joi, 31 martie 2011

N. STEINHARDT: Despre tradiţie şi progres


Se împlinesc astăzi 22 de ani de când părintele a plecat la Cele de Sus. Am căutat un text cu care să vi-l reamintesc; le-aş fi pus pe toate. Am ales în final câteva fragmente pe care le-am grupat sub acest titlu, pentru ca şi prin cuvinetele sale să continui dezbaterea începută pe acest blog despre progres şi tradiţie.

Manole…: O fi fost el Condorcet revoluţionar,însă nu era lipsit de bun simţ, progresul nu-l concepea în afara cercetării experienţelor trecute şi a legăturii cu istoria. Citeşte-l .., vei vedea că se exprimă la fel ca Ortega: progresul nu se poate realiza decât ştiind ce a fost, spre a nu cădea în aceleaşi vechi erori. Eu îl respect nespus de mult pe bunicul meu şi trebuie să-l pot înţelege cu totul pe bunicul meu. Dar el trebuie să mă poată înţelege până la un anumit punct şi apoi să nu mă poată pricepe. Asta e secretul tradiţionalismului. Tradiţie şi progres înseamnă că sunt lucruri pe care el să nu le înţeleagă, iar eu da – adânc. Cu toate acestea, dacă el ar fi trăit o sută de ani s-ar cuveni să le poată înţelege, fiindcă acele lucruri pricepute şi gustate de mine nu sunt perversităţi şi deviaţii, ci continuarea liniei începute…
Uite, dacă spre pildă Guizot ar reveni în lume ar trebui să regăsească absolut neschimbate şi absolut intacte: noţiunile primare ale sufletului omenesc; dispozitivele de baza ale civilizaţiei; principiile moralei. Acestea au caracter static şi permanent. Nu sunt în devenire. Odată aflate, odată sădite, se păstrează. Progresul constă în menţinerea lor, ba chiar în transformarea lor în şi mai statice, şi mai indiscutabile, şi mai absolute reguli. Ar trebui să se afle şi în prezenţa a ceva nou şi de neînţeles pentru el; poezia lumii moderne, estetica, sensibilitatea, farmecul şi melancolia ei. Pe acestea eu le pricep, el nu.
            Ar trebui să mai găsească la un grad altul decât al epocii lui, la un grad mai înalt, termometrul progresului. Să fie adică ordinea şi libertatea  mai puternice decât în vremea lui. În toate însă el să se poată repede pune la curent şi la punct, refacând drumul parcurs, fiindcă acel drum e drumul logic şi firesc al progresului care nu orbecăieşte, ci merge pe linia trasată, merge mai departe însă în aceeaşi direcţie.
Şi trebuie să nu ne jucăm de-a cuvintele! Uite, camaraderia e doar pentru oameni foarte, foarte cumsecade şi presupune un mare progres moral, e o subtilitate psihică şi etică, simpla ei existenţă dovedeşte un standard ideativ extrem de avansat, e posibilă numai între barbaţi şi femei căliţi în morală. Dar ei zic camaraderie şi înţeleg desfrâu. Au schimbat numele, nu relaţia. Păi desfrâul e de când lumea şi nu constituie nici o noutate, nici un progres. Pe când camaraderia – care-n primele clipe l-ar mira pe Guizot – e o noţiune progresistă.

Zi de zi sunt tot mai dispus să cred că însuşirea de căpetenie a fiinţei umane nu este atât iubirea de sine cât ura şi invidia faţă de altul. Iubirea de sine, în fond, nu e cine ştie ce periculoasă. Ura şi invidia sunt cauzele tuturor relelor. Odată cu progresul ele cresc şi domină scena.

Oprescu Președinte!

Respectuoşi faţă de tradiţia care spune să-ţi faci vara sanie şi iarna car, cocoşeii  Ponta şi Antonescu,  au hotărât să ceară mâna găinii celei grase, primarul doctor de Bucureşti, Oprescu, cu care să facă mai bună ciorba de cotoare a USL-ului. Şi-au pus costumaşele posomorâte de firmă, pentru a nu lua ochii românilor cu penajul lor viu colorat - doctrinar, afacerial şi demagogical – şi au purces la drum dis de-dimineaţă împreună cu alte câteva orătănii de prin curţile lor – adică cu curtenii aferenţi.
Cam aşa ar putea să înceapă o relatare, serioasă chiar, în pofida terminologiei zoologice – dar nu e lumea politică o zoologie? – a întâlnirii, trâmbiţate de mai multe zile, de la primăria capitalei. Ce au discutat? Păi, zic ei, despre bugetul capitalei care trebuie revotat, astfel încât „să nu ajungă pe mâinile Elenei Udrea” , despre cum trebuie să se alinieze consilierii usele deciziei preşedinţilor, despre Bucureşti… şi probabil despre proştii de bucureşteni cărora le spunem ce vrem noi, iar ei nu vor înţelege nimic altceva.
Abordarea lui Sorin Oprescu, este însă parte a unei strategii mai largi: sprijinirea primarilor independenţi cu şanse mai mari decât orice candidat de partid. S-au menţionat, în afară de Bucureşti, deocamdată, Timişoara şi Sibiul. Vor mai fi probabil şi altele. (Dacă va mai fi useleul, dacă vor continua strategie…) Dar, pentru că acum avem aceste trei redute să vedem „pe repede înainte” cam care ar fi tabloul posibil.
Timişoara – Cu o cotă încă bună, Ciuhandu de azi nu mai e haiducul venerat de alaltăieri. Cum cei trei au mai colaborat, noua formulă este foarte posibilă, mai ales că din peneţecede nu au mai rămas nici penele, dar-mi-te vreun clapon bătrân şi încă ţanţoş. Problema ar fi a zgândăririi recente a alegătorilor cu, cel puţin neruşinatul, pact de la Timişoara, care, ca în scandările din ’90 a ajuns apoi în toată ţara, şi catindaţii de atunci ai Opoziţiei au pierdut alegerile prezidenţiale. Singur, după datele acestui moment (!), Ciuhandu probabil că ar câştiga primăria. Susţinut de coaliţia „securisto-comunistă-oligarhico-moscovită”, cum o vor vedea timişorenii, s-ar putea să se mai ducă şi el pe acasă, să-şi scrie memoriile.
Sibiu – Aici lucrurile sunt clare: sibienii l-ar vota pe Johanis în orice configuraţie, la orice oră, îmbrăcat sau nud. Peneleul stă şi el bine în inima lor. Pesedeii nu prea, iar conservatorii, piei drace. Dar după cum spuneam, cel mai mult, contează neamţul. Asta dacă nu apare şi un neamţ surpriză, despre care am auzit ceva şoapte; dar poate nu era decât vântul (nu Vântu).
Bucureşti – Aici ar fi mai multe întrebări.
Oprescu a câştigat tocmai pentru că era singur şi antisistem; adică fără pesede.
Pe ansamblu însă, electoratul pedele şi penele, adică aşa-zisul electorat de dreapta, formează în continuare majoritatea şi nu cum greşit s-a spus şi se susţine în continuare, că dreapta a pierdut Bucureştiul. Nu, l-a pierdut pedeleul singur – care tot a luat peste 40% din voturi, în condiţiile în care peneleul şi-a îndemnat alegătorii radicalizaţi să voteze cu Oprescu.
Şi de aici vine prima întrebare: Poate Oprescu să mai câştige dacă este susţinut de usele, adică cu combinaţia „securisto-comunisto-oligarhico-moscovită”, şi în felul acesta acceptă şi reintră în sistem, arătând că totul a fost o farsă?
A doua întrebare e şi mai complicată: Ce-şi doreşte oare Sorin Oprescu?
Mi-e greu să cred că răspunsul este: primăria. Şi nu Preşedinţia, un obiectiv pe care Oprescu a anunţat că-l are în vedere după ce-şi face mâna la capitală. Şi la care nu dat nici un semn că ar fi renunţat. Aşa cum nu a dat niciunul ferm că va mai candida pentru primărie. Şi nici nu are de ce, căci până la alegeri mai sunt încă 14 luni. Iar în politică, mai mult poate decât în alte părţi, timpul este numai relativ: 14 luni - timp mult pentru un personaj cu notorietate; timp puţintel pentru un necunoscut.  În plus, curtea pe care i-o face bicefala preşedinţie uselistă îi foloseşte: îl face mai vizibil, mai preţios, îi creşte cota. Chiar dacă îi refuză, şi poate cu atât mai mult dacă îi refuză, Oprescu va avea de câştigat.
O problemă însă pentru el – dar şi pentru peţitori – este că alegerile pentru primărie sunt în 2012, iar pentru preşedinte în 2014.  Sunt oare pregătiţi românii, şi în primul rând bucureştenii, să mai voteze preşedinte un primar care îşi abandonează mandatul? Nimeni nu va putea să-i răspundă în 2012 la această întrebare? Dacă nu candidează şi aşteaptă 2014, oare nu dă vrabia din mână? Imposibil de răspuns astăzi. Mai uşor la anu’ pe vremea asta.
Dar, să presupunem, candidează la primărie şi câştigă, apoi vrea la Cotroceni; ia să vezi temă de tras singur şuturi în propriul posterior pentru catindatul usele (dacă usele va mai exista) sau pentru catindaţii pesede şi penele (dacă nu). Probabil că dacă va accepta sprijinul i se va cere o garanţie în sensul acesta. Dar dacă nu-i un ordin de sus, din reţea, ce contează o garanţie în Românica de azi. Iar dacă nu acceptă sprijinul…
Deocamdată avem o singură certitudine: o campanie ca aceea pe care i-o fac, pe gratis, Ponta şi Antonescu ar costa altfel mulţi bani. Sau multe garanţii. Sau amândouă.

miercuri, 30 martie 2011

Am primit de la Fundaţia Arsenie Boca (8) ( listă cu ajutoare pt. copiii îngrijiţi de Păr. Valentin de la Slobozia (Giurgiu); tabel cu persoane care au nevoie de rugăciune)

Dragi prieteni,
 
Mulţumim pentru minunata mobilizare şi răbdare de sâmbăta trecută! Ne referim, bineînţeles, la vizita făcută copiilor din Valea Plopului – Valea Screzii! Suntem foarte încântaţi de darul oferit lor şi nu ştim cum să vă mulţumim! Dumnezeu să vă răsplătească!
 
La sfatul mai multor persoane, de curând, am cercetat o locaţie asemănătoare cu Valea Plopului – Valea Screzii şi anume, Centrul social Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil din Giurgiu . Centrul are ca pion (sprijin) principal pe părintele Ştefan Valentin. Acesta beneficiază cât de cât (nu ştim clar în ce măsură, însă cert e că au nevoie de ajutor) şi de sprijin din partea Episcopiei Giurgiului. După cum spuneam, din câte am aflat acolo e nevoie de ajutor. Părintele Valentin a fost ucenicul părintelui Tanase. Locaţia exactă a centrului este comuna Slobozia, Jud. Giurgiu . Numărul persoanelor ajutate acolo după modelul părintelui Tănase e variabil în timp. De Craciun mai erau 33 de persoane (mame şi copii), însă părintele Valentin mai ajută şi nişte mame rămase în com. Gogoşari, vechea locaţie a centrului.
 
Chiar dacă aparent, pozele pe care vi punem la dispoziţie pe un link lăsa impresia că acolo nu e nevoie de mare lucru, situaţia stă altfel când eşti acolo. Click aici pentru a vizualiza.
 
Rugămintea noastră este aceea de a încerca, dacă se poate, să ajutăm şi copiii din Giurgiu . Noi iniţial ne-am gândit să vă propunem ca din ceea ce se duce la Valea Screzii – Valea Plopului să rupem puţin şi pentru cei din Giurgiu . Puteţi stabilii dumneavoastră modalitatea de sprijinire. Am pregătit şi o listă cu necesarul de acolo, ataşat. Ne-am propus să mergem la ei după Sfintele Paşti, iar înainte de Paşti, pe data de 16.04.2011, mai exact, ne-am propus să mergem la Valea Plopului – Valea Screzii. Detalii despre plecare vom transmite săptămâna viitoare.
 
Ataşat mai găsiţi şi tabelul cu persoanele care au nevoie de rugăciunea noastră! Mulţumim pentru tot efortul!
 
Articolele de săptămâna aceasta sunt:
 
  1. Cuviosul Paisie despre nevoia de spovedanie şi de povăţuitor duhovnicesc;
  2. Proiectul Avdhela;
  3. Sfântul Alexie;
  4. Pr. Dionisie Ignat – Euharistia  - Pâinea Vieţii. Paştile creştinilor.
 
Cu preţuire,
 
Irina Coşoveanu

Tabelul cu cele necesare pt Giurgiu și Tabelul cu persoanele care au nevoie de rugăciunea noastră se găsesc în pagina  Ajutoare creştineşti.

marți, 29 martie 2011

Udrea lovește în Blaga prin Vanghelie?

          Chiar dacă justificată, ieșirea de ieri a lui Vanghelie împotriva lui Blaga îmi pare oarecum stridentă. Nu atât prin, să zicem, virulenţa ei, cât mai ales prin conţinut, şi am să explic imediat de ce. Dar mai înainte aş vrea să vedem ce o justifică şi, implicit, cam care este istoricul relaţiei dintre cei doi.
La argumente justificative ar fi în primul rând cel care în mod firesc apare ca detonatorul declaraţiei vangheliene: confesiunile, pe atunci, ministrului Blaga către prietenii noştri americanii de la ambasadă. Ele nu spun însă nimic nou şi nici nu sunt mai grave decât alte evaluări şi acuzaţii care l-au înconjurat pe Vanghelie în această perioadă. Sunt de acolo, din cele deja ştiute de la bătălia pentru scaunul de ministru de interne, de la declaraţia lui Vanghelie din septembrie 2009 privind aşa-zise documente şi casete compromiţătoare pentru Traian Băsescu, pe care le are el de la DGIPI şi, ulterior, de la explozia cazului Voicu. În orice caz, deşi în sinteză spun acelaşi lucru, cuvintele sunt de mai mic impact decât evidenţele probate pe parcursul amintit mai sus. Şi deja perimate.
În al doilea rând, ar putea fi chiar ranchiuna generată de acest caz instrumentat după demisia lui Nica, vulnerabilitatea născută pentru ambiţiosul personaj politic Vanghelie şi dosarul penal care i-a urmat. Sunt argumente care cântăresc extrem de greu: şi ca imagine publică, şi ca pondere în cadrul unui PSD condus tocmai de cel pe care impetuosul primar 5 voia să-l bată pe culoarele congresului psd din 2005, dar şi ca tematică de reflecţie pentru viitorul omului Vanghelie.
În al treilea rând ar fi încărcătura zilei de ieri: Vanghelie pierde o altă bătălie în partid şi este nevoit să adune sfatul politic psd-ist de Bucureşti pentru a-l elimina pe Severin, cel pentru care el garantase pe afişele electorale şi căruia îi garantase, se pare, că nu va fi dat afară din partid. Oricare ar fi natura legăturii lor, ea a părut a fi una destul de strânsă şi furia temperamentalului Careeste, motivată chiar şi numai de nereuşita în faţa lui Ponta, Iliescu, Năstase & Comp. o putem intui ca suficient de intensă încât să debordeze în replica la dezvăluirea (pe care o cunoştea tot târgul) din telegramele americane.
Sunt totuşi şi câteva argumente care să constituie baza unei îndoieli şi care conduc către o altă ipoteză.
Primul ar fi acela că, după cum spuneam şi mai sus, cuvintele lui Blaga au fost între timp certificate şi chiar bătute de realitatea evenimentelor. La câte s-au scris şi spus, şi la care de multe ori, Vanghelie a tăcut ca mortu-n păpuşoi, să te enervezi acum atât de tare pare, indiferent de context, oarecum strident, adică jucat.
Al doilea ar fi că, altfel, Blaga, cel mai iubit dintre pedelişti de către pesedişti, nu i-a stârnit niciodată reflecţii atât de războinice samuraiului Marian – cu excepţia episodului de înfruntare din septembrie 2009, în care Vanghelie s-a repliat rapid şi în care ministrul era cam din întâmplare la faţa locului, şi chiar oarecum stânjenit, războiul pornind pe deasupra lui între Băsescu şi, să-i zicem, grupul Vanghelie.
În al treilea rând pentru că, după cum a fost din plin mediatizat, primarul tocmai a început o colaborare administrativă de anvergură cu două personaje importante din tabăra adversă: Elena Udrea şi Gabriel Oprea. Ori să te legi tocmai acum de cel mai influent om din pedele ar putea să pară o „aroganţă” periculoasă pentru proiectul marelui cartier. Doar dacă mai e ceva?
Dacă tocmai în această colaborare este explicaţia ascunsă, secretul îngropat sub atâtea justificări de necombătut; dacă, profitând de motivaţiile evidente pe care Vanghelie le-ar fi putut avea pentru a-l bălăcări pe Blaga, s-a încercat altceva: şubrezirea poziţiei acestuia în perspectiva alegerilor din pedele? 
E subţire? E un scenariu?
Bine. Mai am un argument.
Al patrulea argument ar fi, după cum spuneam chiar la început, conţinutul declaraţiilor: pentru mine, cel puţin, neaşteptat. Neaşteptat în gura lui Vanghelie, căci despre cine a fost informator, colaborator sau securist, în ţara asta mă pot aştepta la orice; neaşteptat în această situaţie; neaşteptat pentru că este fără istoric.
Dar, latent, mai periculos pentru Blaga decât dacă primarul 5 l-ar fi acuzat de corupţie – şi aici ar fi fost diverse lucruri care s-au mai vehiculat –, despre încălcarea legii – idem –, despre favoritisme – idem. De ce? Pentru că despre toate celelalte s-a mai vorbit şi ele au rămas la nivelul de bârfe, zvonuri, tentative de răzbunare. Perspectivele de a se adeveri, perspectivele ca Blaga, să ajungă un nume la DNA sau procuratura generală sunt, cel puţin în acest moment, şi având în vedere trecutul solid al secretarului general al pedele foarte mici. Şi atunci de ce să dai în cel considerat de Opoziţie ca omul cu care se poate discuta şi colabora? În cel cu care mâine ai putea fi prieten? Cui îi foloseşte această acuzaţie, căci lui Vanghelie – un om căruia nu îi prea scapă porumbeii – nu văd cum, ba din contră?
Deşi aparent cea mai subţire, acuzaţia de „informator” este rea, perfidă, complicată pentru că are un potenţial distructiv latent important. Să ne gândim la alegerile de preşedinte al pedele:
„Dacă alegem în fruntea partidului un om despre care, a doua zi, sau în campanie apare o hârtie, sau un dosar care certifică acuzaţia” - se pot întreba delegaţii pedelişti. „Dacă e chiar adevărat? Dacă Vanghelie a vorbit atât de neaşteptat despre acest lucru înseamnă că ştie ceva. Că cineva i-a spus. Şi poate există şi dovada. Păi nu ne băgăm pe dracu-n casă?”
Poate că mă înşel cu ideea conlucrării dintre adversarii lui Blaga şi Vanghelie. Dar oricum ar fi, cred că o bombă cu ceas a început să ticăie şi, dacă nu apare genistul salvator (?), Blaga are acum o problemă reală; iar zilele care vor urma, nu multe până la conclavul pedelist, ne vor arăta acest lucru.

luni, 28 martie 2011

Omul vrăjit (IV): Magia care ne fură timpul

 
         Aţi văzut, în unele filme, cum vrăjitorii înghit, ca pe un fum, viaţa unor oameni ? Acolo pare caraghios, dar exact aşa face diavolul cu noi, direct sau prin interpuşii lui. Ne înghite.
  •  
Aşa face. Ca un vrăjitor. Pentru că el este Marele Vrăjitor. Il capo di tutti...
Cum ne-a amăgit şi ne amăgeşte, cum ne-a sedus şi ne seduce ? Prin vrajă, prin farmece, prin, cu un cuvânt după care tare ne dăm învânt, magie.
Ce este vraja
Ceea ce nu este şi pare a fi ca şi ceea ce este şi în locul a ceea ce este. 
Vraja este amăgire, iluzie, minciună.
Vraja este o imagine deplasată a lumii, ca şi cum o schimbare de lungime de undă ar face ca lucrurile să pară altfel. Vraja înmiresmează rahatul şi poleieşte noroiul, face întunericul să pară lumină şi exilează lumina ca răufăcătoare, aduce închinarea către cele de jos şi ura către Cele de Sus, îndreptăţeşte poftele şi justifică crima. Ea este justificarea, pentru cel care i se dă rob, a neputinţei sufleteşti, a fricii, a laşităţii, a egosimului desăvârşit, a urii de ceilalţi, a veninului, puroiului şi morţii; a dispreţului, a însingurării, a dorinţei de putere, a nimicului.
Urmarea magiei, rodul ei este nimicul, căci aşezându-se în viaţa noastră (adică în timpul nostru) în locul realului, al adevărului, ca negaţie a lor, ea devine negaţie a însăşi vieţii; prin vrajă diavolul ne înghite hulpav timpul fără a lăsa nimic în loc. Vraja este nimicul din existenţa noastră. Şi de prea multe ori din existenţa noastră nu rămâne nimic.

 Doar un tâlhar s-a mântuit       
          Dacă a văzut că nu-i reuşesc decât parţial alte şmecherii (atenţie pentru cei înclinaţi să privească cu îngăduinţă şi haz şmecheria!) - cum ar fi sectarismul catolic, protestant, neoprotestant, filosofic etc. - diavolul vrăjitor a făcut în ultimul secol şi jumătate două mişcări importante:
          - a acoperit viaţa omului cu magia realizărilor tehnice şi
          - l-a pus pe acesta să muncească cât mai mult pentru a le avea.
          Amândouă sunt direcţii tactice de dezvoltare a unei aceleiaşi strategii: devorarea timpului personal, ocuparea lui cu orice altceva - cu nimicuri, adică nimic - decât gândul la Dumnezeu, decât comuniunea cu Dumnezeu, decât viaţa în Dumnezeu. Şi astfel, atunci când ajungem la capăt, nu găsim în urmă nimic pe care să ne sprijinim; să rămână după noi doar neantul indiferenţei şi al păcatelor.
          Pentru aceasta Amăgitorul a aşezat peste lumea reală o lume virtuală (ca să nu ne sperie şi să nu-l descoperim, a mişcat imaginea de fum puţin câte puţin peste secole, până când a ajuns, ca stăzi cele două să nu mai aibă decât puţin lucruri comune) prin care ne plimbă ca printr-un palat fabulos plin de cele mai neînchipuite bogăţii, plăsmuiri pe care cei dinainte nu au putut nici măcar să şi le imagineze. Ne plimbă, ne suie pe acoperişul ei şi ne spune:
         " Uite, toate astea pot fi ale tale, iar tu poţi fi stăpânul acestei lumi. Haide, ai curajul, curiozitatea, dorinţa, plăcerea de a le avea şi folosi şi nu vei mai fi un simplu om, un muritor de rând, ba poate chiar nici muritor, căci ce rost are să ne gândim acum la moarte."
          Şi, uite aşa, deschidem de exemplu televizorul şi ne uităm în faţa acestuia ore în şir, iar dacă vrem să ne ridicăm şi să plecăm constatăm fie că nu putem să ne ridicăm, fie că ceva ne trage cu putere înapoi ca să vedem mai departe sau să mai vedem o poveste care nu e a noastră, dar ar fi putut fi. Şi tot aşa alergăm să ne cumpărăm maşini tot mai performante, computere, note-bookuri. iphone etc. etc. etc., pe care trebuie să le avem pentru că sunt mai teribile decăt cele pe care tocmai le-am cumpărat.
          Dar pentru ca să le ai, trebuie să munceşti. Vrei mai mult şi mai multe, trebuie să stai mai mult la servici, să fii mai loial, mai devotat, mai supus, mai sclav, să ai chiar mai multe servicii, să fii o fiară cu cei asemeni cu tine, să-i dai la o parte, la o adică chiar să-i distrugi pe cei care-ţi stau în cale. Sau trebuie să furi, să loveşti, să mutilezi, să ucizi.
          Timpul tău totuşi trece: fie la televizor, fie pe chat sau porno, fie alergând după altă maşină, după altă casă, după alte "scule", după alte "ţoale", fie risipindu-l prin cluburi, prin locuri "fancy", adică de "fiţe"; fie acolo de unde îţi procuri banii pentru a putea avea toate cele de mai sus. Iar el, Înşelătorul, ne priveşte mulţumit zbaterea nemaiavând a face nimic: noi singuri ne mâncăm timpul, ne autodevorăm, aşa că nu ne mai rămâne răgaz să ne schimbăm, să ne căim, să-l ascultăm pe Hristos şi să-L urmăm. 
         E adevărat că mai avem o şansă: pentru că ce nu ştie întunericitul, singura lui nelinişte, este cât timp mai avem. Mai precis, ne-a terminat, sau putem, ca şi tâlharul de pe cruce, să ne mântuim în chiar ultima clipă, atunci când se părea că soarta ne este pecetluită şi timpul expirat?
         Dar, atenţie! Să nu ne bazăm pe asta: pentru că acest moment nici noi nu-l ştim, nu putem amâna mereu ieşirea de sub vrajă şi revenirea în timp. Căci, amintiţi-vă: doar un tâlhar de pe cruce s-a mântuit. Celălalt, nu.

duminică, 27 martie 2011

Mircea Sandu - Numele dezastrului din fotbalul românesc

          Ştiu că nu e singurul responsabil. Mai sunt patronii de cluburi (majoritatea nişte samsari de jucători, şi traficanţi de bani negri), "procuratorii" alţi samsari, alţi traficanţi, funcţionarii cluburilor în frunte cu preşedinţii (locotenenţi ai mafioţilor deghizaţi în patroni şi conducători de cluburi ), Mitică şi liga lui, adică o sumedenie de interlopi care s-au îmbogăţit, se îmbogăţesc, îşi fac imagine, devin VIP-uri, dau cu părerile de se sparg televizoarele de câtă limbă română ştiu şi de câtă minte au. Ultimii, sunt de vină jucătorii, care urmăresc mirajele şi nu carierele solide, care vor repede milioane, femei, maşini, ţoale, vile, iahturi, dar nu pun nimic în mintea lor uitând, sau neştiind, căci cine să le spună, că fotbalul, ca şi toate celelalte, înseamnă ceva talent dar şi minte şi muncă şi răbdare.
           Ei bine, ştiu toate astea şi multe altele - chiar dacă nu am mai scris până acum nici despre fotbal, nici despre sport în general. Dar, pentru că toate trebuie să poarte un nume, pentru că peste toate există conducători plătiţi cu bani mulţi şi deci în aceeaşi măsură responsabili, îmi susţin afirmaţia din titlu:
           MIRCEA SANDU ESTE NUMELE DEZASTRULUI DIN FOTBALUL ROMÂNESC.
           Pentru că în lunga lui guvernare a fotbalului, în nesfârşitul lui mandat de prim reprezentant, fotbalul românesc s-a prăbuşit an de an, la început mai încet, acum deja catastrofic. Sub el România a căzut de pe locul 12 pe, probabil peste 100 în scurt timp, sub el şi oamenii pe care şi i-a ales, fotbalul românesc a ajuns un coşmar: şi la naţională şi la cluburi - şi să nu-mi spună de Liga lui Mitică, că i-o dau să o înghită. Şi o ultimă lovitură marca MS: el l-a pus pe acest fotbalist şi antrenor anonim, poate un om în regulă în ale lui, cunoscut doar ca băiatul lui Lucescu, antrenorul naţionalei.
          Nu am să continui. Nu vreau să fac, nici nu sunt cel mai nimerit, nici nu am timpul şi toate datele necesare, pentru a face o analiză cu multe nume, informaţii, elemente de arhivă. Am vrut să spun doar ceea ce am anunţat în titlu şi apoi, firesc, am susţinut: acest verdict.
          Şi încă ceva:
          Mircea Sandu şi echipa de conducere a FRF trebuie să-şi dea demisia.
          Dar, pentru că sindromul Severin funcţionează nu numai în politică: Punem pariu că nu şi-o va da! (Că doar i-a mai fost cerută şi a zis că el are numai merite, vina e în altă parte. Unde? Nu se ştie!) Nici el nici ceilalţi! Şi după cum văd nici nefericitul ăsta de Nimeni pus la cârma naţionalei din cine ştie ce interese.
            Aşa că, oameni buni: PRESIUNE.
            Puneţi (mă adresez celor care chiar suferă pentru această situaţie) presiune pe ei; aveţi mijloace, comunicaţi repede, vă mişcaţi mai repede decât ei, sunteţi, sunt sigur, mai inteligenţi, aveţi idei, mijloace, putere.
          În Tunisia, datorită internetului, a căzut un regim politic. Aşa că, ce e aia conducerea unei federaţii?

Sfaturi pentru vicioși

     Sfaturi practice date (în deplină cunoştinţă de cauză), după o convorbire cu părintele Traian Pop, celor loviţi de un viciu capital, de un păcat cronic grav. În primul rând, nu mai săvârşi păcatul. (Asupra acestui dintâi sfat suntem ispitiţi a trece repede pentru a ne pierde în lamentaţii şi analize. Şi totuşi este pe cât de simplu pe atât de esenţial. Nu este de ajuns să ai conştiinţa păcatului. E mare lucru, dar se mai cere înfrânarea.)
    Apoi, nu te lăsa atras de ispita exhibiţionismului, de plăcerea – şi morbidă şi indiscretă – de a ferici pe toţi oamenii cu amănunte tehnice şi confidenţe intempestive. Păcătoşii care procedează astfel seamănă cu bolnavii care socotesc necesar să dea informaţii din cele mai puţin apetisante şi mai lipsite de interes pentru alţii.
    Alt pericol este al tendinţei de tragedizare. Nu orice om atins de un mare viciu este, necesarmente, un erou tragic. Se poate să fii un ins foarte banal şi un spirit foarte mediocru. Gravitatea viciului nu implică măreţia caracterului, ascuţimea minţii, tăria personalităţii.
    Sfatul al patrulea: nu strică puţină îngăduinţă faţă de tine însuţi, un oarecare zâmbet şi modestie. Nu te lua prea în serios şi în sublim. Nu te grăbi să admiţi că eşti o făptură cu totul excepţională, a iadului şi a Răului. E o belea, fireşte, şi mare, dar n-o preface în Blestem, ci mai degrabă în provocare; challenge.
    În sfârşit: caracterul dramatic al viciului, ca şi al bolii, nu te îndreptăţeşte a nesocoti remediile de bun simţ.

Părintele Nicolae STEINHARDT

sâmbătă, 26 martie 2011

Russel Kirk: Imaginația morală (I)

          Imaginația morală este o sursă nesfârșită de inspirație care ne ridică la principiile fundamentale pe măsură ce ne ghidează către virtute şi înţelepciune şi mântuire.
           În librăriile cu franciză ale anului Domnului 1981, rafturile sunt înţesate cu iluziile şi dezamăgirile decadenţei litarare. Totuşi nicio civilizaţie nu se poate mulţumi la nesfârşit cu plictiseala literară şi cu violenţa literară. Odată în plus, în paginile unei cărţi o conştiinţă poate vorbi altei conştiinţe, iar generaţia însetată care se ridică îşi poate căuta drumul ei către izvoarele imaginaţiei morale. Prima lectură anuală a acestui nou Centru pentru Studiul Valorilor Creştine în Literatură este o încercare de a descrie acea înaltă capacitate de percepere şi descriere, care a fost denumită „imaginaţia morală” şi de a lega acea imaginaţie de ceea ce Chateaubriand a numit”geniul creştinătăţii”. Ceea ce a fost odată, poate să fie din nou.
          Ce este această “imaginaţie morală”? Expresia îi aparţine lui Edmund Burke şi a apărut în cartea lui Reflecţii asupra Revoluţiei din Franţa. Burke descrie distrugerea moravurilor civilizatoare de către revoluţionari :
  
          « Toată ţesătura decentă a vieţii trebuie să fie ruptă violent. Toate ideile adăugate în timp, alimentate din cămara unei imaginaţii morale, pe care o posedă inima, iar înţelegerea o validează, ca necesară pentru a acoperi defectele naturii noastre tremurânde în goliciune şi să o ridice  la demnitate în propria noastră evaluare, trebuie aruncate în aer ca fiind ridicole, absurde şi învechite.
 
          În această aşezare a lucrurilor, un rege nu este decât un om ; o regină nu este decât o femeie ; o femeie nu este decât un animal ; şi nu un animal de cea mai bună calitate. Toată preţuirea care este arătată sexului în general ca atare, şi fără păreri deosebite, trebuie privită ca romanţioasă şi prostească... În schema acestei filozofii barbare, care este rodul inimilor îngheţate şi al gândirilor noroioase, şi care sunt tot atât de lipsite de înţelepciune solidă pe cât sunt fără de nici un pic de bun gust şi de eleganţă, legile trebuie să fie susţinute numai de către groaza pe care o inspiră şi de către interesul pe care fiecare individ îl poate găsi în ele din punctul de vedere al propriilor speculaţii sau care se poate revărsa peste ele dinspre interesele sale particulare. În galeriile de mină ale academiei lor, la capătul fiecărui culoar nu vezi nimic altceva decât spânzurători... 

          Nimic nu e mai sigur decât faptul că moravurile noastre, civilizaţia noastră, şi toate lucrurile bune care sunt legate de aceste moravuri şi de această civilizaţie, au depins de secole, în această lumea europeană a nostră, de două principii; mai precis de spiritul onoarei şi de spiritul religiei.

          Imaginaţia morală aspiră la recunoaşterea ordinii adevărate în suflet şi a ordinii corecte în comunitate.  Va urma

Traducere: Paul Ghiţiu
 

Postul mâinilor, picioarelor, ochilor, urechilor, limbii

(Tâlcuire a Postului Paştilor călăuzită de omilia Sf. Ioan Gură de Aur)

Dezbracă-te de treburile lumeşti şi vei fi gol ca un luptător, armează-te cu armele duhului şi vei fi înarmat ca un ostaş; dezbracă-te de grijile cele vremelnice căci timpul postului este un timp de luptă, armează-te cu armele duhului căci nouă ne stă înainte un greu război împotriva Satanei şi a puterii lui. De aceea, noi trebuie să ne dezbrăcăm, pentru ca diavolul să nu se poată apuca de nimic, şi să fim înarmaţi din toate părţile ca să nu putem fi răniţi de nicăieri. Astfel îl îndeamnă Sf. Ioan Gură de Aur pe creştin pentru lupta cea mare a acestei vieţi întru care postul ne este învăţătură şi pregătire. Postul cel adevărat este însă nu numai înfrânarea de la mâncare, ci încă şi înfrânarea de la păcate: fariseul postitor dar plin de trufie a fost întrecut de vameşul nepostitor dar smerit, iar ninivitenii s-au salvat şi şi-au salvat cetatea nu numai postind de la mîncare şi îmbrăcînd hainele de jale ci prin schimbarea vieţuirii lor.
Şi iată şi ce vrea să zică sfântul cu schimbarea vieţii noastre: Cînd vezi un sărac, fie-ţi milă de dânsul. Când vezi un vrăjmaş, împacă-te cu dânsul. De vezi pe aproapele tău norocit, nu-l pizmui. (…) Mâinile tale să postească rămânând curate de averea cea nedreaptă şi de lăcomia câştigului. Picioarele tale trebuie să postească nemergând la desfătările cele necuviincioase. Ochii trebuie să postească neuitându-se cu poftă şi aprindere. Ar fi cea mai mare nebunie a opri gurii chiar mâncarea cea învoită, iară ochiului, dimpotrivă, a-i îngădui privirea cea păcătoasă. (…) Postul urechii stă în a nu asculta clevetirile şi vorbele cele rele asupra cuiva. (…) încă şi gura trebuie să postească, înfrânându-se de la vorbele cele de ruşine, de la înjurături sau sudalme; căci ce ar folosi dacă noi nu mâncăm carnea dobitoacelor, dar ca nişte fiare sălbatice sfâşiem numele cel bun al fraţilor noştri? Clevetirea este mare păcat pentru că face rău nu numai celui ce cleveteşte cât şi celui care te-a ascultat care dacă este rău se va face mai mult, iar de este drept va cădea în mândrie, sau celui clevetit pe care, prin defăimarea ta, l-ai făcut mai fără ruşine şi totodată mai învrăjmăşit asupra ta. Soluţia este alta: Dar poate tu voieşti să îmbunătăţeşti pe fratele tău, văzându-i păcatele lui. Iată, dacă tu voieşti aceasta, atunci plânge, cere de la Dumnezeu ajutorul Lui, ia pe fratele tău la o parte, sfătuieşte-l îndeosebi, povăţuieşte-l, mângâie-l. Îndemnul cel bun, pe care părintele îl pomeneşte la defăimare dar se referă la toate cele amintite mai sus este de a ne îngriji de păcatele noastre; să cercetăm propria viaţă, să căutăm calea pentru schimbare şi când a sosit timpul postului, ca o vară a sufletului, precum ostaşii să curăţim armele noastre, precum lucrătorii de pământ să ascuţim secerele noastre, precum corăbierii, împotriva valurilor poftelor celor fără de rânduială, să opunem cugetările cele sfinte, precum călătorii să începem călătoria la cer şi precum luptătorii să ne pregătim pentru luptă. 
Iar, ca să fii un luptător, dezbracă-te de treburile lumeşti….

 

 

vineri, 25 martie 2011

O bunăvestire pentru România?

          Nu aş vrea să mă grăbesc.
          Nu aş vrea să mă entuziasmez degeaba.
          Mai ales, nu aş vrea să hrănesc greşit speranţele altora.
          Dar de ceva timp - şi mai ales în ultimele 3-4 săptămâni se întâmplă ceva incredibil în România. Se descoperă şi se atacă şerpării. Se chiuretează - cu o dibăcie, un profesionalim de care nu credeam că sunt capabili doctorii sociali - buboaie din care puroiul, curgând şi fumegând, intoxica societatea până la copii de doar câţiva ani. Se ataca redutele hoţiei, corupţiei, minciunii, degradării umane. Se deschid ferestrele încăperii sufocate de liniştea putrefiantă, iar aerul toxic al descompunerii fiinţei umane este înlocuit cu un aer proaspăt de primăvară.
          E încă neclar - o ştiu     
          E încă prea puţin - o ştiu.
          E încă nesigur - o ştiu.
          Dar nu mă feresc să remarc şi să salut cu toată bucuria aceste EVENIMENTE. Pentru că chiar dacă sunt toate şansele să mă înşel şi să greşesc, să se fâsâie şi să fie şi mai rău, mai ştiu un lucru: Puterea cuvântului. 
          Le spun pentru că din momentul în care rostesc aceste lucruri clar şi răspicat, din momentul în care mă bucur şi le bine întâmpin, ştiu că schimb, cu cuvintele mele tabloul din clipa imediat anterioară. Şi dacă alţii înţeleg ca şi mine şi rostesc şi ei, şansele de reuşită cresc. Nicicând după aceea lucrurile nu vor mai fi la fel. Cuvintele noastre vor pune în mişcare tainice mecanisme care vor schimba iremediabil cursul evenimentelor.
          CUVÂNTUL a făcut omul şi universul. Noi nu suntem Dumnezeu, dar cuvântul nostru are, după cum vedem de atâtea milenii, în lumea noastră puterea formidabilă de a făuri sau de a distruge. Pentru că începând cu gândul, tot ceea ce facem şi suntem este cuvânt.
           Trăim astăzi un eveniment crucial pentru om: Bunavestire, Cuvântul Domnului către Fecioară anunţând coborârea Fiului în lume pentru noi. Începutul unei mari dezvăluiri, pe care nu o înţelegem: însemnătatea noastră pentru Dumnezeu: poate că suntem mai mici şi mai trecători decât un fir de praf sau decât o furnică, după cum se spun unii, dar pentru acest mai mic decât un fir de praf sau decât o furnică a venit şi a murit Dumnezeu în lume.
           Tot astăzi, după ce am scris despre Don Marius Petcu, mi s-au adunat evenimentele de care vorbeam mai înainte sub acest cuvânt binecuvântat: bunăvestire. Evident, păstrând proporţiile. Azi, de Bunavestire am avut senzaţia că înţeleg că şi pentru România, încă şoptit, încă firav, ni se anunţă o veste bună. Pe acest palier.
           Şi cred că este o bunăvestire şi pentru Petcu şi alţi ticăloşi: lăsaţi în libertate, cu atât mai mult la locul lor, ar fi continuat să hălăduiască înţepeniţi în rele până când ar fi fost prea târziu ca să mai poată scăpa din ghearele marelui Înşelător, sau până când - tot aia - ar fi murit fără să apuce să înţeleagă şi să se căiască. Aşa, prinşi, judecaţi, închişi, deveniţi repere ale ruşinii poate că vor avea un cutremur care să le spargă crusta de blestemăţii care le-a înlocuit pielea sufletului cu solzii reci şi veninoşi ai întunericului. Interlopilor de toate soiurile li se mai dă o şansă. Depinde de ei ce vor alege.
         
   

Desertul de la DNA: Don Marius Petcu!Hmmm, delicios!

          Excelentă, încântătoare, savuroasă această prăjitură pe care DNA-ul ne-a oferit-o ieri - din fantasticul program "nicio zi un dulce".
          Mărturisesc: am descoperit că-mi plac agitaţia şi scandalul şi nu liniştea coclită, fetidă; atunci când ele sunt rodnice, când sunt puroiul pe care îl curăţă bisturiul DNA-ului şi pe care avem ocazia să-l vedem şi noi. Şi aşa cum îmi declaram încântarea, cu ceva timp în urmă, pentru luarea în vizor a acestor interlopi sindicali (nu lideri sindicali) pentru cercetarea averilor, cu atât mai mult o declar astăzi când Marius Petcu: denumirea generică de acum pentru actualii şefi ai sindicatelor, aparţinători ai aceleiaşi găşti şi probabil ai aceloraşi apucături, a fost prins cu mâna băgată adânc în mierea corupţiei; şi foarte probabil a hoţiei, după cum vom afla cât de curând.
           Am mai spus-o: mişcarea sindicală este tot atât de vinovată de tot ceea ce s-a întâmplat în România ca şi structura politică. Sindicatele, prin liderii lor centrali şi locali, au participat la devastarea economiei, la umflarea peste poate a sectorului bugetar, la corupţia şefilor şi funcţionarilor de rând, la dezastrul din şcoală şi din sănătate, la şpagă, la combinatoria politică, la mafie. Ei sunt mafia, alături de ceilalţi doni sindicali, politici, administrativi, economici, stradali. Şi astăzi putem vedea, în sfârşit, un falnic mistreţ - Don Marius Petcu! - care sperăm să devină un şi mai falnic cap de mistreţ, în colecţia de trofee mafiote scoase din uz.

          Să fim înţeleşi: nu am nimic cu sindicatele în sine. Ba din contră, le-am susţinut ani de zile, i-am susţinut şi pe şefii lor în obiectivele cu care ieşeau în faţă; în sufletul meu, în discuţiile cu cei din jur, în ceea ce am scris, în scurta activitate politică. Îmi lipsesc, pot să spun că tânjesc după nişte sindicate în acea formulă de organizare şi de activitate care să ajute la o  aşezare solidă şi bună a societăţii: să apere oamenii de sclavie (după cum pretind) şi nu să-i facă sclavii lor.
          Avem nevoie de sindicate corecte, competente, responsabile aşa cum avem nevoie de politicieni corecţi, compentenţi responsabili. Dar ceea ce avem acum este la polul opus: căţăraţi pe naivitatea, speranţele, greutăţile, nenorocirile, morţile oamenilor o haită de interlopi a confiscat mişcarea sindicală şi a folosit-o doar pentru a aduna; au şantajat, au corupt, au căzut la pace, au furat, au nenorocit, au omorât, au lipsit de viitor, au distrus vieţi. 
           Dacă vrem ca lucrurile să se schimbe în bine, trebuie făcută curăţenie generală. Mult timp - şi încă şi acum  - s-a crezut şi spus că ea trebuie să înceapă cu zona politică. Dar aceasta, evident, având puterea în mână, fie ea Putere fie Opoziţie, s-a împotrivit, se împotriveşte.
          Ceva ceva a pornit şi acolo.
          Iată însă că apare o nouă perspectivă: curăţarea şi reaşezarea societăţii de jos în sus, dinspre zona civilă (justiţie, administraţie, economie, clanuri mafiote) către politic. Care, sub presiunea unui român mai lămurit şi mai hotărât, să fie şi el transformat: atât prin decimarea interlopilor lui cât şi prin alegeri.
          Nu ştiu dacă aţi constatat şi voi, dar zilele par mai frumoase, mai pline de viaţă, de speranţe, de veselie de când avem regimul cu un dulce pe zi. Iar întrebarea: Oare "cine" prăjitură mai vine? pare că i-a scos pe mulţi din amorţeală; li se dezmorţeşte mintea, le bate inima mai repede, sunt mai vioi. Ca mâine-poimâine am putea avea o naţie renăscută. Voi ce ziceţi?
          

          

Csaba Asztalos îi discriminează pe români? Reclamaţi-l!

          Csaba Asztalos este preşedintele CNCD, adică al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, un organism de inspiraţie comunistă, descins direct din era comisariatelor şi comisarilor sovietici. O instituţie a statului român, plătită de români ca să-i supravegheze pe români, ca nu cumva să-i mănânce pe unguri; sau pe ţigani - nu că ungurii i-ar iubi, dar dacă e să-i folosească împotriva majoritarilor, de ce nu.
           Csaba Asztalos pare a fi ori un ungur cu minte puţină ori unul tare obraznic (ori amândouă?):
             - mai întâi pentru că sentinţa pe care el a dat-o - fără ca CNCD să fi fost sesizat şi să se fi pronunţat, dar nu asta e problema - e de o prostie fără seamăn atât în româneşte, cât şi în ungureşte şi chiar şi pe ţigăneşte. A cataloga o detaşare, ca discriminare etnică, doar pentru că cel care a primit-o e un ticălos cu capul ţuguiat şi ceafa groasă, care se joacă de-a Horty şi românii, adică un individ de care etnicii unguri din România ar trebui să se dezică, aşa cum s-ar întâmpla oriunde în lumea civilizată, e o gugumănie fără seamăn. Sau o obrăznicie fără limite, chiar, ca să folosesc o exprimare la fel de savantă ca şi grăirea preşedintelui Csaba, "o aroganţă" de o impertinenţă mitocănească. Ceva de genul: BĂ, voi de noi nu vă atingeţi! Aţi înţeles?
            - apoi pentru că fără să-şi dea seama, ungurul Asztalos, sărit fără să i-o fi cerut "victima" în ajutorul ei, discriminează câteva mii, poate zeci sau sute de mii de români care sunt detaşaţi, au fost detaşaţi şi vor fi detaşaţi. Adică de ce ei da şi Barna ba? Cum ar fi ca toţi aceştia să-l denunţe pe comisarul Csaba la CNCD şi chiar în justiţie ?
           - şi în final, deşi ar mai fi multe altele de spus, dar orele sunt întârziate, pentru că nu i-am auzit nici pe Csaba, nici consiliul pe care îl prezidează, să se fi sesizat, să fi avut vreo poziţie, să fi luat vreo hotărâre măcar într-unul din de loc puţinele cazuri de discriminare a românilor din Harghita şi Covasna. Cum ar fi, de exemplu, în ceea ce priveşte dreptul la muncă; mai precis a celor daţi afară, sau respinşi la angajare doar pentru că sunt români. Sau vrea tovarăşul comisar să spună că niciun astfel de caz nu s-a întâmplat pe mândrele plaiuri locuite majoritar de colegii săi de etnie?
      
          Propun deci, în sensul gândirii Asztaloşiene:
          
            1. Românii detaşaţi să facă plângere de discriminare etnică.
            2. Românii refuzaţi la angajare sau concediaţi, să facă plângere de discriminare etnică.
            3. În primul rând românii beţivi, leneşi, incompetenţi sau hoţi care au fost refuzaţi sau concediaţi să facă plângere de discriminare etnică, pentru că e clar că ei au fost refuzaţi şi concediaţi, ca şi în cazul călăului de simboluri şi istorie, pentru că erau români şi nu pentru că erau beţivi, leneşi... 
           4. Detaşarea preşedintelui CNCD la Abrud pentru investigarea discriminării ungurilor în zonă.

miercuri, 23 martie 2011

Interlopii din poliţie şi justiţie

Și o întâmplare adevărată
   
          Când mă gândesc la cârtiţele (mai bine zis şobolanii) din justiţie şi poliţie care lucrează mână în mână cu mafioţii am imaginea unui şvaiţer uriaş care este ciuruit de canale şi arată în secţiune cam ca o sită. De aici şi slabele rezultate, de până de curând, ale luptei cu criminalitatea  organizată sau dezorganizată.
Succesele recente ale DNA-ului în zone precum poliţia de frontieră sau poliţia rutieră ne-au ridicat un capăt al covorului gros sub care, după cum bănuiam, se ascund multe mii de şobolani. Câte mii? Probabil că peste jumătate din efectivele poliţiei şi justiţiei sunt într-o măsură mai mare sau mai mică legate de corupţie şi crima organizată, infractori mai mari sau mai mici, organizaţi sau pe cont propriu.
          Am salutat cu mare entuziasm şi cu şi mai mare mirare succesele amintite mai sus. Şi mai ales acest aspect al desfăşurării lor: implicarea a câtorva mii de judecători, procurori, poliţişti şi jandarmi fără ca, cel puţin în prima fază, să transpire nimic către funcţionarii infractori şi interlopi. Şi o mai spun o dată: e un lucru fără precedent în aceşti 21 de ani, o adiere de speranţă că poate porni un proces de curăţare şi de vindecare a acestor răni ale societăţii şi caracterelor noastre, începând după cum este şi firesc, dinspre cei care se ocupă, în principiu, tocmai de curăţare şi vindecare.
         Concluzia cea mai firească este că într-un fel sau altul, într-o perioadă în care au fost mai feriţi de presiuni potrivnice scopului existenţei lor profesionale, s-a reuşit închegarea unui grup de "justiţiari" din justiţie şi interne, care să atace cu curaj, profesionalism şi rezultate această metastază a corpului social. Este realitatea îmbucurătoare.
          O realitate mai puţin optimistă este aceea că aceşti oameni sunt prea puţini pentru uriaşa reţea care a prins întreaga noastră societate şi că, dacă ei nu devin mai mulţi, e greu de crezut că vor reuşi să acţioneze eficient peste tot; mai ales că procesul degradării este tot mai accelerat. Un alt motiv al lucidităţii pesimiste este dependenţa acestui nucleu, sau acestor nuclee, de activitatea politică. O conjuncţie, nemaiîntâlnită până acum, a  intereselor politicienilor, a făcut, după cum spuneam mai sus, să apară  condiţiile favorabile pentru dezvoltarea lor. Dar acest lucru se poate schimba oricând; chiar şi mâine, şi nu cred că structurile apărute sunt suficient de mature şi rezistente pentru a supravieţui.
          Evenimentele anterioare, dar şi cele care au urmat acelor succese spectaculoase, ne mai readuc cu picioarele pe pământ în ceea ce priveşte cancerul din justiţie şi poliţie. În multe dintre acţiunile de anvergură, de acum zilnice, împotriva interlopilor din sistem şi din afara lui, şi-au făcut datoria, recunoscute sau nu, cârtiţele. Astfel s-a ajuns ca unele acţiuni să fie ratate sau să aibă rezultate minore.
          În acest sens, următoarea întâmplare proaspătă.
          În noaptea care a trecut, spune o ştire pe care am citit-o la metrou, au avut loc în Bucureşti vreo 15 razii împotriva unor clanuri. Nu am văzut încă filmări şi rezultate. Dar un rezultat vi-l pot dezvălui eu.
          În spatele curţii mele, şi-au ridicat o casă cu etaj, parţial pe terenul lor, mai mult pe al primăriei sectorului 6, nişte interlopi ţigani din clanul vestitului Pian. Nu i-a deranjat nimeni nici în timpul construcţiei - evident fără nicio autorizare - nici după. În imobilul şi curtea cu pricina îşi fac veacul într-o combinaţie halucinantă, şeful, copiii mici ai şefului şi mamele lor, prostituate sau nu?, alte prostituate, oamenii acestuia, români şi ţigani slugi. Prostituţia e la vedere, e clară, dar probabil că aria infracţională este mult mai diversă.
          Ieri noapte, am auzit bătăi puternice în uşa şi geamurile lor. Apoi vorbe agitate. O clipă am sperat că poate era poliţia. Cum nu am auzit nici televizatul strigăt: Poliţia! Deschideţi! nici zbieretele femeilor şi puradeilor am înţeles că nu era. Apoi, undeva între somn şi trezie,  a trecut peste mine, fără nicio logică de altfel, gândul că poate era cineva care îi anunţa de venirea poliţiei şi am adormit.
          Pe la şapte şi jumătate, când am deschis ferestrele care dau către acea zonă, am văzut în curte civili şi poliţişti de la SIAS. Cum doi dintre ei m-au salutat, i-am întrebat când au acţionat. "Eeei, de dimineaţă" - mi-a spus unul dintre ei. "Şi aţi găsit pe cineva?" - am continuat eu tot mai convins că gândul nocturn fusese o premoniţie în toată regula.  "Pe un băiat" "Păi da, pentru că azi-noapte au venit unii care i-au anunţat. Aveţi scurgeri" "Ce să facem, dacă nu putem acţiona decât după ora 6."
          La o jumătate de oră după ce echipa de intervenţie a plecat şi-au făcut cu toţii apariţia: semn că ştiau precis că nimeni nu se întoarce să-i ia prin surprindere. (Că eu, la o astfel de ratare, aşa aş fi făcut: aş fi plantat un observator şi m-aş fi întors, dacă chiar voiam să-i prind şi nu să fac un raid de catastif.)

          P:S: Evident că ratarea nu era legată de ora 6: în sute de alte nopţi toată şleahta fusese în casă. dar, pe de altă parte, ce e şi cu tâmpenia asta cu ora 6? E dintre alea cu: să acţioneze după ce îi avertizează, să facă descinderi şi percheziţii după ce le cer voie, să-i aresteze după ce aceştia sunt de acord?

Omul vrăjit (III): Seducătorul Evei; şi al lui Adam!

Dar cum am ajuns să fim amăgiţi, cum de ne-am lăsat păcăliţi într-un asemenea hal încât să mizăm fără pic de minte destinul nostru, viaţa noastră ? Cum ? Simplu : prin seducţie, un alt cuvânt deosebit de important pentru existenţa noastră, în legătură cu care în dicţionare găsim următoarele explicaţii :
A seduce : 1. A incita, a captiva, a subjuga, a cuceri prin farmecul vorbelor, prin purtare, etc.
2. (Despre bărbaţi) – A abuza de buna credinţă a unei femei, ademenind-o şi determinând-o să întreţină relaţii sexuale, cu promisiuni înşelătoare ; a ademeni, a înşela, a amăgi.
Iată că ne-am întors de unde am plecat! 
Iată deci ce-am păţit, iată cum s-a construit amăgirea noastră şi mai apoi existenţa noastră! Căci lăsând de-o parte chestiunea punctuală cu relaţiile sexuale (deşi este vorba în final tot de stabilirea unor relaţii intime între diavol şi noi, mai importante chiar decât cele carnale, căci sunt relaţii sufleteşti: de prietenie, de colaborare, de întovărăşire, de corupere morală şi sufletească), toate acestea le-am păţit noi, toate au fost aplicate asupra noastră – e adevărat, cu deplina noastră cooperare, cu entuziasm, cu plăcere.
Seducţia a fost de la început principala armă a diavolului ; cu ea ne-a înşelat în Rai şi ne-a alungat de acolo, cu ea a continuat să ne amăgească pe Pământ, cu ea a reuşit să-şi atingă scopul de a ne ţine în eroare = greşeală = păcat, adică departe de Dumnezeu.
Seducerea Evei şi a lui Adam a fost prima ciocnire din viaţa omului între drept şi strâmb, adevăr şi minciună, real şi virtual. Omul a pierdut. E adevărat că a întâlnit un duşman teribil, pe chiar duşmanul Adevărului, pe înşelătorul, amăgitorul, seducătorul, care l-a făcut să creadă că el îi este prieten şi aliat. Aşa l-a uitat omul pe adevăratul prieten şi aliat, pe Părintele său.
L-a uitat pe Dumnezeu, l-a refuzat, l-a renegat şi apoi l-a şi minţit – ca pe un duşman, ca pe cineva care îi voia răul.
După ce ne-a coborât, pentru a ne ţine legaţi în lumea amăgirilor, diavolul a mers mai departe ne-a dat şi nouă priceperea sa, ne-a calificat şi pe noi în tot ceea ce înseamnă, conform dicţionarelor şi realităţii înconjurătoare, amăgirea şi seducţia şi le practicăm cu toţii într-o veselie, chiar şi cu cei care ne sunt cei mai dragi.

Negustorul şi politicianul

Există însă două, să le zicem, bresle pentru care amăgirea şi seducţia sunt însăşi esenţa activităţii lor, două categorii de oameni care, inspiraţi de marele amăgitor - seducător, au contribuit cel mai mult la modelarea omului şi lumii de astăzi.
Negustorul, bancherul (adică negustorul de bani) şi omul politic (negustorul de speranţe, de încredere) sunt, cei mai mulţi dintre ei, chiar fără intenţii rele, seducătorii interpuşi ai lumii. Ei nu fac nimic, nu crează şi nu produc nimic, dar cu toţii ne vînd ceva pentru a obţine de la noi altceva ; ne dau lucruri de care avem nevoie, dar şi mai multe lucruri de care nu avem nevoie (Uitaţi-vă la lumea de astăzi în comparaţie cu aceea de acum o sută de ani, de acum două sute de ani, de acum o mie de ani : numărul mărfurilor a crecut de mii, poate de sute de mii de ori şi vorbesc despre tipuri de articole şi nu despre cantităţi. Ca să nu mai vorbim că nici chiar în acele vremuri nu erau toate necesare.)
Negustorii ne vând altceva decât este în pachet ; politicienii se străduiesc să pară altfel decât sunt în pachet ; şi unii şi alţii ne vând cel mai adesea iluzii. Pentru a ne convinge să le cumpărăm – fie că dăm pe ele bani (adică timp, muncă) fie că dăm voturi (adică încredere, suflet) – şi negustorii şi oamenii politici transformă produsele lor prin minciună, le îmbracă în haine strălucitoare, le ascund defectele şi inventează calităţi incredibile şi inexistente, ne incită, ne captivează, ne subjugă, ne ademenesc, ne amăgesc cu farmecul vorbelor şi al purtărilor făcându-ne să credem că ceea ce ne vând ne este absolut necesar, făcându-ne să dorim cu ardoare acel produs, sau să îi urâm pe unii ca să îi votăm pe alţii. Dar şi vorbele şi purtările ţin de aparenţe, de spectacol, de virtual, de amăgire.
În schimbul a ceea ce ne vând ei vor putere. Iar puterea o iau de la noi. De aceea ne ameţesc. Pentru că ei nu vor oricum şi orice putere, ei vor puterea noastră: adică, timpul, gândurile, emoţiile, sufletul. Vlaga, viaţa.
Aţi văzut, în unele filme, cum vrăjitorii înghit ca pe un fum viaţa unor oameni ? Acolo pare caraghios, dar exact aşa face şi diavolul cu noi, direct sau prin interpuşii lui. Ne înghite.
Va urma.
   

marți, 22 martie 2011

Adrian Severin - denumirea generică a politicianului român

Dragă politicianule român,

          Care nu recunoşti niciodată că ai greşit,
          care strigi hoţii arătând în toate celelalte direcţii,
          care ameninţi cu dreptatea în justiţie şi care nu laşi justiţia să-şi facă treaba, 
          care eşti întotdeauna nedreptăţit,
          care, chiar dacă nu a auzit nimeni de tine, eşti lucrat politic, eşti întotdeauna o victimă politică,
          care chiar când colegii recunosc că nu te mai săturai, postezi pe blog şi scrii cărţi ale revoltei,
          care eşti incompetent şi lipsit de simţul răspunderii, al realităţii şi al decenţei,
          care eşti hoţ, imoral, amoral, egoist, mincinos, arogant,  
          care nu demisionezi până nu eşti dat afară în şuturi,
          de acum nu te mai poţi ascunde pentru că de acum ai o oglindă în care te-am văzut noi şi o lume întreagă. Cum?
          Ai încercat să aplici şi afară aceleşi trucuri mizere, aceleaşi manevre mârlăneşti, dar nu ţi-a mers. Nimeni nu ţi-a plâns de milă. Nicio televiziune mogulească nu te-a chemat să-i înfierezi pe mai marii PE şi UE. Ai fost executat pe loc ca un tâlhar de cai şi de gât ţi-a fost agăţată identitatea adevărată: cea a faptelor şi nu cea vorbelor.      
          De acum ai un chip şi un nume care vor echivala, de fiecare dată, cu o sentinţă definitivă şi irevocabilă.
          Pentru că de acum te cheamă Adrian Severin Adrian Năstase, Adrian Severin George Copos, Adrian Severin Codruţ Sereş, Adrian Severin Dan Pasat....

luni, 21 martie 2011

Csibi Barna la statuia lui Avram Iancu!!!

        Probabil că numai orbirea şi prostia fără seamăn îi împing pe politicienii noştri din opoziţie să organizeze campanii naţionale şi proteste locale împotriva detaşării lui Csibi Barna, acest Jack Spânzurătorul românilor, la Abrud, crezând că astfel lovesc în Băsescu.
       Din contră, mie mi se pare cea mai inteligentă, mai plină de fantezie şi de fineţe, cea mai subtilă şi diplomată decizie a unei autorităţi publice din România în aceşti 21 de ani: să-l trimiţi pe un măcelar, deocamdată doar virtual, în ţarcul celor cărora ar vrea să le ia gâtul.
       O adevărată lovitură de maestru în faţa căreia rămâi mut de admiraţie.
       Extraordinar. Superb. Educativ.
       Nu tu fugărirea delicventului, nu tu arestare cu televiziuni, nu tu eliberare triumfală, nu tu proteste ale maghiarilor discriminaţi din România şi a celor indignaţi din afară, nu tu intoleranţă; doar educaţie. O invitaţia la cunoaştere interetnică, dar şi interumană. Ce nopţi interesante nu ar fi dormit - fără niciun motiv sunt sigur - haiducul ciucan, prilej pentru înmuiere; ce zile lungi ar fi fost prilej pentru înţelepţire; câţi noi prieteni (poate primii lui adevăraţi prieteni) alături de care să descopere plăcerea de a trăi!
        Iar pentru cei de acolo: ce şansă extraordinară să cunoască un mâncător de români! Să-l primească frumos! Să-l îmblânzească! Să şi-l facă prieten! Să vadă că e un om! Şi că , sunt sigur, ştie să fie OM! Să arate că sunt mai buni, mai inteligenţi, mai omenoşi decât el şi decât cei care îi consideră altfel; de exemplu urmaşii slugilor din trecut, nişte primitivi obraznici, murdari şi needucaţi, care ar fi trebuit ori disciplinaţi, ori exterminaţi!
       Şi apoi, imaginaţi-vă momentul apoteozei, clipa triumfului pentru români şi maghiari deopotrivă: Csibi, peste vreo şase luni, alături de localnici, cu tricolorul peste piept, cu ochii strălucitori, cântând mîndru, fericit şi recunoscător din toţi bojocii: Iancule frate!

Punem pariu că psd nu ajunge la guvernare? (Sau, în cel mai bun caz ajunge ca mâna a doua?)

      (Titlul de mai sus este titlul unei postări din 7 decembrie 2010.)
       Nu-mi place PDL-ul - cum nu-mi place nici un alt partid din parlament sau din afara lui. Nu-mi plac nici pdl-iştii: cei vechi sunt nişte prădători bătrâni, cei noi, slabi, uşori, aroganţi, nepricepuţi, de ce nu, oportunişti căci mi-e greu să cred că au intrat în politică visând numai la transformarea partidului într-un Făt Frumos. Un partid greoi, dezlânat, incompetent, corupt, confuz în afara sferei intereselor personale. În mod normal, cu toate câte s-au întâmplat şi în aceeaşi măsură cu tot ce nu s-a făcut sau nu s-a făcut cum trebuie de către Guvern, ar trebui să ajungă undeva sub 10%. Dar nu cred că va fi aşa.
      Pentru că atunci când văd câtă inteligenţă risipesc liderii PSD, PNL şi PC, în frunte cu preşedinţii lor, cum se luptă ei în campanii naţionale cu Csibi Barna, cu biletele de avion pentru cei reveniţi din Japonia, cum au condus Antonescu și Ponta mitingul sindicaliştilor către derizoriu şi cum fugeau sindicalişti dansatori şi cântăreţi de ei, cum se simt reprezentaţi de Obama sau de Sarkozy, cum l-au trimis pe viteazul Adrian, ban de Severin, să adune fonduri pentru partid, cum se opun de-a valma în parlament și peste tot şi la ce e prost şi la ce e bun, cum duc ei flamura luptei pentru corupţie şi nesimţire, urmați de mai toată oastea politicienilor români, cum îi taxează naşul Patriciu că după ce sunt proşti şi nu au niciun program se iau ca gâştele de Codul Muncii, care lui îi place, când îi aud cât sunt de inspiraţi în declaraţii şi cum interesul lor se concentrează numai asupra lui Băsescu, ca nişte găini hipnotizate de şarpele care urmează să le înghită, fără a se mai obosi să vină cu ceva care să nu fie NU! la ce propun ăilalţi, ci IATĂ ce propunem noi, şi multe altele la fel,
şi dacă dezgheţul economiei se adevereşte cât de puţin,
având în vedere şi economiile bugetare care vor putea fi îndreptate la anul (electoral) către populaţie,
nu pot decât să reiau provocarea din decembrie într-o formulă extinsă:
        Punem pariu că USL-ul nu ajunge la guvernare, iar componentele sale, care dintre ele vor ajunge, vor fi mâna a doua? Sau a treia? Cât despre PSD nici nu poate fi vorba.
Voi reveni.

Călăuza lui Tarkovski - un film creştin

 Am primit pe mail această, cred eu, excelentă analiză:      

        Observ ca site-urile cu filme crestine omit filmul Calauza al lui Tarkovski. Unii ar zice ca este un film SF, altii ca ar avea substrat politic, insa dupa ce l-am vizionat de vreo cinci ori am prins mesajul crestin-ortodox adresat in plina perioada sovietica (1979).
        Tema de baza a filmului este credinta (Zona) in contrast cu pustiul lumii acesteia (prezentat in alb-negru). Zona, locul unde cazuse un "meteorit din cer", este bine pazita, ingradita si aparata de oameni care poarta pe casti un semn care seamana cu un echer si un compas. Calauza este cel care duce oamenii in Zona, el le arata drumul, ii calauzeste, ii povatuieste. Dialogurile se incruciseaza cu simbolismul crestin, iconic am putea spune. Ceea ce la inceput li s-a parut drumetilor ca ar fi un loc plin de liniste si aer curat, Zona adică, s-a dovedit a fi plin de capcane. Inca de la inceput un urlet infiorator o strabate ("cautand pe cine sa inghita" 1 Petru 5,8).
           Cei doi drumeti, intelectuali (profesorul si scriitorul), au firi iscoditoare si sunt preocupati de discutii savante. Calauza reuseste sa-i aduca acolo unde au vrut sa ajunga, in "cel mai tainic loc". Spre marea lor dezamagire, in acel "loc tainic", unde ei constata ca nicidecum "nu se afla nimeni", Calauza le-a spus ca este "cel mai important moment al vietii lor", caci acolo omul "se uita in oglinda fara se se minta". Pentru cei doi intelectuali, a vorbi despre trecutul tau, despre ce ai facut pe fatza si intr-ascuns, este o mare rusine, un lucru inadmisibil, de neconceput. Ei vor sa dinamiteze locul pe care cei doi il vad ca un pericol, insa Calauza ii impiedica.
          In film apare si un al patrulea personaj, un caine negru, se pare ca cel ce urla la intrarea in zona. El se apropie cand dialogurile dintre cei doi intelectuali sunt smintitoare. Locul sau pare a fi in cuibul Mistretului, un personaj misterios despre care Calauza le vorbeste, dar care nu apare fizic in film, caci murise cu mult timp inainte, spanzurandu-se pentru o punga de arginti.
       Din toata excursia aceasta, cei doi se intorc cum au venit, dar Calauza pleaca insotit de cainele negru.
       In film apare si familia Calauzei. Sotia lui este satula de meseria sotului sau si de defectele lui, dar marturiseste ca-l iubeste asa cum este. Mai misterioasa este fiica Calauzei. Handicapata locomotor si avand capul acoperit cu o broboada, ea nu poate merge. Insa ca in cel mai tipic film rusesc, fetita este fimata mergand, camera se departeaza lasand in cadru incet sa apara ca "merge" pe umerii Calauzei. Ea citeste Sfanta Scriptura spre necazul si schelalaiala cainelui negru. Fetita sta la masa si cu privirea pare ca misca paharele, in timp ce aerul din camera se umple de fulgi de papadie; simbolismul este evident cu Luca 17, 6.
         Acestea le-am inteles eu din film, dar poate exista si opinii diferite. Tarkovski a marturisit in 1980 intr-un interviu dupa ce filmul a fost premiat la Cannes, ca "fara credinta, fara radacini spirituale, omul este ca un orb". O alta recenzie a filmului o gasiti la http://www.cinemagia.ro/filme/stalker-calauza-173/

Ce parere aveti?

Gabriel

Omul vrăjit (II): Amăgitorul acestei lumi

În fiecare zi, fiecare dintre noi ne trezim că suntem dezamăgiţi de ceva, de cineva, uneori chiar de noi. Dar cum ajungem dezamăgiţi ? Cum ajungem să ne simţim trădaţi, înşelaţi în speranţele şi în aşteptările noastre, cum ajungem să ni se dărâme construcţiile, care păreau atât de solide şi care se adeveresc a fi doar fum înşelător, doar ceaţă înecăcioasă, cum ajungem să ne simţim singuri, fără ieşire, fără speranţă, cum ajungem să ne îmbolnăvim, să cădem pradă unor patimi distrugătoare, cum ajungem să ne chiar luăm noi înşine viaţa ? De ce trăim mereu şi mereu amara şi dureroasa dezamăgire ?
Există un cuvânt care adună – sau ascunde – în el povestea lumii, adică chiar povestea omului şi acela este amăgire. De ce ajungem dezamăgiţi ? Pentru că am trăit mai înainte dulcea şi adormitoarea de raţiune amăgire, pentru că ne-am lăsat amăgiţi ; ne-am lăsat, adică, păcăliţi, înşelaţi, ne-am trăit viaţa induşi în eroare. (Şi dacă ne construim viaţa pe eroare, atunci nu este şi ea eroare ?) Pentru că ne-a plăcut să ne păcălim, să ne înşelăm încă mai mult decât a făcut-o Amăgitorul, pentru că am dat nu fuga, ci iureş, să ne facem construcţii din ceaţă care, atunci când se împrăştie, ne lasă mereu şi mereu în acelaşi pustiu al dezolării cu gust fiere şi miros de pucioasă.
 Omul a căzut pentru că s-a lăsat amăgit. Omul terestru este omul amăgit, lumea lui este produsul amăgirii, este o lume a amăgirii, deci a greşelii.

Ruşinea de noi înşine

Dezamăgirea a venit din ruşine
E bine să ne fie ruşine, să cunoaştem ruşinea de cele rele şi urâte, de greşelile, de păcatele noastre. E cum se cuvine să ne fie ruşine de lucrurile rele, necuviincioase pe care le facem.
Există aşadar o ruşine bună; care construieşte, care ridică, care luminează, care dă viaţă.
Dar există şi o ruşine rea, o ruşine de noi cei cum se cuvine, de noi cei cuminţi, smeriţi, răbdători, generoşi, săraci, curaţi, drepţi, cinstiţi.
O ruşine care distruge, care întunecă, care mistifică, care ucide.
Există o ruşine de la Dumnezeu şi una de la diavol.
O ruşine de cel ce am ajuns să fim, şi o ruşine de cel care ar fi trebuit să fim.
Cea de-a doua este, vorba lui Rougemont, partea diavolului.
Pentru că diavolul a reuşit să ne facă să ne fie ruşine de noi – să fim nemulţumiţi de noi, dezamăgiţi de noi, – chiar dinainte de a avea o cât de mică idee despre cine suntem.
Adică din Rai.
Aşa a făcut Adam. Aşa a făcut şi Eva.
Aşa au făcut şi aşa facem fiecare dintre noi, încă de când suntem doar nişte copii.
Veţi zice: Nu, atunci doar visăm, ne imaginăm.
Da, dar tocmai de asta se foloseşte amăgitorul. Aşa ne prinde pe unii; pe mulţi dintre noi. Ne prinde în năvodul unei imaginări perpetue, care intră la un moment dat – repede – în conflict cu realitatea, pentru că devine – mai repede – nemulţumită de realitate (mai ales la cei care chiar au tot ce şi-ar putea imagina şi atunci nici nu se mai imaginează, nici nu vor să cunoască realitatea) şi ne distruge puţin câte puţin.
Distruge, adică, ceea ce eram cu adevărat şi nu o să ajungem să cunoaştem niciodată.
Nici nu ştim cât pierdem. Nici nu ştim cât ne pierdem. Cum eşuăm să ne întâlnim cu noi înşine. Să ne întâlnim, să ne plimbăm, să stăm de vorbă, poate să ne devenim prieteni şi să facem restul – viaţa – împreună.
Nu ne placem – deşi habar nu avem pe cine nu placem – şi atunci ne ascundem. După lucruri ne ascundem. După forme, după iluzii, după praf, după ceea ce nu este.
            După hainele, după podoabele, după muzica, după ţigările, după alcoolul, după drogurile, după jocurile de pe computer, după limbajul liber (trivial), după comportamentul exotic, după sexul prematur şi fără sentimente, după refuzul culturii, după contestarea lui Dumnezeu…
             Mai târziu: după incompetenţă, după iresponsabilitate, după hoţie, după ticăloşie, după egosim, după lăcomie..pe care le afişăm de pe poziţiile de om politic, funcţionar, justiţiar, poliţist….
Şi tot aşa, toată viaţa: ne-au căzut dinţii, ne ascundem, suntem proşti, ne ascundem, ne-am fleşcăit, ne ascundem, suntem laşi, ne ascundem, suntem graşi, ne ascundem ….
            Iar ceea ce puteam fi noi cu adevărat, ceea ce eram noi să fim, ceea ce încă, în pofida tuturor celor de mai sus, rămânem – şi, cei care au fericirea, descoperă chiar şi mai târziu decât niciodată, dar câţi? – ştie doar Cel care ne-a creat şi care – ATENŢIE – apare lângă noi de fiecare dată când posibilul se epuizează.

Va urma.


duminică, 20 martie 2011

Omul vrăjit(I): Paradoxul creștinismului

Cei mai răi și cei mai buni

Citeam, nu demult, în cartea Arhimandritului rus Spiridon, supranumit şi duhovnicul închisorilor, relatarea sa despre diferite întîlniri cu musulmani şi budişti din ţinuturile siberiene şi asiatice - oameni din triburile şi populaţiile zonelor aspre, aride, comunităţi cu reguli simple, clare, adeseori la fel de aspre ca mediul în care vieţuiau şi cel mai adesea diferite de cele ale semenilor lor întru religie din oraşe, din ţinuturile primitoare. Fie că aceştia făceau parte din clerul respectivelor religii, sau erau doar oameni simpli, Arhimandritul povesteşte că adesea îi reproşau viaţa păcătoasă, caracterul mizerabil, comportamentul urât, fără egal, al neamurilor creştine : “Trăiţi ca fiarele sălbatice. Ar trebui să vă fie ruşine să vorbiţi despre Hristos, căci aveţi gura plină de sânge. Cine înşeală mai mult, cine desfrânează, pradă, minte, luptă, omoară? Creştinii, ei sunt primii apostaţi. Veniţi la noi cu propovăduirea lui Hristos dar aduceţi groază şi durere…. Muncitorii voştri veneau beţi în iurtele noastre, îmbătau şi bureţii, le seduceau femeile, chiar printre noi au apărut beţiile, hoţiile, omorurile, bătăliile, certurile, bolile. Până atunci, nu aveam lacăte, căci nu aveam furturi şi, cu atât mai mult, nu aveam omoruri...’’
După ce primea găleata cu reproşuri, părintelui Spiridon, care, făcea misionarism în acele ţinuturi, unii îi spuneau că într-adevăr religia creştină este cea mai înaltă dar că credinţa creştină lipseşte celor ce se revendică creştini şi de care ei, “sălbaticii”, fug ca de ciumă. Şi că vor putea sta de vorbă despre botezare şi creştinare de-abia după ce creştinii se vor schimba. Iar părintele tăcea amărât, nevoit să recunoască cu amară ruşine şi nesfârşită tristeţe că ceilalţi aveau dreptate.
Citindu-l, gândindu-mă la cele reproşate şi privind la cei acuzaţi, nu am putut să nu fiu de acord că rele nemaipomenite au pornit de la neamurile creştine, că înfăţişarea lumii actuale, atât de falsă şi de dedicată materiei, porneşte de la neamurile creştine, că mare parte, poate cea mai mare parte, în mod sigur o prea mare parte dintre cei care compun neamurile noastre creştine sunt aşa cum sună descrierile acuzatoare ale păgânilor ocupaţi, civilizaţi şi adesea creştinaţi cu sabia, tunul,  mărgelele şi sticla de alcool.
Mi-au rămas aceste lucruri în minte împreună cu pornirea de a şi scrie despre cât de răi şi de urîţi suntem, până când, într-o altă zi, un alt gând, un glas adică, a venit să mă consoleze într-un fel dar să mă nedumerească şi mai mult.
- Da, spunea el, om fi noi aşa, om avea noi toate relele, dar avem şi ceva ce ceilalţi nu au : avem sfinţi. Numai noi, avem sfinţi. Într-un ocean de mizerie, insule de lumină.
Următoarea firească întrebare a fost:
- Dar de ce sunt aici, la creştini, şi cei mai răi şi cei mai buni? Ce au altceva cei din aceste neamuri, ce e diferit în structura lor?
Şi chiar pornisem să caut răspunsul când deodată am înţeles că nu e vorba de structură, de moştenire genetică, de etnie, rasă, zonă geografică, istorie, ci de altceva. Iar acel altceva nu putea fi decât credinţa, această credinţă, creştinismul, aşa cum ne-a fost el lăsat de Hristos şi transmis de apostoli, ucenici, sfinţi părinţi, adică de vorbele, faptele şi vieţile lui Hristos şi ale sfinţilor.
Am înţeles că ţinta nu au fost şi nu sunt creştinii ca oameni, ci ca mărturisitori ai credinţei creştine, că ţinta reală este creştinismul şi, prin el, Dumnezeu. Creştinismul trebuia compromis, batjocorit şi abandonat de creştini, urât şi respins de păgâni, apoi de toată lumea, pentru ca Însuşi Dumnezeu să primească acelaşi tratament.
Ţinta cu?  A celui care este indicat în creştinism ca duşman al lui Dumnezeu şi, implicit, duşman al omului creat de Dumnezeu: diavolul.
Dar răul apare ca putere opusă Creatorului în toate religiile vechi, şi printre ele, nu prea departe de casă, chiar în iudaism? De ce, atunci, să atace diavolul doar creştinismul cu atâta risipă de ură, de forţă şi de fantezie?
Pentru că aici era şi este el în nesiguranţă totală, aici a pierdut pe toată linia, aici a fost descoperit în toată hidoşenia lui şi tot aici, şi numai aici, oamenii au primit tratamentul vindecător dar mai ales pe cel profilactic pentru a nu cădea în bolile pregătite de el pentru a-i duce la pierzanie.
De aceea, aici a atacat cu toate forţele, cu toată dibăcia şi viclenia, a uneltit, a conspirat, a minţit şi a utilizat tot arsenalul său de atac. Adică, magia, vraja, opusul minunii dumnezeieşti, realitatea contrafăcută. A construit o lume paralelă, i-a sedus pe oameni, i-a vrăjit şi i-a adus pe foarte mulţi pe calea sa, adică în lumea sa, o lume a iluziilor construită din aceleaşi cărămizi cu care a fost construită lumea reală, numai că pe dos.
Datorită Adevărului, în creştinism au apărut şi apar sfinţii, apar acei oameni care par a trăi – şi aşa şi fac – cu un picior aici şi cu altul în Împărăţia lui Dumnezeu.
Din cauza minciunii diavolului  aici au crescut monstruoase ciupercile cele mai otrăvitoare ale firii omeneşti. Rugina iadului a înnegrit aurul fals dar a şi scos la iveală diamantele strălucitoare.
Va urma.

sâmbătă, 19 martie 2011

Japonia, o ţară care trebuie să se mute - Japan relocation

                În nebunia primelor zile ale Nebuniei din Japonia, excentricul de serviciu al Rusiei, Jirinovski, a venit cu propunerea ca statul nipon să-și ia cetăţenii şi să se mute undeva în Rusia, în Siberia, parcă. Un comentariu peste care s-a trecut cu viteză. Unde s-a mai pomenit să se mute o ţară, un întreg popor?
Unde? În istorie. E adevărat, pe atunci nu erau statele de acum, nici popoarele de acum; erau cele de atunci, altfel construite, altfel definite, altfel definindu-se. Dar, popoare întregi au plecat sute de ani, chiar mii de ani, fie din Est, fie din Nord, asta dacă ne referim numai la Eurasia, către Centru, Sud, Vest. Deci s-a mai făcut.
Se va mai face. Din n motive, Japonia va trebui să se  mute: dacă nu total, sau dacă nu de la început total, atunci măcar ca în antichitatea statelor-cetăţi greceşti care îşi dislocau o parte din populaţia în exces către alte regiuni.
Aşezarea într-una din cele mai agitate zone seismice, forma (dimensiunile), fărâmiţarea în insule, vecinătatea oceanului, suprapopularea, dezvoltarea tehnologică prea avansată, care nu se înţelege de loc cu evenimentele naturale extreme sunt elementele din care se construieşte această perspectivă care poate să pară halucinantă.
Un prim motiv este pericolul distrugerii masive, până spre 100%, ca urmare a unor astfel de evenimente. O nouă Atlantida.
Un altul, acela al amplificării dezastrului natural prin cele tehnologice; fie accidente nucleare, fie neadecvarea dintre catastrofele naturale şi progresul tehnic în ceea ce priveşte pregătirea populaţiei pentru a supravieţui: lipsa hranei, a apei, a energiei, pentru perioade îndelungate, pe zone mult mai mari decât cele de acum
Al treilea motiv este unul psihologic: riscul de a rămâne fără populaţie care urmare a efectelor de devastare interioară a celor direct implicaţi, dar şi a acelora care se aşteaptă ca mâine să fie în aceeaşi situaţie. Cine va uita, în cât timp? Vor uita oare? Vor avea timp? Evenimentele le vor da acest prilej? Japonezii sunt bravi, sunt perseverenţi, sunt luptători, sunt disciplinaţi, sunt ascultători; până unde? De câte ori? Ce trebuie să primească pentru ca deprimarea, stresul, neliniştea, teama, să nu-i transforme, să nu-i ucidă din interior?
Şi apoi, nici japonezii de azi nu mai sunt cei de ieri. Ne place nouă să-i vedem aşa, dar nu mai sunt samurai. Cum nici pe vremuri nu erau toţi samurai. Dincolo de mirare şi neînţelegere, de resemnare şi de disciplină i-am văzut fragili, dependenţi, dezorientaţi; ei cei mai tehnologizaţi să păţească aşa ceva? Au căzut mult mai de sus decât alte victime ale dezastrelor: din uriaşele săli de jocuri electronice, din imensele discoteci, din electronicul care era, mai ales pentru cei tineri, 99% din viaţa lor, din virtual adică, în realul focului, pământului, apei şi aerului.
Primul ministru a spus că va reîncepe munca de reconstrucţie, că Japonia va renaşte, că totul va fi şi mai minunat. Până când? Nu cred că un cap limpede nu se gândeşte că data viitoare va fi – după cum merg lucrurile pe - Terra – mai rău, şi nu se întreabă când va lovi acest rău; un rău poate nimicitor.
Iar Japonia nu e singura în această situaţie; ea poate fi numai prima. Deşi, cine ştie?!

Ultima modă în regatul diabolic al "genului": îndepărtarea chirurgicală a organelor genitale! (Ştiri din anti-lume)

  „Nullo” sau „smoothie” este termenul pentru bărbații care suferă o intervenție chirurgicală voluntară pentru a-și îndepărta organele gen...