ABECEDARUL NĂTÂNGULUI DESPRE RĂZBOIUL ÎNDELUNGAT PE CARE SUA INTENȚIONEAZĂ SĂ-L DUCĂ ÎMPOTRIVA RUSIEI

 

 de John Helmer

În istoria războaielor mondiale, a ultimului secol de războaie în Europa, sau a războaielor pe care SUA le-a purtat din 1945 încoace, nu s-a întâmplat niciodată ca ceea ce spune președintele SUA și ceea ce spune șeful țării, din prima linie pe care SUA luptă pentru a o apăra, să conteze mai puțin decât ceea ce spun acum Joseph Biden și Vladimir Zelensky.

Motivul este că niciun președinte american care conduce un război nu a fost vreodată atât de incapabil în materie de comandă și control ca Biden, și nici atât de impotent în rândul propriilor săi oficiali ca Zelensky. Guvernarea prin escrocherie și guvernarea prin slugă nu sunt deloc guvernare.

Sondajele de opinie publică din SUA care măsoară gradul de aprobare a lui Biden demonstrează că majoritatea alegătorilor americani realizează deja acest lucru. Diferența tot mai mare dintre dezaprobarea și aprobarea alegătorilor americani față de prestația lui Biden, de când a început operațiunea rusă la 24 februarie, indică, de asemenea, că această înțelegere este în creștere.

Dar acesta nu este un sentiment anti-război, cu atât mai puțin o mișcare americană de oprire a războiului. În prezent, oficialii americani, în frunte cu secretarul de stat Antony Blinken, urmăresc să ducă războiul până la capitularea sau distrugerea Rusiei; vor lupta până la ultimul ucrainean pentru a atinge acest obiectiv; nu vor negocia niciun termen de sfârșit de război; nu sunt influențați sau constrânși de opinia publică sau de voturile americanilor. Nu încă.

Zelensky a declarat că este în favoarea negocierilor pentru a pune capăt războiului; el a declarat că se opune termenilor pe care președintele Vladimir Putin și conducerea rusă le-au făcut clare, cu mult înainte de începerea războiului și încă de atunci, că sunt casus belli, obiectivele pentru care luptă. Motivul pentru care Zelensky se contrazice în mod regulat este că puterea sa - supraviețuirea sa în funcție - depinde de facțiunea galiciană cu sediul în jurul Liovului, a cărei singură ocupație este  războiul și al cărei singur venit provine din SUA și din alianța NATO. Aceștia sunt la fel de hotărâți ca şi Blinken să opereze Ucraina ca o platformă de tunuri îndreptată spre Rusia; galicienii vor distruge tot estul Ucrainei pe măsură ce se retrag, doar pentru a continua să tragă. La fel au gândit și au făcut și germanii pe aceleași câmpuri de luptă acum optzeci de ani.

Biden, Blinken, Zelensky și galicienii îi urăsc, de asemenea, pe ruși cu o virulență rasială mai mare decât au arătat vreodată americanii față de un inamic european în istoria războaielor americane.

Ura rasială față de ruși depășește acum cu mult ura pe care opinia publică americană a măsurat-o față de germani în timpul Primului sau celui de-al Doilea Război Mondial.  Ea este egalată, conform sondajelor efectuate de Departamentul de Război al SUA în rândul soldaților americani, doar de ura față de japonezi. În timpul acelui război, un număr de șase ori mai mare de soldați intervievați au declarat că "ar dori cu adevărat să ucidă" un soldat japonez decât cei care au spus același lucru despre un german. Atunci când veteranii de luptă au fost întrebați "ce ați dori să se întâmple cu japonezii și germanii după război", aproape unul din doi GI din teatrul de operațiuni din Pacific a susținut exterminarea întregii națiuni japoneze; unul din opt din teatrul de operațiuni din Europa a spus același lucru despre Germania. În timpul Războiului din Vietnam, ura rasială a americanilor față de vietnamezi a fost și mai mică.

Dacă aceste lecții sunt adevărate, sau dacă comandamentele de la Moscova și Washington le cred, ce sfârșit al războiului poate fi negociat în afară de distrugerea unei părți sau a celeilalte?

Concluzia prostănacului este niciuna - nu poate exista un sfârșit al acestui război decât dacă Ucraina este distrusă, sau Rusia, sau Europa, sau SUA. Cât de simplist este acest lucru?

În momentul în care războiul din Vietnam s-a încheiat cu înfrângerea și evacuarea forțelor americane, cu un număr oficial de 58 220 de victime americane, calculul politic al staff-ului de la Casa Albă a fost că niciun președinte în funcție nu ar putea supraviețui formulei prețului și sângelui; adică, accelerarea inflației, accelerarea numărului de victime.

Biden are avantajul că nicio trupă americană nu a fost angajată oficial împotriva armatei ruse, iar viețile americane care vor fi pierdute vor fi probabil din trupe neregulate, mercenari, spetsnaz sau accidente.  Biden are dezavantajul că este comandantul-șef cel mai incapabil din punct de vedere medical de la accidentul vascular cerebral suferit de Woodrow Wilson în octombrie 1919, cu doi ani înainte de încheierea mandatului său.

 

Mai mult la: http://johnhelmer.net/simpletons-primer-on-the-long-war-the-us-aims-to-wage-against-russia/#more-47786

Strania coincidenţă de date între presupusă ofensivă ucraineană, lovitura de stat programată în Bielorusia şi exerciţiile Defender Europe 21. Cine e agresorul: Rusia sau Ucraina-SUA-NATO? [Războiul mondial din Ucraina (5)]

 

(Episodul anterior aici.)

În naraţiunea, grav alterată, construită de discursul politic occidental şi de media subsecventă, Rusia şi China sunt de vină pentru tot ce se întâmplă rău pe lumea asta. Fiecare cu partea ei de vină şi de lume. În principal, Rusia pentru Europa şi China pentru sud-estul Asiei şi ambele pentru SUA. Departe de mine de a contesta zonele întunecate din istoria şi din prezentul celor două. Dar chiar aşa să fie? Oare, în povestea Ucrainei, Rusia să fie de vină? Şi Europa, Europa chiar este în pericol din cauza Rusiei? Sau totul e invers?

Pe cine să credem? Cine e agresorul şi cine agresatul?

Lăsând deoparte  (din scrupule academice, căci altfel ea este 100 % distilată din realitate şi 100 % confirmată de realitate) varianta scurtă pe care o aplicăm adesea în judecățile colocviale, cum că tot ce vine ca enunţ, acuzaţie, descriere, afirmaţie, mărturisire, propunere, propagandă etc. din zona politico-civico-media vestică trebuie luat exact pe dos, avem destule date pentru a face o analiză corectă şi a decela adevărul.

Ca în oricare altă situaţie de acest gen, propaganda fiecăreia dintre cele două părţi aflate în conflict încearcă să-şi impună propria naraţiune, adică să-şi acuze adversarul de intenţii şi manifestări războinice, care ar justifica o ripostă şi o reacţie la nivelul comunităţii internaţionale. În principiu, dacă nu eşti în, sau nu ai informaţii credibile din zona de conflict, este destul de greu să ai o imagine obiectivă despre cine e vinovatul. Dar, pentru că avem totuşi o raţiune proprie şi alte date, care să intre în ecuaţie, putem desluşi cu o precizie satisfăcătoare realitatea de dincolo de virtualitatea propagandei.

În acest caz avem trei astfel de categorii de date: istorice, militare şi politice. Cum ele, întotdeauna se amestecă, le voi desfăşura şi eu fără a le aşeza sub o categorie sau alta.

Avansul NATO până la graniţele Rusiei

Teza, repetată de mai multe ori de Putin, începând din 2014, că la desfiinţarea Pactului de la Varşovia, Gorbaciov a primit asigurări din partea SUA şi aliaţilor europeni ai acesteia că NATO va rămâne pe aliniamentul respectiv, se va transforma în altceva decât o alianţă militară şi că nu vor fi aduse atingeri intereselor ruseşti, a fost negată de occidentali până în 2017 când documentele declasificate au aratat că aşa a fost în realitate. Un lung studiu pe marginea acestor documente, intitulat Extinderea NATO: Ce a auzit Gorbaciov şi subintitulat concluziv: Documentele declasificate vorbesc despre asigurările de securitate privind extinderea NATO primate de liderii sovietici de la Baker, Bush, Gensher, Kohl, Gates, Mitterrand, Thatcher, Hurd, Major şi Woerner, începe astfel:

Washington D.C., decembrie 12, 2017 – În conformitate cu documente declasificate americane, sovietice, germane, britanice și francize, postate astăzi de Arhiva de Securitate Națională de la Universitatea George Washington, celebra asigurare a secretarului de stat James Baker “niciun inch către Est” despre extinderea NATO, dată în întâlnirea sa cu liderul sovietic Mihail Gorbaciov pe 9 februarie 1990, a făcut parte dintr-o cascadă de asigurări cu privire la securitatea sovietică dată de liderii occidentali lui Gorbaciov și altor oficiali sovietici de-a lungul procesului de unificare germană în 1990  și 1991,

Şi totuşi, în acest moment NATO/SUA sunt nu numai în statele est-europene foste comuniste, ci chiar, în diverse formule de cooperare, în state care au făcut parte din fostul imperiu ţarist. Una dintre acestea este Ucraina, cealaltă, vorbind de cele cu programe avansate de integrare cu forţele NATO, este Georgia. Dar SUA este prezentă cu baze militare şi în republicile din Asia Centrală.

Şi asta nu e totul: circa 450 de baze militare dotate cu rachete interceptoare, uşor de transformat în sisteme de atac cu rază mică şi medie, cu avioane de luptă şi bombardiere, nave de război au ca ţintă Rusia şi, unele dintre ele, China, care este şi ea sub ameninţarea a circa 400 de astfel de baze, între care şi cele comune cu Rusia. Pe ansamblu, circa 600 de astfel de poziţii strategice sunt instalate în terţe state, de unde SUA şi NATO pot lovi Rusia şi China. Printre cele mai noi şi mai problematice pentru Rusia, de unde şi o atenţie sporită în ceea ce priveşte, sunt bazele din Polonia, România şi statele baltice, care formează şi nucleul dur al politicii antiruseşti în estul european, în calitatea lor de colonii ale hegemonului.

Chiar în acest moment sunt în diverse faze de realizare alte baze. cum ar fi, şi acesta este un motiv serios de îngrijorare pentru Rusia şi deci pentru închiderea recentă a Mării de Azov, cele două baze navale pe care Ucraina a pornit să le construiască cu ajutor american, britanic şi NATO, una la marea Neagră, cealaltă la Marea de Azov şi care urmează să fie puse la dispoziţia vesticilor, după cum ne informează chiar revista Stars and Stripes.

Trebuie amintite, în acest context şi manevrele militare tot mai dese şi mai apropiate de graniţele terestre şi maritime ale Rusiei, între care se distinge de departe DEFENDER EUROPE 20-21, cu zeci de mii de soldaţi americani desfăşuraţi în Europa direct din SUA şi cu cantităţi impresionante de tehnică de luptă aduse la fel, cea mai mare parte a exerciţiului comun început anul trecut, încetinit din cauza covidului, şi prevăzut a avea amploarea maximă în această primăvară, petrecându-se în imediata apropiere a Rusiei, în mod evident inamicul Europei care ar vrea să o atace şi să o cucerească. De loc întâmplător, după cum vedea la finalul acestei analize, DEFNDER EUROPE 21 este prevăzut să înceapă în mai şi să se termine în iunie. Reţineţi, deci, luna mai căci ne vom mai întâlni cu ea.

Mişcări politice agresive americane şi ucrainene

În fiecare an, dar mai ales în apropierea expirării acordurilor de încetare a focului, au apărut ştiri şi discuţii despre creşterea prezenţei militare ruseşti la graniţa cu Ucraina de Est şi în interiorul Crimeei, creştere care poate fi văzută ca o presiune rusească pentru continuarea acordului de încetare a focului sau/şi ca o descurajare o oricărei încercări ucrainene de lansare a unei ofensive.

În acest an, relatări şi imagini despre o astfel de amplificare militară rusească avem doar către finalul lunii martie  - şi oficialii şi presa globalistă şi saiturile afiliate lor se trezesc la 31 martie – şi o singură sursă vorbeşte despre faptul că primele filmări şi relatări despre mişcările de trupe şi armament ruseşti ar fi în jurul datei de 27 martie. Deci, de la începutul anului nimic deosebit şi, deodată, situaţia se inflamează masiv. Care să fie motivul?

Dincolo de ceea ce am amintit mai sus, privind problema prelungirii încetării focului, avem câteva elemente foarte clare care să ne ajute să descoperim răspunsul la întrebare. Şi ele ar fi, în ordine:

1. Declaraţiile lui Biden şi Blinken, din 26 februarie 2021, cum că Crimeea este Ucraina! Şi că SUA vor acorda neclintite sprijinul pentru Ucraina în faţa agresiunii ruseşti,

2. Semnarea de către Zelenski a decretului 117/24.03.2021 pentru  Punerea în aplicare a deciziei Consiliului național de Securitate și Apărare al Ucrainei din 11 martie 2021 „privind Strategia de eliberare de sub ocupaţie și reintegrare a teritoriului ocupat temporar al Republicii Autonome Crimeea și a orașului Sevastopol”, după cum am spus în episodul anterior, o veritabilă declaraţie de război a Ucrainei pentru Rusia.

Dacă sensul acestor declaraţii şi a decretului (despre care am vorbit mai pe larg în episodul trecut) este cel a enerva, întărâta şi provoca Rusia să facă  o mişcare greşită, sau ele sunt chiar paşii premergători declanşării unui conflict, este de înţeles de ce ruşii nu au avut motive să aştepte să vadă şi apoi să acţioneze şi au trecut la tactica descurajării, în primul rând, şi a pregătirii pentru un eventual atac atât asupra rusofonilor din estul Ucrainei cât şi a Crimeei.

De remarcat că aceste mişcări de trupe ale Rusiei nu au fost făcute după cele două declaraţii, pe care, probabil că le-au tratat cu seriozitate, dar totuşi ca pe nişte declaraţii politice, ci doar după ce Zelenski, împins de la spate de poziţia americană şi mai ales de presiuni directe ale SUA (să nu uităm că el era într-un mare ofsaid faţă de Biden după cooperarea cu Trump pe aspectele juridice ale presiunilor asupra, prezenţei în şi banilor încasaţi din Ucraina de Biden şi fiul.

Este clar că în momentul semnării decretului, în definitiv un act official, definitoriu pentru politica ucraineană faţă de teritoriul estic, Crimeea şi, mai ales, faţă de Rusia, ruşii au luat foarte în serios ameninţarea unei ofensive ucrainene sprijinite de forţe NATO.

Şi toate declaraţiile şi evenimentele ulterioare – declaraţia parlamentului ucrainean, convorbirile telefonice dintre preşedinţii şi miniştri de externe şi de apărare ai SUA şi Ucraina, declaraţiile şefilor NATO şi ale comandamentului american din Europa, întîlnirile lui Zelenski cu oficialii NATO şi din state europene şi afirmarea de către aceştia a sprijinului pentru Ucraina au contribuit la o tratare foarte serioasă de către Rusia a viitorului. Semne în acest sens nu sunt numai deplasarea unor forte militare substanţiale în zonele de posibil conflict, ci şi poziţiile foarte tranşante ale oficialilor ruşi, mergând până la avertismente clare privind soarta unor eventuale forte militare desfăşurate de NATO/SUA în Ucraina şi în Marea Neagră.

Un alt argument în defavoarea Ucrainei este desfăşurarea forţelor sale militare în condiţiile în care îşi anunţă des şi strident teama de o invazie rusească, avertizând că aceasta ar putea viza şi statele baltice şi chiar Polonia. La rândul lor, cele de mai sus cântă şi ele pe aceleaşi acorduri. Totuşi, atunci când este vorba de a-şi desfăşura forţele armate, Ucraina face acest lucru către partea ei de est, unde în acest moment nu este în contact direct cu Rusia şi către Crimeea, lăsând vraişte porţiunea mult mai lungă de frontieră cu clamatul ei duşman la nord-est şi nord. Ca să nu mai vorbim de cel mai apropiat aliat al Rusiei din zonă, Bielorusia, cu care Ucraina are o altă lungă frontieră, de asemenea, slab apărată. Dar poaste că aici, în perspectivă, nici nu era nevoie de armată.

Lovitura de stat din Bielorusia, evenimentul care trebuia să debusoleze Rusia şi să crească şansele ofensivei ucrainene

Şi, pentru că tot am ajuns la vecinul nordic, nu putem trece cu vederea recentele arestări şi dezvăluiri despre o pregătită lovitură de stat, sprijinită (organizată, adică) de CIA şi Departamentul de Stat (ca în Ucraina), în timpul căreia era prevăzută asasinarea lui Lukaşenko şi a întregii sale familii, precum şi a unui număr de alţi oficiali bieloruşi din zona politică, servicii, armată, declanşarea unei revolte populare parţial armate şi luarea puterii de către complotişti, între care mai mulţi bieloruşi cu cetăţenie şi domiciliu american.

Cunoscând procedurile şi rezultatele CIA pe întreg mapamondul şi în condiţiile în care manifestaţiile populare s-au restrâns şi s-au rărit, trecerea la un plan B sau C, doar ei ştiu care, este un lucru firesc. Şi chiar dacă astfel de lovituri de stat cu asassinate pe scară largă şi revoltă populară armată nu s-au mai organizat în Europa, pregătirea ei în Bielorusia, un spaţiu absolut necesar SUA/NATO pentru sugrumarea Rusiei, justifică orice fel de mijloace.

Chiar dacă nimeni nu a spus acest lucru, sunt convins că informaţiile despre complot şi urmărirea atentă a complotiştilor, inclusiv atragerea lor într-o cursă pe teritoriul rusesc, în care cei doi arestaţi de FSB credeau că vorbesc cu nişte generali bieloruşi dizidenţi, s-a desfăşurat pe parcursul a mai multor luni şi că evenimentele din Bielorusia era prevăzut a se derula concomitent cu ofensiva împotriva republicilor separatist şi a Crimeei. Dacă cele mai multe indicii arătau că o astfel de ofensivă ar putea avea loc în mai după sărbătoarea Sfintelor Paşti, complotul din Bielorusia ne spune chiar data exacta: 9 mai, ziua naţională a statului bielorus. Şi, ce să vezi, odată cu debutul exerciţiilor Defender Europe 21.

Şi acest lucru nu mai este o presupunere, este chiar o certitudine, căci o răsturnare în Bielorusia ar fi creat o diversiune importantă pentru conducerea politică şi militară a Rusiei, inclusiv mişcarea unor trupe importante către nord.

Că lovitura bielorusă nu este o găselniţă a propagandei ruseşti - dacă mai e nevoie de dovezi după ce am văzut ce straniu de exact se angrenau cele trei evenimente -  o arată faptul că tema respectivă, cu detalii, în mod sigur, nedate publicităţii, dar convingătoare pentru ca partea americană să înţeleagă că pregătirile pentru o surpriză de proporţii, care să avantajeze ofensiva ucraineană-SUA-NATO, au leşinat, a fost prezentă în discuţia dintre Putin şi Biden , ne spune Peskov, purtătorul de cuvânt al preşedintelui Putin, dar şi presa din Vest. În acest context putem citi cu totul altfel suprinzătoarea decizie a SUA de a nu mai aduce în Marea Neagră cele două nave de război, fapt care a fost pus de toată lumea pe seama discuţiei Putin – Biden, dar nu legat de complotul din Bielorusia – necunoscut public în acel moment – , ci de puterea de convingere a lui Putin şi de şovăiala lui Biden.

În acest context, cu unul dintre cele trei elemente de bază descoperit şi anihilat, e greu de crezut că planul va continua în aceleaşi coordonate temporale. Dar, este sigur că el nu va fi abandonat. 

Va urma.

Ucraina declară război Rusiei! După ce o întărâtă, SUA o lasă singură?! [Războiul mondial din Ucraina (4)]

 

“Vorbind în termeni empatici şi elogioşi despre revoluţia din Ucraina ar fi bine să ne ferim a idealiza dezordinea.” (Horaţiu Pepine, Deutsche Welle - 2014)

Anunţurile despre posibilitatea ca România să fie atrasă într-un război contrar intereselor ei, în care nu are nicio cauză de susţinut sau apărat, posibil devastator din punct de vedere uman, economic, militar, nu sunt expresia fanteziei unor analişti români şi străini; sunt expresia derulării accelerate a evenimentelor pro-confruntare militară în Ucraina vecină, cu care avem mai multe de împărţit, decât cauze comune. Să ne amintim, înainte de a lista declaraţiile, evenimentele şi acţiunile care îndreptăţesc temerea pornirii unui război, istoria recentă, „vinovată” de situaţia de acum.

Fostă republică sovietică, actuală colonie americană

Povestea pe scurt a ceea ce se întâmplă acum începe în 2004, când Vestul, cu americanii în frunte şi cu sprijinul unor politicieni interni, pe fondul corupţiei generalizate şi a situaţiei economice precare (ca în mai toată zona est-europeană fostă comunistă),  reuşesc să organizeze lovitura de stat soft denumită „Revoluţia portocalie din Ucraina”, care îi aduce la putere pe preferatii occidentului: Viktor Iuscenko şi Iulia Timoşenko. Marii eroi populari ai democraţiei, sunt dovediţi repede ca fiind, de fapt, şefii unor clanuri de mafioţi, care s-au năpustit unii asupra altora. Tot atunci şi-a început carierea politică Piotr Poroşenko, seful Consiliului de Securitate Nationala, oligarh si figura-cheie a noii echipe aflate la putere in Ucraina, cu sustinere  din cadrul serviciilor de informaţii.

Aşa s-a ajuns, după cum relata în septembrie 2005,, progresivistul sait HotNews,  sub titlul „Revoluţia portocalie din Ucraina a murit inecata in coruptie”, ca în numai 9 luni populaţia să fie din nou în stradă, Iulia Timoşenko demisă, circul continuă până în 2010 când, pe fondul unor grave probleme economice, este ales preşedinte Viktor Ianukovici.

Revoluţia portocalie murise, dar nu se predase, adică nu muriseră şi obiectivele celor care o puseseră în pagina străzii şi care au reluat-o, 10 ani mai târziu, în formula violentă, cunoscută ca „Maidan”, despre a cărei organizare din exterior, cu folosirea unor mercenari care au măcelărit demonstranţi, dar şi poliţişti, pentru a provoca haos şi furie, am scris în 2018 în articolul „Lunetiștii care au omorât şi protestatari şi poliţişti pe Maidan (Ucraina) şi au schimbat destinul ţării, nu erau ai regimului, ci ai opoziției. Cam ca în 1989”.

Evenimentele din 2014, organizate sub conducerea „profesionistă” şi „încercată” a experţilor SUA în diversiune, aprobată de Obama şi coordonată de la nivel înalt de vicepreşedintele Biden, Victoria Nuland (în acei ani, sub-secretar de stat la externe pentru probleme europene şi euroasiatice), senatorul McCain şi actualul secretar de stat pentru externe. Tony Blinken, au avut două principale rezultate catastrofale.

Teritorial: ruperea Ucrainei în două: partea de est, majoritar rusofonă, organizată în două noi entităţi statale autodeclarate Republica Populară Doneţk şi Republica Populară Luhansk, şi alipirea Crimeei la Rusia, de la care fusese luată de Hruşciov (el însuşi ucrainean) în 1954, la scurt timp după ce devenise secretar general al partidului comunist în locul lui Stalin. Atât declararea republicilor cât şi revenirea Crimeei s-au făcut ca urmare a unor referendumuri locale, care le-au validat cu procente de peste 90 %.
Rezultatul politic nu a fost mai puţin dezastruos, ucrainenii înlocuind din nou o echipă coruptă cu una şi mai coruptă, în fruntea căreia a stat, ca preşedinte, chiar Piotr Poroşenko, oligarhul “tată şi mama” al corupţiei. Până aici, lucrurile par a fi fost doar o repetare situaţiei din 2004. Din păcate pentru populaţie, urmările aceste lovituri de stat sunt mult mai grave, căci dacă înainte Ucraina era mai curând pro-rusă, ea se bucura, pe de o parte de o independenţă maximă – după cum arată diversele frecuşuri politice şi economice cu Rusia anterioare loviturii de stat, parteneriatul cu NATO pornit în 1994  – şi, pe de altă parte, de un sprijin economic substantial – pornind de la preţul gazelor – din partea acesteia. Urmarea cea mai teribilă a fost pierderea completă a independenţei, trecerea ei în starea de colonie a SUA.

O altă repercursiune politică cu un viitor încă greu de prevăzut, este luarea ca ostatice a structurilor interne ale statului ucrainean, la comanda şi alături de diverşi oligarhi, de către extremiştii naţionalişti, deveniţi  practic, mecanismul de direcţie şi de conducere a statului, atât timp cât niciun parlament (în care sunt şi reprezentaţi substanţial), niciun preşedinte şi niciun guvern nu ar imprima o direcţie care să fie contrară platformei politice a acestora. De aici epurare etnică, opresiune etnică şi religioasă, asimilare forţată, refuzul federalizării ţării pentru rezolvarea conflictului şi multe altele.           

În 2019 Poroşenko este învins de Zelenski, şi o altă echipă de corupţie vine la conducerea ţării, personajele implicate fiind şi singura schimbare. În rest, nimic nou pe frontul de est: conflictul rămâne îngheţat, iar prevederile acordului tripartit de la Minsk nu sunt puse în practică de Ucraina, lucru pe care l-au înţeles şi Franţa şi Germania, cei doi susţinători care au luat între timp distanţă de protejata lor. În ultimele săptămâni, oficialii ucraineni au vorbit chiar despre inutilitatea unor noi discuții asupra implementării acordurilor de la Minsk, şi despre faptul că niciun guvern de la Kiev, niciodată nu va îndeplini aceste acorduri.

Declaraţia de război şi alte ingrediente războinice

În cele ce urmează voi încerca o trecere în revistă pe repede înainte a evenimentelor, declaraţiilor, acţiunilor din ultimele luni care au dus la discuţii foarte aplicate despre posibilitatea izbucnirii unui război local cu posibilităţi de regionalizare şi chiar mai mult. În centrul acestei liste, de departe de cea mai mare importasnţă este declararea războiului pentru recuperarea Crimeei.

23 septembre 2020 - Președintele ucrainean Volodimir Zelenski, anunţă la ONU crearea unei platforme internaționale pentru încetarea ocupației ruse din Crimeea.

Decembrie 2020 – Zelenski anunţă că platforma este sprijinită de puteri de ambele ţărmuri ale Atlanticului. Platforma are două niveluri: unul politic pentru şefi de state şi unul tehnic pentru diplomaţi şi militari.

Vineri 26 februarie 2021 - SUA nu acceptă şi nu vor accepta niciodată anexarea de către Rusia a peninsulei şi vor fi alături de Ucraina împotriva acţiunilor agresive ale Rusiei, afirmă noul preşedinte al SUA, Joe Biden. SUA continuă să fie alături de Ucraina şi de aliaţii şi partenerii săi astăzi, aşa cum au fost de la începutul acestui conflict. Cu prilejul acestei aniversări sumbre, reafirmăm un adevăr simplu: Crimeea este Ucraina, a adăugat el.

Vineri 26 februarie – Secretarul de Stat Anthony Blinken declară: "Statele Unite salută noua inițiativă a Ucrainei, Platforma Crimeea, şi așteaptă cu nerăbdare să continue să lucreze cu Ucraina și aliații și partenerii noștri pentru a pune capăt ocupației de către Rusia a Peninsulei Crimeea și agresiunii din estul Ucrainei".

Marţi 23 martie 2021: În Republica Moldova încep exerciții comune JCET-2021 (Joint Combined Exchange Training) ale unităților cu destinație specială din Moldova, România și SUA. https://www.president.gov.ua/documents/1172021-37533

Miercuri 24 martie – Zelenski semnează Decretul No 117/2021, practic o declaraţie de război adresată Rusiei:

În conformitate cu articolul 107 din Constituția Ucrainei, decretez:
1. Punerea în aplicare a deciziei Consiliului național de Securitate și Apărare al Ucrainei din 11 martie 2021 „privind Strategia de eliberare de sub ocupaţie și reintegrare a teritoriului ocupat temporar al Republicii Autonome Crimeea și a orașului Sevastopol” (anexată).
2. Aprobarea Strategiei de eliberare de sub ocupaţie și reintegrare a teritoriului ocupat temporar al Republicii Autonome Crimeea și a orașului Sevastopol (anexată).
3. Controlul asupra punerii în aplicare a deciziei Consiliului național de Securitate și Apărare din Ucraina, adoptată prin prezentul decret, va fi dus la îndeplinire de Secretarul Consiliului Național de Securitate și Apărare din Ucraina.
4. Prezentul decret intră în vigoare la data publicării sale.
Decretul este însoţit de cele două documente menţionate în el, strategia de eliberare detaliind poziţia statului ucrainean şi măsurile ce se vor întreprinde pentru recuperarea Crimeei.

Joi 25 martie – Conform agenţiei de ştiri Dumskaya, o navă de mărfuri sub pavilion american, încărcată cu cele 350 tone de echipamente militare intră în portul Odessa miercuri seara.

Marţi 30 martie – Pralamentul ucraineean aprobă o declaraţie care vobeşte despre “escaladare” pe întregul front din est ca urmare a tirurilor şi provocărilor Rusiei.

Marţi 30 martie - U.S. European Command (EUCOM) ridică nivelul de ameninţare din Europa la nivelul “criză potenţial iminentă”.

Joi 1 aprilie –  Departamentul de Stat al SUA:  Secretarul de stat Antony J. Blinken a vorbit astăzi, la telefon, cu ministrul ucrainean de externe, Dmitro Kuleba. Secretarul a afirmat sprijinul ferm al statelor Unite pentru suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei în fața agresiunii continue a Rusiei în Donbas și Crimeea.

Joi 1 aprilie – Secretarul apărării Lloyd Austin a vorbit la telefon cu ministrul ucrainean al apărării pentru a exprima "sprijinul ferm al SUA pentru suveranitatea Ucrainei" și pentru a condamna agresiunea Rusiei.

Joi 1 aprilie – NATO se declară îngrijorată de creşterea prezenţei militare a Rusiei la graniţa cu Ucraina, încălcările acordului de încetare a focului şi omorârea a 4 militari ucraineni.

Joi 1 aprilie - Rusia avertizează că o escaladare serioasă a situației Conflictul din Donbas ar putea “distruge” Ucraina ca urmare a faptului că NATO și-a exprimat îngrijorarea o mare concentrare de forţe şi echipament militar ruseşti în apropierea graniţei din est a Ucrainei.

Vineri 2 aprilie: Președintele american Joe Biden are o primă convorbire telefonică oficială cu președintele Zelenski, pe parcursul căreia a afirmat sprijinul ferm al statelor Unite pentru suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei în fața agresiunii continue a Rusiei în Donbass și Crimeea. Ca urmare a acesteia, Zelenski a afirmat că SUA şi Ucraina, el şi Biden merg umăr la umăr.

Vineri 2 aprilie - Moscova avertizează cu privire la "măsurile" împotriva oricărei detașări a trupelor occidentale din Ucraina, întrucât Kievul citează garanții de sprijin din partea SUA într-un conflict. Rusia avertizează că va considera orice desfășurare a trupelor occidentale în Ucraina drept o provocare serioasă, după ce Kievul a cerut NATO să-și intensifice pregătirea pentru lupta locală și a afirmat că SUA vor veni în ajutorul său în orice război viitor.

Sâmbătă 3 aprilie 2021 – REUTERS: Ucraina si Marea Britanie vor efectua in aceasta vara exercitii militare comune in care vor fi implicati trupe membre NATO, au declarat simbata oficialii ucraineni ai apararii, un pas care ar putea irita Moscova. Statul Major al Forțelor Armate ale Ucrainei a declarat într-o declarație că exercițiile vor implica mai mult de 1,000 de militari din cel puțin cinci state din alianța militară NATO transatlantică.

Marţi, 6 aprilie – Ucraina anunţă că refuză să mai participe la discuţiile trilaterale de pace (cu Rusia şi OSCE) dacă acestea se vor ţine tot la Minsk.

Marți 6 aprilie - Preşedintele Ucrainei are o conversaţie telefonică cu Secretarul general al NATO pe care l-a informat despre evoluţia evenimentelor şi căruia i-a solicitat grăbirea admiterii Ucrainei în NATO.

Joi 8 aprilie – Joi, şeful adjunct al administraţiei prezidenţiale, Dmitri Kozak,  declară că Rusia va fi forțată să protejeze locuitorii regiunii Donbass dacă Kievul ar lansa o ofensivă totală asupra republicilor separatiste Donețk și Lugansk. Totul depinde de care va fi amploarea luptei. Dacă există pericolul, după cum spune președintele, unei Srebrenica, vom fi forțați să îi apărăm pe ai noştri. Kozak a mai afirmat că guvernul Ucrainei se comportă ca ... nişte copii care se joacă cu chibrite. Susţin afirmaţia că începutul unor acţiuni militare ar însemna sfârşitul Ucrainei.

Luni 12 aprilie – Saitul defenseromania.ro: Două nave de luptă americane vor intra în zilele următoare în Marea Neagră. ... Însă, odată cu sosirea navelor americane, renunțarea Moscovei la intervenția militară va fi pusă pe seama prezenței acestora în Marea Neagră și a temerilor față de reacția SUA, indiferent de ce face sau nu Ucraina.

Marţi 13 aprilie - Ministrul rus al Apărării, Serghei Șoigu,  declară că SUA și NATO dislocă trupe din America de Nord în apropiere de granițele Federației Ruse, principalele forțe fiind concentrate în Marea Neagră și regiunea Baltică. Acesta a mai adăugat că, în total, 40 de mii de militari și 15 mii de unități de arme și echipamente militare, inclusiv aviație strategică, au baze chiar lângă teritoriul Rusiei. Potrivit lui, de la începutul anului, Washingtonul și-a dublat recunoașterea aeriană în această direcție și de 1,5 ori recunoașterea navală. Șoigu a reamintit, de asemenea, că în fiecare an Alianța Atlanticului de Nord organizează până la 40 de evenimente de formare operațională "cu o orientare anti-rusă clară". El a adăugat că, în primăvară, vor avea loc cele mai mari exerciții ale unității Defender Europe - 2021 din ultimii 30 de ani.

Marţi 13 aprilie – Ministrul de externe ajunct, Sergei Ryabkov:  Nu există absolut nici un motiv pentru ca navele americane să se apropie de țărmurile noastre, aceasta este o acțiune pur provocatoare. Provocatoare în sensul direct al cuvântului: testează puterea noastră, jucând pe nervii noștri. Nu vor reuși. ... Avertizăm Statele Unite că ar fi mai bine ca acestea să rămână departe de Crimeea și de coasta noastră a Mării Negre. Va fi pentru binele lor .

Marţi 13 aprilie - Biden îl sună pe Putin.

Miercuri 14 aprilie – Russia  Today: Rusia începe o serie de exerciţii navale în Marea Neagră în care se exersează, printre altele, scufundarea unor nave inamice. Vase de luptă din flota Mării Caspice se îndreaptă şi ele către Marea Neagră.

Joi 15 aprilie – REUTERS: Statele Unite au decis să anuleze trimiterea în Marea Neagră a două nave militare, în contextul recentelor tensiuni din estul Ucrainei, au declarat pentru Reuters surse diplomatice turcești. Conform CNN, Statele Unite luaseră în considerare trimiterea unui efectiv numeros de nave militare în Marea Neagră în următoarele câteva săptămâni, într-o demonstrație de susținere a Ucrainei pe fondul prezenței militare ruse crescute la granița de est a Ucrainei.

Deci nu ruşii s-au speriat, cum comenta slugarnic saitul defense romania, ci americanii nu au mai sosit. Înseamnă acest lucru un final al stării de tensiune şi al posibilităţilor de declanşare a unui conflict? O reglare a situaţiei din Ucraina ca urmare a unei întîlniri viitoare între Putin şi Biden? Nicidecum. Poate doar o reorientare temporară a tacticii de agresiune.

În primul rând pentru că, având în vedere pachetul de aşa-zise sancţiuni, care se tot amplifică, greu de crezut că o astfel de întâlnire va avea loc.

În al doilea pentru că cucerirea Rusiei nu este o toană a ultimilor ani, ea are o lungă istorie şi cea mai importantă forţă mondială, mafia globalistă, în spate.

Dar despre ce se va putea întâmpla şi despre repercursiuni, inclusiv despre ce caută în şi poate primi România din acest conflict, în episodul viitor.

Va urma.

Episodul anterior: https://paulghitiu2009.blogspot.com/2021/04/bucovina-de-nord-nu-fost-niciodata-pana.html