care adunau la un loc peste jumătate de miliard de, cu voie sau fără, agresori, în comparaţie cu cele 11 milioane de atacaţi), s-a făcut fără autorizarea ONU.
Dincolo de motivaţii, legal sau ilegal?
Iată ce ne spune despre legalitatea agresiunii Stephen Zunes, profesor de ştiinţe politice şi şef al catedrei de studii privind Orientul Mijlociu a Universităţii din San Francisco, în articolul Războiul SUA cu Yugoslavia – zece ani mai târziu apărut în Huffington Post în 2009:
Războiul a fost ilegal şi conform legilor SUA. Constituţia plasează autoritatea declanşării războiului în responsabilitatea Congresului. Chiar dacă este recunoscută abilitarea preşedintelui, ca comandant şef, în cazul urgenţelor pe termen scurt, War Powers Act din 1973 împiedică puterea executivă de a purta războiul fără aprobarea expresă a Congresului după o perioadă de 60 de zile.
