Jurnal sentimental - Despre dragoste şi politică

Reiau, sub acest titlu, un text pe care l-am publicat în urmă cu opt ani în Ziua Opiniei dar care a rămas, din păcate, la fel de actual.

Dragoste şi politică

Iată două cuvinte care par a nu putea să stea unul lîngă celălalt decât în texturi marginale precum, de exemplu, amestecul dintre amor (ca soi de prostituţie) şi politică (alt soi). A le alătura, sau a-l implica pe unul (atât de pur) în celălalt (atât de impur) poate părea astăzi ori o blasfemie ori o absurditate pentru că e greu să-ţi mai închipui că activitatea politicienilor ar fi purtată şi de iubire, nu numai de interese. Nimic nu pare a mai schimba ordinea existentă. Totuşi, dacă i-am afla sursele, poate că ar mai fi o speranţă.

Iubirea de stăpânire

În timpul Postului Mare, se citeşte de câte două ori, de luni până vineri, o scurtă rugăciune atribuită Sfântului Efrem Sirul:

Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.

Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în veacul vecilor. Amin.

După ce ne-o aminteşte, Alexander Schmemann, în cartea sa „Postul cel Mare”, ne-o şi lămureşte: duhul trândăviei este abandonarea noastră în voia poftelor, a materiei, din lene, din renunţare, din negativism, pesimism şi cinism, neputinţa de a crede că e posibilă, necesară şi folositoare schimbarea.

Din cauza acesteia omul ajunge în grija de multe, în care în loc să se ridice se risipeşte pentru a-şi acoperi deznădejdea născută de prezenţa celor dintâi.

Trândăvia şi deznădejdea aduc iubirea de stăpânire, un fel de dragoste pervertită: dacă omul nu aspiră către Dumnezeu şi nu vede în el centrul, îşi va fi sieşi centru absolut, viaţa îi va deveni egoistă şi egocentrică, iar lumea va deveni obiect al nevoilor, dorinţelor, ideilor şi judecăţilor lui, deci subordonată acestora. Formele de manifestare sunt multe, de la indiferenţă, dispreţ, lipsă de consideraţie şi de responsabilitate, până la pornirea de a te folosi de toţi ceilalţi, de a-i domina şi a-i comanda.

Grăirea în deşert se manifestă prin devalorizarea sau revalorizarea negativă a cuvântului care are darul de a construi, de a spune adevărul, de a inspira şi mântui dar şi de a dărâma, de a minţi, de a otrăvi sau de a ucide, devenind astfel deşertăciune. El împinge spre trândăvie, deznădejde şi iubirea de stăpânire şi transformă viaţa în iad.

Iată deci cum prima parte a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul este un perfect tablou interior al majorităţii covârşitoare a politicienilor care pe toate cele de mai sus le au şi le dau ca “model” celorlalţi, îmbolnăvind şi smintind şi mai multă lume. Căci nu se consideră ei buricul pământului, nu consideră ei că li se cuvine şi datorează totul, nu vor ei să fie satrapi şi nababi; nu cred ei că ideile lor sunt geniale, că nevoile şi dorinţele lor sunt îndreptăţite şi vitale, deci lege pentru ceilalţi, că judecăţile lor sunt „solomonice”? Sau nu sunt ei lipsiţi de interes pentru cei din jurul lor în măsura în care aceştia nu le folosesc, nu îi tratează ca pe nişte mijloace ale binelui personal, slugi şi robi? Şi nu dau ei dovadă de o capacitate ieşită din comun de a spune orice numai pentru a-şi acoperi golul, de a minţi pentru a-şi acoperi tâlhăriile, crimele şi hoţiile, de a arunca cu otravă şi de a dărâma ceea ce alţii încearcă să construiască, de a ucide speranţa, pornirile bune, transformând totul în pustiu? Şi nu tot ei sunt gata să se milogească, să se gudure, să se vândă, să se umilească pentru a fi mai sus şi a avea mai mult?

Iată cum această rugăciune devine grilă de înţelegere a ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Citind prin ea realitatea aflăm că individualismul, ca şi colectivismul comunist, nu este altceva decât tot o manifestare, doar că mai rafinată, ameţitor parfumată, a aceleiaşi iubiri de stăpânire.

Să nu ne repezim însă să-i judecăm pe cei care ocupă temporar aceste posturi fără a lua aminte la noi ceilalţi: milioane alţii ar vrea să le ia locul din aceleaşi motive; multora le-a plăcut comunismul şi îl regretă, alţii au auzit poveştile poleite ale primilor şi şi-l doresc, şi mai ales câţi nu visează să îngrămădească în ograda proprie toată avuţia, toate onorurile şi toate plăcerile acestei lumi? Politica este bolnavă pentru că noi toţi suntem bolnavi şi aşa cum îmi exprimam temerea, fără ajutorul lui Dumnezeu, secolul religios în care am intrat, noul Ev Mediu, deja riscă să fie unul al tenebrelor, al spiritualităţii satanice, aducătoare de neant. Adică de NIMIC. Ca stăpân al lumii, economicul, adică banul, este un zeu care se adresează materiei. Omul pare a fi condamnat a rămâne sub vremi.

Ieşirea de sub vremi

Rugăciunea ne dă însă şi antidotul, reţeta salvatoare care cuprinde patru medicamente şi o indicaţie de administrare. Acestea sunt: curăţia, adică plinătatea, dreapta socotinţă obţinute prin întoarcerea către Dumnezeu şi refacerea adevăratei scări de valori, smerenia, adică aşezarea în această scară de valori, răbdarea, cunoaşterea nu prin sine, ci prin lumea ce ne înconjoară şi care este nesfârşită, şi în urmă, dar cea mai de preţ, dragostea pentru persoana de lângă noi, acum, cu tot ceea ce ne stă în putinţă.       

Dragostea, ca Eros, ca expresie a pasiunii şi a poftelor, este boală, simptom al căderii şi distrugerii omului. Cheia ieşirii de sub vremi, a evadării din universul concentraţionar al individualismului dizolvant o reprezintă inversul erosului: dragostea pentru celălalt, Agapè, cea care şterge păcatele, sparge canoanele, desfide limitele şi-l ridică pe om. 
Sfatul de administrare (avertismentul) este la fel de important ca tot restul, pentru că el ne dezvăluie cauza tuturor bolilor – mândria – şi modul de utilizare a reţetei: curăţia, smerenia, răbdarea şi chiar dragostea trebuie luate fără mândrie, adică fără intenţia de a deveni mai buni decât ceilalţi, ci mai buni pentru ceilalţi. …dăruieşte-mi ca-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu este îndemnul de a nu transforma iubirea mântuitoare de aproapele în iubirea lumească pierzătoare de sine.