24 martie - începutul războiului globalist împotriva popoarelor Europei ortodoxe. NATO, o expresie militară a ticăloşiei!

 

Pentru a înţelege ce se întâmplă, războinic vorbind, în România, în Europa, în lume în general, vă propun deci o analiză a celor întâmplate în urmă cu 22 ani în Yugoslavia, evenimente în care, fără voia celor mai mulţi dintre noi, România a fost şi ea implicată de partea forţelor agresoare şi, chiar dacă nu a participat direct la atacuri, indirect este părtaşă la crimele de război de atunci şi la toate consecinţele din anii următori, din prezent şi din viitor.

Pentru reamintire sau, pentru mulţi, pentru informare, în seara zilei de 24 martie 1999, NATO a lansat Operaţiunea Forţele Aliate. La agresiunea împotriva Iugoslaviei au participat  19 state, o veritabilă armada. cu 3500 de aeronave euroatlantice (inclusiv elicoptere de luptă), trei portavioane, 6 submarine dotate inclusiv cu armament atomic, 2 crucișătoare, 7 distrugătoare, 13 fregate, 4 nave amfibii de război având peste 10.000 de pușcași marini la bord. Au fost executate peste 25.000 de lovituri aeriene și au fost neutralizate la sol 995 de obiective. Au fost trase peste 3000 de rachete de croazieră. Pierderile umane: 2200 de civili (dintre care 400 erau copii). Pierderile economice: peste 200 de miliarde de dolari.

Războiul „umanitar”, cum a fost el alintat de tabăra agresoare, de presa şi ong-urile subordonate, a marcat mai multe premiere . În cartea sa Războiul umanitar al NATO pentru Kosovo, publicată sub auspiciile Institutului Internaţional pentru Studii Strategice, Adam Roberts ne dezvăluie chiar de la început că acesta a fost prima folosire de durată a forţei armate de către alianţa NATO în cei 50 de ani de existenţă; prima oară când o utilizare importantă a forţei armate distructive a fost făcută cu scopul mărturisit de implementare a rezoluţiilor Consiliului de Securitate al ONU, dar fără autorizarea acestuia;..

Am ales acest citat pentru că autorul este unul care aprobă intervenţia (de exemplu, susţine că statele NATO au fost unite de simţul ruşinii (!!!) faţă de eşecul individual şi colectiv de a propune şi a implementa, după războaiele atroce din anii 1991-95 politici coerente pentru regiunea respectivă), dar nu poate să ascundă un prim adevăr esenţial: atacul Yugoslaviei (de o forţă de multe-multe ori mai puternică decât posibilităţile armate ale acesteia, reprezentând state care adunau la un loc peste jumătate de miliard de, cu voie sau fără, agresori, în comparaţie cu cele 11 milioane de atacaţi), s-a făcut fără autorizarea ONU.

Dincolo de motivaţii, legal sau ilegal?

Iată ce ne spune despre legalitatea agresiunii Stephen Zunes, profesor de ştiinţe politice şi şef al catedrei de studii privind Orientul Mijlociu a Universităţii din San Francisco, în articolul Războiul SUA cu Yugoslavia – zece ani mai târziu apărut în Huffington Post în 2009:

Războiul împotriva Yugoslaviei a fost ilegal. Orice astfel de folosirea forţei este o violare a Cartei ONU, în afara situaţiei de apărare, sau a autorizării de către ONU, ca pe un act de securitate colectivă. Kosovo era recunoscut la nivel internaţional ca parte a Serbiei; era vorba, legal vorbind, de un conflict intern. În plus, chiar preşedintele auto-proclamatei republici kosovare, albanezul Ibrahim Rugova, nu numai că nu a solicitat o astfel de intervenţie, ci chiar s-a opus.

Războiul a fost ilegal şi conform legilor SUA. Constituţia plasează autoritatea declanşării războiului în responsabilitatea Congresului. Chiar dacă este recunoscută abilitarea preşedintelui, ca comandant şef, în cazul urgenţelor pe termen scurt, War Powers Act din 1973 împiedică puterea executivă de a purta războiul fără aprobarea expresă a Congresului după o perioadă de 60 de zile.

Amor liber obligatoriu, comune sexuale şi lgbtism, familia desfiinţată, copiii proprietatea statului, oficializate în Rusia bolşevică. UE(RSS) le-a realizat şi ea.

 

Recent Europa a fost declarată de Parlamentul European spaţiu liber pentru lgbtqism. Această din urmă mişcare vine să se alăture unui gros dosar de decizii ale Comisiei Europene şi de hotărâri ale aşa-zisei Curţi Europene a Drepturilor Omului, un organism politic şi nu juridic, care urmăresc de mai mulţi ani construirea unei anti-societăţi omeneşti, bazată pe anticreştinism, anti-morală, anti-omenesc, demonic. 

Se revine astfel după o sută de ani, la proiectul iniţial, implementat de mafia globalist-satanistă în Rusia, imediat după punerea în scenă a revoluţiei sovietice, începând chiar din 1917. Reiau în cele de mai jos o parte din articolul publicat de mine în 2016, care porneşte de la dezvelirea, de către alcoolicul Junker, a unei statui a lui Karl Marx în Germania.

•  
  

Acuzat că îşi bate pur şi simplu joc cu neruşinare de cele peste 100 de milioane de victime ale comunismului, fostul troţkist Juncker declară candid, ca pentru proşti:

Indiferent ce păreri ar putea avea oamenii asupra lui Karl Marx, este fără îndoială că el este o figură care, într-un fel sau altul, a modelat istoria Europei. A nu vorbi despre el ar putea însemna o negare a istoriei.

Devoalarea comunismului (ca societate demonică, iad terestru) ca ţintă a constructorilor de ieri şi de azi ai proiectului european nu începe cu celebrarea lui Marx, iar mişcarea lui Juncker nu e una singulară. La manifestările dedicate celor 200 de ani de la naşterea lui Marx vor participa mulţi alţi reprezentanţi ai elitei progresiste europene şi internaţionale, iar traiectoria pe care s-a înscris UE dă tot mai multă apă la moară celor care vorbesc despre o altă Uniune Sovietică, o UERSS.  Un curent tot mai important în rândul elitelor progresist-decadente din Europa occidentală, este cel potrivit căruia comunismul poate fi soluţia pentru împotrivirea la imperialismul sălbatic, dărâmarea FMI şi Băncii Mondiale şi realizarea fericirii globale. Şi asta în pofida experienţei tragice pe care o bună parte din ţările europene au avut-o. Pe care ei o consideră doar vina prostiei Estului, care a deviat de la „nobilele idealuri şi precepte marxiste”, în timp ce ei, cei din Vest, vor construi comunismul urmând cu sfinţenie indicaţiile lui, de exemplu, Marx.

Există o părere, aproape unanimă, că comunismul, ca regim politic, a fost incompatibil cu distrugerea familiei lgbt-ismul, libertinajul transformat în valoare socială absolută, avortul, prostituţia. Şi cel puţin în parte – adică pentru URSS-ul de după 1934 şi pentru celelalte state ale blocului sovietic, ce aveau să apară după 1944 – este adevărat. 

Alta a fost însă realitatea în ceea ce priveşte familia, amorul liber, sexul la grămadă, aberaţiile lgbtiste, avortul în anii de început ai Rusiei sovietelor, când bolşevicii au avut ocazia să verifice pe propria piele un adevăr simplu: între construcţiile minţii omeneşti şi normalul, firescul vieţii, între fantasmele universului interior şi legile universului exterior există diferenţe care ajung să se manifeste în conflicte distrugătoare pentru fiinţa umană. 

Revoluţia sexuală este, aşa cum o găsim în toate documentele ideologice şi doctrinare socialiste şi comuniste, o componentă de bază a revoluţiei socialiste/comuniste. Dar ca şi toate celelalte teze şi obiective ale acestora, şi aceasta este echivalentă cu o întoarcere nihilistă împotriva persoanei umane şi a umanităţii în ansamblu.  De aceea, eşuarea lamentabilă în faţa cerinţelor realităţii, a unui experiment de amploarea şi durata celui sovietic, este un argument irefutabil în favoarea rezistenţei faţă de asaltul revoluţiei sexuale occidentale actuale, un tsunami de forme aberante, dezgustătoare şi criminale.

După cum spuneam în episodul anterior, Ludwig von Mises explică fascinaţia produsă de socialism, încă de la apariţie, prin faptul că acesta … promite nu numai bunăstare – bogăţie pentru toţi – ci şi fericire universală în amor. Acestei părţi a programului său i se datorează o mare parte din popularitatea pe care o are. (Interesantă zonă comună cu marea iubire a socialiştilor, islamul care şi el promite fericirea erotica fără limite, dar post-mortem.) Ca dovadă: nicio altă carte de literatură socialistă germană nu a fost citită de un public mai numeros şi nu a avut o eficacitate propagandistică mai mare decât lucrarea lui August Bebel, „Femeia şi socialismul”, (apărută în 1879, reeditată de 50 de ori în Germania numai până în 1909, tradusă în circa 20 de limbi), care este dedicată în principal temei amorului liber.

Revoluţia sexuală din Rusia sovietică este analizată pe larg în cartea psihanalistului german socialist Wilhelm Reich „Die Sexualität im Kulturkampf: Zur sozialistischen Umstrukturierung des Menschen”, (Sexualitatea în războiul cultural: pentru restructurarea socialistă a oamenilor) apărută în  1936. De remarcat că aflăm încă din titlul cărţii aflăm două lucruri esenţiale: că stânga a declarat război vechii societăţi umane şi că sexualitatea este una dintre armele sale principale. De fapt, acest titlu este înlocuit la ediţiile de după 1945 cu mai puţin belicosul şi explicitul Revoluţia sexuală. Au fost făcut mai ceţoase şi subtitlul şi temele principale: familia, religia, politicile extremei stângi etc.

La finalul acestui articol voi menţiona şi alte referinţe privind acest subiect. În cele ce urmează vă voi prezenta şi câteva extrase din articolul   lui Pavel Preanikov „Revoluţia sexuală din Rusia: Bolșevicii au fost primii care au reușit „emanciparea moravurilor” , a cărui traducere a apărut în articolul „Exemplificarea rădăcinilor comuniste ale revoluției sexuale neomarxiste de azi”.

Proiectul revoluţiei sexuale bolşevice apare, încă înainte de declanşarea insurecţiei comuniste, în corespondența dintre Troțki și Lenin (1911). Troțki: „Fără îndoială, opresiunea sexuală este principalul mijloc de înrobire a omului. Atâta vreme cât exista aceasta opresiune, nu poate fi vorba de adevarata libertate. Familia, ca instituție burgheză, și-a trăit complet traiul.”…. Lenin: „… Și nu numai familia. Toate interdicțiile cu privire la sexualitate ar trebui să fie eliminate… Avem ce învața de la sufragete: chiar interzicerea dragostei intre persoanele de același sex ar trebui sa fie eliminată”.

Ca urmare, atunci când iau puterea, din chiar primele zile, Lenin şi ai lui trec la punerea în practică, în paralel cu măsurile necesare pentru consolidarea puterii, a celor pentru iniţierea şi victoria revoluţiei sexuale. Pe ansamblu, se poate spune că unele dintre ele depăşesc şi cele mai ultraliberale iniţiative de astăzi. Este abolită „tirania căsătoriei”, sunt dezincriminate, promovate şi chiar impuse, avortul, relaţiile homosexuale, relaţiile cu minori, relaţiile sexuale în grup, exhibiţionismul public. Asemănător „parteneriatelor civile” promovate acum, bărbatul şi femeia puteau forma şi lichida o familie fără a fi obligaţi să-şi înregistreze căsătoria la oficialităţi. Parteneriatele de acest tip puteau fi dizolvate uşor, la simpla solicitare a unei parţi, iar după desparţire înceta orice obligaţie reciprocă. In 1924, dupa datele deținute de Zeitlin, un angajat al instituției conduse de Troțki, „in orașele mari, „cuplurile”, in comparație cu familiile, alcatuiesc majoritatea”. Jumătate din copii născuţi erau în afara căsătoriei, în cuplurile volatile. Ţara s-a umplut repede de copii nedoriţi, lăsaţi pe străzi, de prostituate (mult mai multe decât pe vremea ţarismului), de cenuşa trupurilor copiilor avortaţi . Avortul era atât de la îndemână încât ajunsese aproape o metodă contraceptivă, unele femei făcând şi câteva avorturi pe an. Pe străzi au loc manifestări la care astăzi, încă, liberalii progresişti, se pot doar gândi – oamenii se plimbă, sau fac diverse „happeninguri” în pielea goală, se urcă astfel în tramvaie, sau se năpustesc în clădiri publice. Orgiile sexuale în interior, sau în spaţii deschise, erau spectacole educative. Adolescenţii primeau la orele de educaţie sexuală îndemnuri şi sarcini de a se aborda fără reţineri toată gama de relaţii sexuale. Teoria era completată cu practică în tabere, cercurile de studiu, sau cu ocazia unor acţiuni pionereşti sau komsomoliste. Sexologii veniţi din străinătate (peste 300), în special din Germania, pentru a ajuta la predarea educaţiei sexuale în şcoli, sunt entuziasmaţi de vigoarea cu care se răspândeşte revoluţia sexuală. Iată ce spune Preanikov:

…. sunt emise decretele lui Lenin (la 19 decembrie 1917) „Cu privire la abolirea căsătoriei” și „Cu privire la abolirea pedepsei pentru homosexualitate” (acesta din urmă era parte a decretului „Cu privire la căsătoria civilă, copii și despre modificarea actelor de stare civilă”). In special, ambele decrete confereau femeii „autodeterminarea materială, precum și sexuala” și au introdus „dreptul femeilor la libera alegere a numelui și a locului de reședință”. Potrivit acestor decrete, „uniunea sexuală” (al doilea nume „uniunea prin căsătorie”), era posibil să se încheie rapid și să se desfaca la fel de ușor.

… la Petrograd (Sank-Petersburg), la 19 decembrie 1918, a defilat o paradă a lesbienelor, care au aniversat un an de la decretul „Cu privire la abolirea căsătoriei”. Troțki nota, in memoriile sale, că Lenin a afirmat cu bucurie la auzul acestei vești: „Țineți-o tot așa, tovarăși!”. La acea paradă, se purtau pancarte de tipul: „Jos cu rușinea”. Acest apel, în cele din urma, a fost preluat și utilizat pe scară largă in iunie 1918, atunci când mai multe sute de reprezentanți ai ambelor sexe au mărșăluit prin centrul Petrogradului complet goi.

…, în guvernul provinciei Reazani, in 1918, s-a emis un decret „Cu privire la naționalizarea femeilor”, iar în Tambov, in 1919 – „Cu privire la distribuția femeilor”. In Vologda, sunt puse în practica, astfel de dispoziții: „Fiecare membră a komsomolului, studentă la cursurile de calificare sau orice alta studentă, care  primește o ofertă de a intra în relații sexuale, de la un komsomolist sau student la cursurile de calificare, ar trebui să o ducă la îndeplinire. In caz contrar, ea nu merita titlul de studenta proletară”.

Şi iată cum îi descrie un militant al revoluţiei sexuale, lui Constantin Constante, tatăl Lenei Constante, aflat în călătorie prin Rusia sovietică, „socializarea femeii între 20 şi 36 de ani” (fragment din memoriile acestuia): Se va crea – mi-a spus el – pe langă fiecare soviet câte un comisariat al dragostei publice. Fiecare cetățean sovietic va avea dreptul la un bon de dragoste pe zi. Cu acest bon el se va prezenta femeii socializate care va fi obligată să i se pună la dispoziție , fără vreo opunere și fără plată, în schimbul bonului eliberat de comisariat. Ea este liberă in aceea zi de a accepta sau refuza pe al doilea candidat la însurătoarea de-o clipă… Copiii născuți din aceste împreunări vor aparține Statului Sovietic care-i va crește și-i va îngriji până la vârsta când urmează să fie repartizați școlilor sovietice, sau atelierelor, după aptitudini… Acești copii – continuă interlocutorul meu –, neavând nici o afecțiune de familie, vor fi cei mai sinceri sprijinitori ai familiei sovietice care este Statul Sovietic.

Un fenomen obișnuit, în acel moment, erau comunele komsomoliste. Pe bază de voluntariat, într-o asemenea „familie” locuiau, de obicei, 10-12 persoane de ambele sexe. La fel ca și in „familia suedeza” de astăzi, într-un astfel de colectiv, există o gospodărie comună și viață sexuală comună. … Treptat, comunele sexuale s-au răspândit în toate marile orașe ale țării. S-a ajuns chiar până acolo încât, de exemplu, la comuna din cadrul Bibliotecii de Stat din Moscova, comunarzii nu doar că împărțeau aceeași haină și aceiaşi pantofi, dar și aceeași lenjerie intimă. Un model în acest sens era considerată comuna de muncă a Direcției Politice de Stat pentru copiii fără adăpost în Bolșevo, înființată în 1924, din ordinul personal al lui Dzerjinski. In ea au existat aproximativ o mie de tineri infractori de la 12 la 18 ani, dintre care aproximativ 300 erau fete. Educatorii comunei salutau „experiențele sexuale comune”, fetele și băieții locuiau in barăci comune. … De altfel, o astfel de practica a existat in toate casele de copii și chiar in taberele de pionieri.

De la „lumina” revoluţiei sexuale la „întunericul” reprimării ei (după Reich)

Revoluţia sexuală nu a fost abandonată pentru că arhipăstorii ei s-ar fi trezit, căit şi, plini de regrete, ar fi decis revenirea la cele normale. Au acţionat legile vieţii, legile pieţii, necesitatea de a produce pentru a trăi şi, în plus, ambiţia de a demonstra viabilitatea revoluţiei comuniste. Industrializarea URSS a început să ceară ca individul să nu-și mai piardă forțele în divertismentele sexuale, ci pentru construirea comunismului. „Moravurile ușoare” au inceput a fie oficial dezaprobate. Opinia publica din nou înclina să creadă că „familia era celula societații”, iar baza ordinii era  monogamia…. Odată cu adoptarea constituției staliniste și-a pierdut puterea și decretul „Cu privire la abolirea căsătoriei”. In anul 1934, avortul a fost interzis, iar in luna martie a aceluiași an, Kalinin a semnat o lege care să interzică și să sancționeze contactul sexual intre bărbați. Apoi au început arestările în masă ale homosexualilor în marile orașe ale URSS. Educația sexuală în rândul tinerilor s-a oprit, s-au oprit și lucrările științifice cu privire la acest subiect.

 Alte surse documentare despre subiect:

Revoluţia sexuală în Rusia Bolşevică, 2011, autor Gregory Carleton

Mostre de erotică bolșevică. Fragmente din memoriile lui A.R. Trușnovici

 

Uniunea Europeană finanţează, cu banii contribuabililor europeni, reţeaua ong-urilor lui Soros din întreaga lume. Numai în 2019 peste 100 milioane euro!

 

OPEN SOCIETY a creat o rețea mondială de ong-uri care promovează o agendă de stânga a frontierelor deschise, LGBTQ, avortul, venitul de bază universal, combaterea discursului urii, și a partidelor de dreapta, toate sub pretextul „drepturilor omului”, după cum arată un nou raport al Parlamentului European. Raportul “Echo Chamber:  The Quango Feedback Loop” a fost lansat de European Center for Law and Justice, subsidiara UE a ACLJ. a lui Jay Sekulow.

„Comisia Europeană finanțează o gamă largă de organizații neguvernamentale (ong-uri) care sunt aproape exclusiv de stânga, şi care fac lobby pe lângă guvernele membre ale UE și la UE însăși pentru a-și continua agenda politică și pentru mai multă finanțare”, scrie raportorul pe bugetul UE, Joachim Kuhs, „creând astfel o buclă de feedback finanțată de contribuabili și o „cameră ecou” care discriminează pe nedrept conservatorii și încalcă obligațiile UE față de neutralitatea politică”.

Aceste ong-uri ale „societății civile” sunt „adesea legate de rețeaua de stânga centrată pe Fundația pentru o societate deschisă (OSF) și organizațiile asociate; Care au perfecționat practica de a sifona euro contribuabililor pentru lobby politic în favoarea unei agende de stânga a No Borders, a migrației ilegale, a campaniilor mass-media împotriva politicienilor și opiniilor conservatoare, care sunt delegitimate ca așa-numitul „discurs de ură”, afirmă Kuhs.

Departe de a fi organizații „neguvernamentale”, multe dintre aceste ong-uri au devenit astfel organisme cvasiguvernamentale (quangos) pe care UE și guvernele le utilizează pentru a-și externaliza agendele politice și activismul pe cheltuiala contribuabililor, atacând și subminând guvernele conservatoare din țările membre ale UE și din străinătate, în special din Israel, dar, de asemenea, în Europa de Est, Africa de Sud, India, Brazilia, Myanmar și chiar în SUA.

Biroul lui Kuhs a identificat o finanțare de 98.108.326 EUR (116.667.478 USD) pentru proiectele de stânga ale UE în anul 2019 doar pentru ong-urile afiliate la OPEN SOCIETY. Din cauza lipsei de transparență, cifra reală este probabil mult mai mare.

Kuhs a scris pentru Gateway Pundit  despre aproximativ 13.124.712 EUR (15.607.513 USD) cheltuiţi de Comisia Europeană pentru ong-uri și organizații anti-Israel în 2019. Gateway Pundit a relatat deja despre 30 milioane EUR (35 milioane USD) pe care UE le-a cheltuit pentru ong-uri cu legături cu OPEN SOCIETY în Europa în 2019. UE a finanțat, de asemenea, grupuri legate de radicala Muslim Brotherhood cu 1.869.141 EUR (2.222.726 USD) în 2019, după cum a raportat Gateway Pundit.

În Balcani, UE a cheltuit cel puțin 4.117.137 EUR (4.895.975 USD) pentru ong-urile legate de OSF (Open Society Foundation) în 2019, în special în Macedonia de Nord, Serbia și Kosovo. OSF Macedonia a primit 1.225.528 000 EUR de la UE în 2019 pentru proiectul „Stay @ School – Action for Inclusion of Roma in Primary Education” și 199.998 EUR pentru proiectul „accesul la justiție pentru cei mai marginalizați”.

Civil Organization Institute for Human Rights Skopje a primit 66.043 de euro pentru proiectul „Drepturile omului pentru toți”. Proiectul media Metamorphosis a primit 997.394 € în 2019 pentru “creșterea implicării civice în Agenda digitală”. Reactor – Research in Action a primit 1.241.535 EUR pentru proiectul „Promovarea egalității de gen prin procesul de aderare la UE”. Margins Skopje a primit 140.000 de euro pentru proiectul „Accesul la justiție pentru comunitățile marginalizate”. 12.002  de euro au fost alocate pentru proiectul „Consolidarea capacităților: Explorarea rolului tinerilor în reconciliere și consolidarea păcii”.

58.213 de euro au ajuns la Islamic Youth Forum North Macedonia, care isi enumera printre obiectivele sale “incurajarea valorilor islamice universale” si “protejarea tinerilor de abateri”.

În Kosovo, Balkan Investigative Reporting Network a primit 397.204 de euro pentru “Întărirea rezilienței actualilor și viitorilor jurnaliști ai Kosovo” 2019. Aproape un milion de euro au fost alocați între Metamorphosis North Macedonia (997,394 €) și Open Data Kosovo, Centrul pentru transparență și responsabilitate în cercetare Serbia (CRTA) și ong-urile din Estonia, Albania și Muntenegru pentru proiectul „Creșterea implicării civice în Agenda digitală”. Peste un milion de euro au fost alocați Reactor North Macedonia (1,241,535 euro), Kosovo Women’s Network și ong-urilor din Albania, Muntenegru, Bosnia și Herțegovina și Suedia pentru proiectul „Promovarea egalității de gen prin procesul de aderare la UE”.

În Africa de Sud, UE a cheltuit cel puțin 3,599,614 EUR (4,280,552 USD) în 2019 pentru ong-urile  care urmăresc agenda de stânga avansată de OSF-uri, cum ar fi Southern Africa Human Rights Litigation Centre (SALC), care „sprijină avocații pentru drepturile omului în Africa de Sud cu consultanță juridică, suport tehnic și finanțare de specialitate”. SALC este un proiect comun al International Bar Association’s Human Rights Institute (IBAHRI) și al Open Society Initiative for Southern Africa (OSISA). SALC a fost finanțat cu 1,992,350 000 EUR de către UE în 2019, împreună cu alte 5 de ong-uri, pentru proiectul “Out & Proud: LGBTI Equality and Rights in Southern Africa.”

African Policing Oversight Forum, care enumeră fundațiile societății deschise printre finanțatorii săi principali, a primit 475,000 EUR din partea UE pentru „Dezvoltarea capacității Serviciului de Poliție sud-african de a preveni și de a răspunde la violența xenofobă și la infracțiunile motivate de ură conexe”.

Ong-ul Gender Links, care are Fundațiile Societății Deschise printre sponsorii săi, a primit 142,500 EUR din partea UE pentru „a pune capăt violenței bazate pe gen a comunității din Botswana”.

Gender links și Women and Law in Southern Africa Research Trust (WLSA), partener al OSISA, au primit 989.764 EUR din partea UE pentru „Responsabilizarea socio-economică prin politici, legislație și acțiuni sensibile la gen” în Lesotho.

În urmă cu 7 de ani, India, condusă de conservatori, nu era încă supusă la lecţiile Societății deschise, după cum arăta NGO Monitor în 2014: „OSF nu sprijină nici o organizație din India.” Acest lucru pare să se fi schimbat acum: În discursul său anual de la Forumul Economic mondial de la Davos 2020, George Soros a anunțat că vom cheltui 1 miliard de dolari pentru “lupta împotriva naționalismului”, ţintind în special guvernul Narendra Modi din India. În februarie 2021, după cum a raportat Jack Posobiec, activista schimbării climatice Greta Thenberg a provocat indignare în India prin accidentally tweetingun “Toolkit” pentru declanşarea de revolte violente, probabil un produs al rețelei OSF.

 

În 2019, Ong-urile afiliate la OSF din India au fost finanțate de UE cu cel puțin 4.596.255 EUR (5.465.728 USD), inclusiv proiecte precum “WorkFree – Slavery, Work and Freedom: What Can Cash Transfers Contribute to the Fight for Decent Work?” cu 1.499.203 EUR, inclusiv 100.000 EUR pentru INBI Foundation (India Network for Basic Income) și 75.001 EUR pentru OpenDemocracy UK. 947.591 000 EUR au fost donați de UE către Childfund finanțată de OSF pentru „Consolidarea organizațiilor societății civile în vederea promovării emancipării femeilor în Uttar Pradesh de est”. 854.725 000 EUR au fost alocate „Habitat for Humanity India” pentru „Un model de întreprindere socială care să permită femeilor marginalizate să beneficieze de un acces sporit la servicii și drepturi legate de îmbunătățirea habitatelor”. 544.736 euro au mers la Foundation for Social Transformation și National Foundation for India pentru “Nelăsând pe nimeni în urmă: Construirea de căi pentru pace în Nord-Est, prin implicarea societății civile și liderilor de tineret“. 750.000 EUR au fost primiți de World Organization against Torture (OMCT) din Elveţia, care a primit 1,470,000 $ din Open Society în 2019 și de la diferite grupuri indiene.

George Soros a înființat un OSF officeîn Myanmar 1994, care a fost făcut propagandă  pentru minoritatea etnică musulmană Rohingya din 2015, care acum primește o acoperire neobișnuit de largă în mass-media occidentală. În 2019, UE a plătit cel puțin 5.499.750 EUR (6,540,137 USD) pentru proiecte derulaste în Myanmar, inclusiv „Gendered Land and Extractives Action for Social Accountability” împreună cu Oxfam înfiinţată de Soros,(200,000 EUR), „Cultural Bridges”, împreună cu ActionAid finanțată de Soros (1.999.750 EUR), „Strategic and integrated Response to Online Hate Speech and Disinformation Campaigns in Myanmar” împreună cu Phandeeyar Foundation finanţată de Soros (1,500,000 EUR). 1,198,683 EUR și 601,317 EUR au plecat de la UE pentru “Safeguarding Journalists and Freedom of Expression in Myanmar”, cu Canadian Centre for Law and Democracy finanțată de OSF.

3.979.975 000 EUR (4.732.866 USD) au fost alocate “EU Aid Volunteers” pentru programe care includ “Supporting and Complementing Humanitarian Aid” (€1.389.319), “Supporting Gender Mainstreaming in Humanitarian Action” (€1.261.361), “Building Resilience Through Gender and Youth Leadership in Humanitarian Action” (€1.329.295), inclusiv €113.333  pentru “ActionAid Myanmar”, iar restul pentru grupuri “ActionAid” din Brazilia şi Zimbabwe.

În Brazilia lui Jair Bolsonaro, de asemenea o țintă preferată pentru stânga globală, 1.000.000 0 EUR au plecat de la UE către Instituto de Tecnologia e Sociedade pentru “Exposing Bot Disinformation in Brazil”. €330.000 s-au dus la Oxfam for “Barrios, Perspectives and Youth: Multidimensional Inequities  in Local Politics of Developing Nations”. €1.338.854  s-au dus la Rede Jubileu Sul for “Civil Society Protagonists in Macroeconomic Politics,” şi €1.300.000 pentru “Habitat for Humanity Brazil” pentru “Strengthening the National Network  of the Urban Reform Forum” – pentru un total de cel puţin €3.968.854 ($4,719,642) de la UE pentru proiecte ale OSF in Brazila.

€6.993.936 ($8.316.978) au plecat pentru proiectul “Food Wave” for “Empowering Urban Youth for Climate Action” în Brazilia şi în lume, împreună cu  ActionAid.

UE a finanțat chiar și ong-uri cu sediul în SUA, cu cel puțin 26.984.681 EUR (32.089.373 USD) în 2019. 494.681 de euro au mers la Groundswell International  pentru protecția climei în Haiti, care a primit 900.000 de dolari de la Open Society în 2016. 300.000  EUR din fondurile UE pentru perioada 2019 au fost alocate Institute for Women’s Policy Research, alsofinanţatr de asemenea de Open Society. €24,690,000 a dat UE către World Bank’s International Bank for Reconstruction and Development (IBRD), whicare a primit $1.585.000 de la Open Society 2017-2018. Şi $1.500.000 s-au dus la International Rescue Committee, care a fost finanţat cu  $75000 de către Open Society  în 2018.

La 1 martie, raportorul pentru bugetul UE pe 2019, Joachim Kuhs, a decis să amâne descărcarea de gestiune a Comisiei Europene pentru bugetul pe 2019, din cauza numeroaselor întrebări nerezolvate. Comisia pentru controlul bugetar va vota în 22 martie această moţiune şi dacă  ceilalți membri ai Comisiei aprobă sau nu cele aproape 100 de milioane de euro cheltuite pentru Ong-urile de stânga.

Sursa:  https://www.thegatewaypundit.com/2021/03/brazil-india-usa-eu-funding-worldwide-open-society-network-116-million-2019/?utm_source=Email&utm_medium=the-gateway-pundit&utm_campaign=dailyam&utm_content=daily

Evreii lui Stalin, mari criminali ai timpurilor moderne

Yagoda între Stalin şi Yezhov

Public acest articol în contextul ciocnirii dintre Sorin Lavric, senator AUR, şi Silviu Vexler, deputat din partea minorităţii evreieşti în Parlamentul României, privind omagierea lui Mircea Vulcănescu şi a lui Valeriu Gafencu, şi al apropierii Postului Paştilor.

Am tradus şi vă prezint acest text nu pentru informaţiile pe care le aduce şi care sunt cunoscute (şi doar o parte infimă a celor legate de  această temă), ci pentru exemplul pe care îl dă autorul şi pentru înţelesul fundamental (în perfect acord cu ceea ce fiecare are de făcut în Postul Mare, care se desprinde din articol, anunţat pe tot parcursul, dar spus răspicat la final : niciun om, nicio familie, niciun  neam şi niciun popor nu este întreg, nu este adevărat decât în măsura în care îşi recunoaşte, asumă şi regretă şi relele, aberaţiile, deviaţiile, neputinţele, le regretă şi încearcă să nu le repete. Dacă nu, rămânem doar nişte proiecţii false, amăgitoare, cu conţinut parţial şi întotdeauna va exista cineva, cel puţin unul, şi dacă nu dintre oameni atunci măcar Dumnezeu, care va şti adevărul despre noi şi ni-l va reaminti.

Articolul aparţine editorialistului principal al Ynet, cel mai mare site de ştiri online israelian,  Sever Ploker şi a fost publicat în 21 decembrie 2006. Iniţial am publicat traducerea pe saitul solidaritateaeuropeană. 

•  

Evreii lui Stalin

Sever Ploker

Nu trebuie să uităm că unii dintre cei mai mari criminali ai timpurilor moderne au fost evrei.

Iată o dată istorică aproape uitată astăzi: Cu aproape 90 de ani în urmă, între 19 şi 20 decembrie 1917, în mijlocul revoluţiei bolşevice şi a războiului civil, Lenin a semnat un decret care stabilea înfiinţarea Comisiei extraordinare a întregii Rusii pentru combaterea contra-revoluţiei şi a sabotajului, cunoscută, de asemenea, şi ca CEKA. După o scurtă perioadă de timp, Cheka a devenit cea mai mare şi mai crudă organizaţie de securitate. Structura sa organizaţională a fost schimbată odată la câţiva ani, la fel ca numele ei: din Cheka în GPU, apoi NKVD şi, mai târziu KGB.

Nu putem ştii cu siguranţă numărul de morţi de care se face  vinovată Cheka în diversele sale manifestări, dar numărul este cu siguranţă cel puţin 20 milioane, incluzând victime ale colectivizării forţate, foametei, epurărilor masive, interdicţiilor, execuţiilor şi omorurilor în masă din gulaguri. Întregi straturi de populaţie au fost eliminate: ţărani independenţi, minorităţi etnice, membrii ai burgheziei, vechi ofiţeri, intelectuali, artişti, activişti sindicali, „membri ai opoziţiei”, care au fost definiţi complet aleatoriu, şi nenumăraţi membri ai partidului comunist însuşi.

În noua sa carte deosebit de apreciată, „The War of the World,” istoricul Niall Ferguson scrie că nicio revoluţie din istoria umanităţii nu şi-a devorat copiii cu o asemenea poftă nestăvilită cum a făcut-o revoluţia sovietică. În cartea sa despre epurările staliniste, Dr Igal Halfin scrie că violenţa stalinistă a fost unică prin aceea că a fost direcţionată către interior.

Lenin, Stalin şi succesorii lor nu şi-ar fi putut realiza planurile fără cooperarea pe scară largă a „oficialilor disciplinaţi ai terorii”, interogatorilor nemiloşi, călăilor, paznicilor, judecătorilor, pervertiţilor şi multor inimi sângerânde care erau membrii stângii progresiste vestice şi care erau păcăliţi de regimul sovietic al ororii şi care au asigurat chiar un certificat de conformitate.

Toate aceste lucruri sunt cunoscute într-o măsură sau alta, chiar dacă arhivele fostei Uniuni Sovietice nu au fost complet deschise pentru public. Dar cine ştie aceste lucruri? În Rusia, foarte puţin au fost judecaţi pentru crimele lor în serviciul NKVD-ului sau al KGB-ului. Discursul public rusesc ignoră comlet astăzi întrebarea „Cum de ni s-a putut întâmpla?” Spre deosebire de naţiunile est-europene, ruţii nu şi-au rezolvat problema trecutului stalinist.

Şi noi, evreii? Un student israelian termină liceul fără a fi auzit vreodată numele lui „Genrikh Yagoda”, cel mai mare criminal evreu al secolului 20, comandantul adjunct al GPU şi fondatorul şi comandantul NKVD. Yagoda a implementat ascultător ordinele de colectivizare ale lui Stalin şi este responsabil pentru morţile a cel puţin 10 milioane de oameni. După ce Stalin nu  l-a mai plăcut, Yagoda a fost destituit şi executat şi a fost înlocuit ca călău şef în 1936 de Yezhov, „piticul însetat de sânge”. Yezhov nu era evreu, dar fusese binecuvântat cu o activă nevastă evreică. În cartea sa „Stalin: Curtea ţarului roşu”, istoricul evreu Sebag Montefiore scrie că, în timpul cele mai negre perioade a terorii, atunci când maşina de omorât comunistă lucra în plin, Stalin era înconjurat de frumoase şi tinere evreice.

Între asociaţii şi credincioşii apropiaţi ai lui Stalin este inclus membrul Comitetului Central al Biroului Politic, Lazar Kaganovitch. Montefiore îl caracterizează ca fiind „primul stalinist” şi adaugă că cei ce mureau de foame în Ucraina, o tragedie fără egal în istoria rasei umane în afară de ororile naziste şi teroarea lui Mao din China, nu-l impresionau pe Kaganovitch.

Mulţi evrei şi-au vândut sufletul diavolului revoluţiei comuniste şi au sânge pe mâinile lor pentru vecie. Îl voi mai menţiona doar pe unul: Leonid Reichman, şeful departamentului special al NKVD şi interogatorul şef al organizaţiei, care a fost un sadic nemilos aparte.

În 1934, conform statisticilor publice, 38,5 % dintre cei care deţineau posturi de conducere în aparatul securităţii sovidetice erau de origine evreiască. Ei, desigur, au fost eliminaţi în epurările ulterioare. Într-o conferinţă fascinantă la convenţia Universităţii din Tel Aviv, din această săptămână, Dr. Halfin descrie valurile de teroare svietică ca pe un „carnaval al omorului în masă”, „fantezie a epurărilor” şi „mesianism al răului”. S-a dovedit că şi evreii, atunci când sunt captivaţi de ideologia mesianică, pot deveni mari criminali, printre cei mai mari cunoscuţi în istoria modernă.

Evreii activi în aparatul oficial de teroare comunist (în Uniunea Sovietică şi în afara ei) şi care, în anumite perioade l-au condus, nu au făcut acest lucru, evident, ca evrei, ci, mai curând ca stalinişti, comunişti şi „oameni sovietici”. Prin urmare, ne este uşor să-i ignorăm şi să „ne facem că plouă”. Ce avem noi cu ei? Opinia mea este însă diferită, consider inaccepabil ca o persoană să fie considerată un membru al poporului evreu, atunci când el face lucruri măreţe, dar să nu-l mai considerăm ca parte a poporului nostru atunci când face lucruri extrem de reprobabile.

Chiar dacă o negăm, noi nu putem scăpa de evreitatea „călăilor noştri”, care au servit teroarea roşie cu loialitate şi dedicaţie din interiorul structurii sale. La urma urmelor, oricum alţii ne vor aminti întotdeauna de originea lor.

 

GRIJILE PĂGÂNILOR (Soren Kierkegaard)

 

Grijile păgânilor, este prima parte a cărţii "Discursuri creştine", publicată de Soren Kierkegaard în 1848. O lectură foarte nimerită înaintea, dar şi în timpul, Postului Mare.

 
În cadrul reuniunilor publice în care se întâlnesc oamenii serioşi, nu se venerează nimic altceva decât prudenţa înţeleaptă cunoscătoare a realităţii.

Cu cât se afundă omul mai mult în griji, cu atât mai mult el se depărtează de Dumnezeu şi de creştinism; şi ajunge la cel mai scăzut nivel al căderii atunci când nimic nu i se pare mai important decât grija sa din care pretinde a face nu numai cea mai zdrobitoare (ceea ce de fapt nu este, cea mai copleşitoare fiind durerea pocăinţei), cât mai ales grija supremă.

Grijile păgânilor, grija sărăciei 

Cu cea mai migăloasă precizie, (pasărea) ia exact "atât cât îi trebuie" şi nimic mai mult, pentru a evita chiar şi cel mai îndepărtat contact cu cunoaşterea ambiguă a abundenţei.

Din punct de vedere creştin, nu e niciodată problema de a şti ceea ce fost un om, ci ceea ce el a devenit; cum era, dar cum a devenit; care a fost începutul, dar care a fost şi finalul.
În aceeaşi măsură în care niciodată pasărea nu a luat mai mult decât îi era suficient, nici bogatul păgân nu a primit niciodată îndeajuns.

Grijile păgânilor, grija bogăţiei 

Căci un om nu învaţă în mod natural de la "ceilalţi" decât ceea ce aceştia sunt; şi în chiar felul acesta lumea înţelege să-l înşele şi să-l împiedice să fie el însuşi.

Iar "ceilalţi" nu ştiu nici ei ceea ce sunt; nu ştiu niciodată decât ceea ce sunt "ceilalţi".

Atunci când eşti tu însuţi fiind în Cel care este în şi pentru el însuşi, poţi să fii în şi pentru aproapele tău, dar nu este posibil să fii tu atunci când eşti numai pentru ceilalţi.

(Păgânul) este ceea ce "ceilalţi" fac din el şi ceea ce el însuşi se face nefiind decât pentru ceilalţi. Grija lui este aceea "de a nu fi nimic", de a nu fi absolut de loc.

Dar grija lui este încă şi aceea de "a deveni ceva în lume".
Să devii Consilier la Curte: asta ar fi ceva; şi el trebuie mai mult decât orice să devină ceva în lume; a fi absolut nimic "te aduce la disperare". "Te aduce la disperare":  vorbeşte de parcă nu ar fi deja disperat. 

Grijile păgânilor, grija lipsei de importanţă

 Niciun om important nu poate să fie salvat ca atare, ci doar ca un om smerit.
De fapt, nici nu mai vorbiţi cu un om; în setea sa pentru demnităţi şi onoruri, el a devenit obiectul poftei sale nemăsurate: ca om, el nu mai este decât un titlu.

Grijile păgânilor, grija grandorii

Aceasta constă fie în "a vrea ajutorul lui Dumnezeu" de o manieră interzisă, rebelă şi nelegiută, fie în "a dori să renunţe la acest ajutor" în acelaşi mod.
(Păgânul) este la mâna spaimei, spaima de a trăi şi spaima de a muri.
Căci de fiecare dată când un eveniment sau perspectiva lui îl smulge din metamorfoza sa animală, el vede trezindu-se spaima care locuieşte în adâncul lui şi care îl aruncă în disperarea în care deja se găsea.
Dacă cu siguranţă Dumnezeu nu poate să fie omorât, se poate însă foarte bine omorî gândul despre Dumnezeu.
A-l omorâ pe Dumnezeu, este cea mai crudă sinucidere; a-l uita pe Dumnezeu, este căderea cea mai joasă a unui om; nici animalul nu poate să cadă atât de jos. 
În plus, păgânul este cu totul la mâna spaimei; căci, la drept vorbind, el nu ştie niciodată la mâna cui este; şi asta este chiar culmea spaimei!

Grijile păgânilor, grija cutezanţei

Ziua de mâine este îngrijorarea din fiecare zi.
Orice moment de nerăbdare în care doreşti a privi ţinta pentru a vedea dacă te-ai mai apropiat puţin de ea este întotdeauna o cauză a întârzierii şi a neatenţiei.
Nu; fii odată pentru totdeauna şi în mod serios hotărât şi aşează-te la lucru, cu spatele către ţintă.
Astfel se comportă vâslaşul în barcă, şi în acelaşi fel credinciosul.
Nu e oare mai de preţ să-ţi doreşti să fii contemporan cu tine însuţi!
Cu adevărat, cât de rar este veritabilul contemporan cu sine însuşi; căci cei mai mulţi sunt la sute şi la mii de leghe înaintea lor înşile...
Ce e spaima? Ziua de mâine.

Grijile păgânilor, grija de a se lăsa chinuit de griji

Păgânismul este un regat întors împotriva sa, o împărăție în revoltă perpetuă, unde tiranii se succed unii după alţii, dar unde nu există niciodată un stăpân.
Păgânismul este un suflet revoltat; demonul momentului este alungat de un alt demon și lasă loc pentru alte șapte mai răi.
Păgânismul... este practic neascultarea, încercarea sterilă și contradictorie de a servi doi stăpâni.
Poate că este normal să pierzi un fleac fără să-ți faci griji că îl recuperezi; dar să-ți pierzi propriul sine (pierzând pe Dumnezeu) fără să ai măcar dorința de a te apleca pentru a-l recupera, sau fără ca măcar să-ți dai seama că l-ai pierdut: Ce pierzanie teribilă!

S. KIEREKEGARD, grijile păgânilor, grija nehotărârii, sfârșit

 

Occidentul, demonii şi Edmund Burke

      

Lumea noastră este, pe ansamblu, întoarsă iremediabil către ceea ce e pieritor: către material. Omul de astăzi nu mai are întrebări legate de existenţă; nici măcar experienţele limită, cele de la pragul dintre viaţă şi moarte şi, mai mult, nici chiar moartea însăşi nu-l mai zdruncină; omul de astăzi are, în ceea ce priveşte existenţa doar certitudini: a fost conceput într-o bacterie, s-a născut dintr-o maimuţă păroasă şi este cumva, nu are importanţă cum, prin ceea ce adună, prin ceea ce consumă, prin satisfacere simţurilor, nepieritor. De aceea trebuie să aibă. A avea este singurul verb conjugat astăzi de cei mai mulţi. A avea a devenit un verb existenţial. Singurele întrebări ale omului nostru sunt legate de cum, când şi cât din ameţitoarea ofertă a negustorilor de iluzii o să aibă. 

Lumea noastră se desparte de trecut într-un mod agresiv, duşmănos: trecutul, înjositor, primitiv, necivilizat, inuman(ist), grosolan trebuie nimicit. El nu ne foloseşte la nimic, ba mai mult, ne complexează, ne tarează. Acolo găsim numai învăţături penibile, aberante despre cine suntem şi cum trebuie să ne comportăm. Trecutul este incorect politic, fundamentalist spiritual, desuet cultural. El este retrograd. 

Şi invers: tot ce ţine de el, deci şi sentimentul religios, este la fel. 

Lumea noastră este pe cale de a-şi pierde normele morale: ele sunt înlocuite cu nişte norme care se schimbă după modele politice şi presiunile grupurilor autointitulate progresiste. Bunul simţ este înlocuit de grobianism, decenţa de delir hedonist, moralitatea de desfrâu, responsabilitatea de egoism iresponsabil, adevărul de minciună, iubirea, prietenia, acceptarea măcar a celuilalt, de dispreţ şi ură nimicitoare. 

Minciuna, falsitatea, ipocrizia corodează tot ce mai rămâne neatins. Am devenit nişte scaune, nişte posturi, nişte haine. Nonvalorile au devenit valori, valorile reale sunt puse la zid. Nu spui ca mine, nu crezi ce spun eu că cred (?), nu furi cu mine (sau pentru mine), nu înşeli cu mine (sau pentru mine), nu mi te supui, vrei să ai propria personalitate, vrei să trăieşti după alt model, vrei să fii liber – atunci eşti duşmanul meu. 

În lumea noastră imaginaţia morală este înlocuită de imaginaţia diabolică şi, după cum zicea Burke, fie ca imaginaţia morală să lipsească şi vom fi aruncaţi „din această lume a raţiunii şi a ordinii şi a păcii şi a virtuţii şi a plinei de daruri căinţe, în lumea contrarie a nebuniei, discordiei, viciului, confuziei şi zadarnicei păreri de rău.” 

Lumea noastră este, zice-se pe o spirală; numai că nu în urcare, ci în coborâre, şi nu pe o spirală a evoluţiei, ci pe una a nebuniei posesiunii şi arivismului, a degradării şi a distrugerii. O spirală a nimicului. 

Scriu toate acestea pentru că privesc şi ascult ceea ce se petrece în lume, privesc şi ascult ceea ce se petrece la noi şi încă uneori (mai rar, semn că am înţeles) simt că nu mai am cuvinte; uneori simt că ies din raţiune şi simt nevoia de a-i urî şi de a-i nimici pe cei care mă fac să simt astfel. În faţa manifestării răului sub toate formele lui invocate mai înainte şi nesfârşit de multe altele, pare că e tot mai greu să găsim mijloacele de a ne apăra şi de a-i apăra pe alţii, dar mai ales se pare că suntem săraci în cuvintele necesare pentru răbdare. Şi atunci trecem la instinct, la simţămintele telurice, la repulsie, respingere, desfiinţare. Îmi amintesc însă că nu trebuie să mă las atras în arena în care sunt înconjurat de monştrii furiei, lipsei de raţiune, urii. Pentru că atunci aş deveni ca ei. Pentru că asta este şi intenţia de profunzime a puterii întunecate care îi conduce: de a ne face să uităm că avem tot ce ne trebuie pentru a lupta, de a ne face să ne predăm, să tăcem. Să devenim ca ei, să gândim ca ei, să facem ca ei, să distrugem împreună cu ei. 

E greu să găsim cuvinte pentru a ţine pasul cu produsele imaginaţiei demonice, dar nici nu e necesar: cele moştenite acoperă, dacă le cunoaştem bine, toate nevoile. Şi apoi, pentru cine-şi aduce aminte, avem CUVÂNTUL.

Dragostea "Înfricoşătoarei Judecăţi". În ce credeţi, asta veţi primi. După cum iubiţi, veţi primi.

 

Pericopa evanghelică a Duminicii Lăsatului sec de carne ne vorbeşte despre Înfricoşătoarea Judecată, acel timp când “Noi toţi trebuie să ne arătăm înaintea scaunului Judecăţii lui Hristos, ca să ia fiecare după cele săvârşite prin trup, ori bine ori rău” (II Cor. 5, 10). Psalmistul ne-a anunţat cu mult timp în urmă încă despre voia lui Dumnezeu: “Mustrate-voi şi voi pune înaintea feţei tale păcatele tale”, iar la judecată, goi, adică lipsiţi de chipurile mincinoase cu care ne preumblăm prin lume, şi de vremelnicele haine, vom fi însoţiţi numai de bunele şi relele noastre. “Unul se va lua, altul se va lăsa” (Mt. 24, 40); unul va merge spre lumina lui Hristos, pentru neîncetata şi fără capăt “bună schimbare”, altul va coborî în întunericul îngheţat al potrivnicului Domnului. Iar iadul va fi pentru unul infernul, în care a crezut şi pe care l-a hrănit în viaţa sa, sau nimicul, în măsura în care în viaţă nu a crezut în nimic. Fiecăruia după cum a crezut şi a făcut.

Dragostea

Traducând parabola, Schmemann ne spune însă şi care este etalonul aceastei judecăţi, care va fi măsura divină: “Iubirea – nu numai o simplă preocupare umanitară, ci iubirea concretă şi personală pentru cel de lângă mine, oricine ar fi, pe care Dumnezeu a făcut să-l întâlnesc în viaţa mea… Pentru că, întradevăr, ce este dragostea dacă nu acea putere tainică ce transcede întâmplătorul şi exteriorul din celălalt – prezenţa sa fizică, treapta socială, originea etnică, capacitatea intelectuală – şi ajunge la suflet, unica rădăcină personală a fiinţei umane, partea divină din el? … Nu există iubire impersonală pentru că iubirea este minunata descoperire a persoanei în om, a unicului şi personalului în comun şi general…” Pentru Schmemann, iubirea creştină este opusul activismului social în care acţionează nu atât iubirea cât datoria, care are ca obiect nu persoana ci “individul, o unitate abstractă a unei la fel de abstracte umanităţi”. Activistul îşi proiectează acţiunea în viitor, acţionând “în numele dreptăţii, ordinii, fericirii şi pentru realizarea lor”, în timp ce iubirea se manifestă acum şi aici. Pentru binele comun, al grupului sau umanităţii, persoana poate fi, şi adesea este, sacrificată.

Creştinismul are responsabilităţi atât faţă de de persoană, cât şi faţă de lume, dar în ceea ce priveşte persoana responsabilitatea revine în primul rând creştinului. În relaţia lor cu ceilalţi, oamenii pot să fie duşmănoşi, indiferenţi, “salvatorii” lumii sau iubitori de aproapele. Primele două categorii vor repeta povestea bogatului dispreţuitor faţă de suferinţele sărmanului Lazăr de la poarta sa şi vor ajunge să zică, după moarte şi judecată, ca şi bogatul: “Trimite pe Lazăr, să-şi întindă vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba mea cea învăpăiată”. 

Cei din a treia categorie trebuie să aibă grijă: “Nu toţi suntem chemaţi să lucrăm pentru umanitate, cu toate acestea fiecare dintre noi a primit darul şi harul iubirii lui Hristos.”- ne spune Schmemann. Sub aşteptarea destinului exemplar, a chemării umanităţii, se poate ascunde fie trufia, fie lenea şi indiferenţa, iar ei riscă să ajungă foarte aproape de primii. 

În fine, cei din a patra categorie sunt cei pentru care se deschide limpede calea către viaţa cea veşnică. Nici drumul lor nu este însă lin pentru că este presărat cu mulţime mare de ispite menite a-i abate, până în ultima clipă, din cale.

Fiecare a primit darul şi harul iubirii lui Hristos, fiecare are nevoie de iubirea personală. Lipsa ei distruge vieţi, aduce foamete şi mizerie, boală şi suferinţe; flămândul, bolnavul, întemniţatul pe nedrept sunt lângă noi, rezultat al răcirii noastre, al refuzului de a ne face responsabili de darul iubirii primit de la Hristos. Dar “chiar dacă am acceptat sau nu această responsabilitate, chiar dacă am iubit sau am refuzat să iubim, vom fi judecaţi. Pentru că întrucât unuia dintre aceştia prea mici fraţi ai Mei aţi făcut, Mie aţi făcut…”.