REVOLUŢIA a început în Rai (I): "Codul iadului" al dlui de Mirabeau. De ce o revoluţie e o lovitură de stat mascată.

„Orice revoluţie este o lovitură de stat reuşită.” (Hegel)

Şi asta a fost şi în România în 1989, iar organizatorii ei sunt complotiştii; idioţii utili/profitorii de serviciu/oportuniştii fără scrupule sunt complicii acestora, iar participanţii naivi, perdanţii. Care sunt unii şi ceilalţi? Uitaţi-vă în imaginile din primele zile de la televiziune şi din balcon. Urmăriţi traseul lor şi al rudelor apropiate – cum ar fi, probabil din categoria a doua, Caramitru şi fiul - şi veţi avea nişte evaluări apropiate de certitudine. E adevărat, nu-i veţi putea şi judeca. Şi nici nu-i va judeca vreo instanţă, în afară de cea dumnezeiască, din moment ce ei, urmaşii lor, slujbaşii externi şi alţi mercenari ai mafiei bancare anticreştine au pus mâna pe toate pârghiile şi instituţile statului.

Au trecut 30 de ani şi în loc să ne limpezim şi să găsim direcţia, suntem tot mai în ceaţă, tot mai debusolaţi. De fapt suntem băgaţi tot mai în ceaţă, ni se fură busolele, se folosesc simulatoare de zgomote şi voci pentru a fi îndrumaţi pe cărări greşite către prăpastie. Să nu aflăm adevărul. Cum ar fi:

Ce e o revoluţie şi de ce e ea lovitură de stat

Trebuie să răsturnăm ordinea, să anulăm toate legile, întreaga putere şi să lăsăm poporul în anarhie.... Trebuie să le gâdilăm vanitatea, să le încurajăm speranţele, să le promitem fericirea până ce ne vom duce la bun sfîrşit opera; trebuie să ne ferim de capriciile lor şi de sistemele care le plac, pentru că oamenii din popor sunt foarte periculoși în calitate de legislatori, ei stabilesc legi care coincid cu pasiunile lor, în plus, dorința lor de cunoaștere nu ar face decât să dea naștere la abuzuri. Dar cum masele sunt o pârghie pe care legiuitorii o pot mișca după cum vor, este absolut necesar să le folosim ca un sprijin, și să le facem să urască tot ceea ce dorim să distrugem și să emănăm iluzii în calea lor; trebuie de asemenea să cumpărăm toate condeiele mercenare care să propage metodele noastre şi care îi vor instrui pe oamenii din popor în ceea ce îi priveşte pe duşmanii pe care îi atacăm. Clerul, fiind cel mai puternic în opinia publică, poate să fie distrus numai prin ridiculizarea religiei, prin caracterizarea preoţilor ca fiinţe odioase şi numai prin reprezentarea lor ca monştri de ipocrizie... Tipăriturilee trebuie să prezinte în orice moment cantităţi proapspete de ură împotriva clerului. Să le exagerăm averile, să facem ca păcatele unora să apară ca fiind comune pentru tot clerul, să le atribuim toate viciile; calomnie, crimă, lipsa credinţei, scrilegiu, totul este permis în timpul revoluţiei…

Să ne ferim mai presus de toate de a le da prea multă putere (maselor – n.aut.); despotismul lor este prea periculos, trebuie să flatăm masele printr-o justiţie arbitrară, să le promitem o mare diminuare a impozitelor şi o împărţire mai curând egală, o creştere a averii și mai puțină umilință. Aceste promisiuni fără susţinere vor fanatiza masele, care îşi vor reduce rezistența.  Ce contează victimele şi numărul lor? jafurile, distrugerile, incendierile și toate efectele necesare unei revoluții? Nimic nu trebuie să fie de nefolosit și putem spune împreună cu Machiavelli: "Ce contează mijloacele, atâta timp cât ne atingem ţelul?

Exact asta e orice revoluţie. Vă rog să recitiţi cele de mai sus: nu recunoaşteţi metode care s-au aplicat în aceşti ani şi se aplică accelerat în acest moment în România? Nu regăsim tacticile folosite pentru a ne dezbina, a ne întoarce pe unii împotriva celorlalţi, pentru a ne rupe de Biserică, adică de Dumnezeu? Ne găsim, după cum vom vedea mai târziu, în etapa radicală a revoluţiei din 89 care, de fapt, nu s-a încheiat.

Pasajele de mai sus aparţin Vicontelui de Mirabeau, unul dintre stâlpii Revoluţiei franceze, mason de vază, membru al Ordinului luminaţilor, şi provin din textul “Croquis ou Projet de Révolution de Monsieur de Mirabeau” publicat în 1791.

Pornind de la definiţiile din dicţionare şi analizând revoluţiile ultimelor cinci secole, în care am avut de-a face cu o permanentă ofensivă pentru distrugerea lumii oamenilor şi crearea unei lumi a sclavilor lobotomizaţi, putem fixa în pagină caracteristicile unei revoluţii. Iată-le pe cele mai importante:

1. Există o singură REVOLUŢIE: revoluţia mondială, „revoluţia perpetuă” (în formula dragă lui Troţki). Revoluţiile locale sunt manifestări ale acesteia într-un anumit stat sau regiune. REVOLUŢIA este lucrarea diavolului de negare şi distrugere a omului ca creaţie a lui Dumnezeu şi de recreare a lui sub forma unui produs standardizat cu caracteristici opuse celor date de Creator. Prima revoluţie locală/lovitură de stat (eşuată) a fost în Grădina Raiului, unde diavolul i-a convins pe Adam şi Eva să se revolte, să dea o „lovitură de Rai” şi să devină asemenea lui Dumnezeu. Ca în toate revoluţiile, la final, masele – cei doi -  s-au regăsit într-o situaţie mult mai proastă. Perpetuă până la Judecata de Apoi, când diavolul va fi trimis în întunericul cel mai afund, REVOLUŢIA are etape de expansiune în care reuşeşte în opera de vrăjire a lumii (păgânismul, care a cuprins cea mai mare parte a lumii după căderea din Rai, şi neopăgânismul actual) şi de retragere - dezvrăjirea prin naşterea şi învierea lui Hristos. Dar prima lovitură de stat (eşuată) a fost înaintea acestui moment, cea a îngerilor căzuţi ce s-au ridicat împotriva lui Dumnezeu.

2. Mafia bancă globalistă anticreştină instigatoare şi beneficiară. Revoluţiile ultimilor 500 de ani, , servesc, la nivel lumesc, intereselor mafiei bancare anticreştine, braţul prin care diavolul îşi face lucrarea în etapa actuală a Revoluţiei. Aici sunt ele pregătite, iniţiate, organizate la nivel macro, de aici vine finanţarea, de aici sunt plătite trupele de mercenari activişti, de aici sunt plătiţi falşii profeţi, filosofii, ideologii care hăcuiesc creierele maselor.
3. Dimensiunea principală a REVOLUŢIEI este cea spirituală, adică războiul nevăzut şi văzut pentru schuimbarea omului creat de Dumnezeu în opusul său. Dimensiunea seundară este cea a loviturii de stat prin care o putere lumească este înlocuită cu o alta.

4. Un centru suprem şi centrele operaţionale. În organizarea şi desfăşurarea lor, revoluţiile au mai multe centre operaţionale, care coordonează activitatea revoluţionară a diverselor forţe implicate, şi forţe interne şi externe. Toate acestea sunt la rândul lor controlate şi coordonate de centrul suprem, real, difuz geografic (mafia anticreştină), care operează în spectrul social vizibil numai prin proiecţiile sale. Existenţa lui scapă cel mai adesea celorlalte centre, forţelor şi grupurilor/maselor populare implicate, căci între el şi organizatori-participanţi sunt mai multe niveluri de mascare.

5. Pregătire minuţioasă - revoluţiile nu sunt revolte spontane. Acestea din urmă însă pot fi folosite fie la declanşarea lor, fie pe parcurs pentru impunerea unora dintre obiective. Cea mai importantă parte a pregătirii este cea psihologică,  cu războiul cultural, ingineria socială, manipularea prin intermediul cărora sunt fanatizaţi cei mai puţin rezistenţi şi agitate masele. Înainte de a se declanşa revoluţia din stradă şi din palat, este câştigat războiul ideilor.

6. Revoluţiile au forţe aliate în chiar sistemul pe care îl atacă.

7. Revoluţiile locale au mai multe faze şi sunt coincidente cu respectiva etapă de expansiune a revoluţiei mondiale. După etapa de pregătire, de „fezandare” a maselor, despre care am vorbit, şi după declanşarea violentă, trec printr-o etapă moderată, apoi una radicală şi la final, cea mai lungă, cea de consolidare a noii puteri anticreştine.

8. Declanşarea.Terenul fiind pregătit cu mult timp înainte, declanşarea lor poate fi datorată unui eveniment întâmplător – de exemplu, o revoltă locală, scumpirea pâinii, biletului de metrou, sau whatsupului. De cele mai multe ori, declanşarea este controlată prin tensiunile induse de „abuzuri”, „crime”, „samavolnicii” ale regimului înscenate chiar de către revoluţionari, sau de acţiuni revoluţionare, implantate pe tensiunea deja pregătită.

9. Revoluţiile au dimensiuni naţionale. Spre deosebire de revolte, care sunt şi rămân, locale sau cel mult regionale ca implicare a populaţiei şi arie de desfăşurare.

10. Masele populare nu câştigă nimic, niciodată dintr-o revoluţie, ci pierd întotdeauna pe dimensiunea spirituală. Revoluţiile au nevoie de mase pentru a intimida forţele care ar trebui să asigure securitatea statului/regimului respectiv şi pentru a se legitima ca fiind populare. Odată atinse scopurile, după cum am văzut şi din textul lui Mirabeau şi din realitate, masele sunt abandonate într-o situaţie, în mod real, mai proastă.

11. Au nevoie de spectacol, sânge, moarte pentru a amplifica emoțiile, tensiunile și forța distructivă din fiecare persoană.

Tot de la Mirabeau avem şi următoarea declaraţie: Gloata asta merită să ne aibă ca legiuitori. Aceste profesiuni de credinta, după cum vedem, nu sunt deloc democratice; secta (Ordinul luminaţilor – n.aut.) foloseste plebea drept carne de tun pentru revoluţie, ca materie primă pentru pentru tâlhării, după care ea  (secta) pune mâna pe aur și o abandonează în decrepitudine . Este cu adevărat codul iadului!

Acest "cod al iadului" îl regăsim în toate revoluţiile ulterioare. Şi citind aceste instrucţiuni diabolice de acum aproape 300 de ani înţelegem că ceea ce definim ca statutul de colonie al ţării este de fapt faza preluării puterii de către adevăratul centru de putere. După cum am mai spus, revoluţia din 89 nu s-a terminat, ci a intrat în faza ei cea mai radicală, în care ura a cuprins aproape întregul  organism  social.

În episoadele următoare vom vorbi despre revoluţia mondială şi vom aplica cele 10 elemente de descriere pe revoluţia franceză şi pe cea din România.

 Va urma.

Moartea a ceva ce nu fost viu niciodată: Democraţia!

 Youssef Hindi

De la căderea zidului Berlinului, lumea trăieşte sub hegemonia liberalismului filosofic, politic şi economic. Un sistem imperial oligarhic, inegalitar, care avansează în spatele măştii democraţiei de masă. Dar discursul clasei conducătoare şi al media occidentale nu poate oculta realitatea acestei dictaturi fără frontiere nici chip. Regele este gol.

In Occident şi mai ales în UE, votul poporului, atunci când nu este conform cu agenda oligrahică, este respins în mod deschis sau este deligitimizat (referendumul din 2005 din Franţa, Brexitul în 2016 şi alegerea lui Trump în acelaşi an). Hiper-clasa nu-şi mai ascunde dorinţa de a aboli, nu superstiţia democraţiei, ci luarea în seamă a intereselor popoarelor.

Superstiţia democratică

Democraţia este asociată, în imaginarul colectiv, cu principiul egalităţii şi cu ideea unei puteri politice egal repartizată cetăţenilor. Or, în Grecia Antică, acolo unde ea s-a născut, democraţia nu a fost niciodată atinsă. De la Atena şi până la democraţiile reprezentative, ea s-a constituit întotdeauna printr-o serie de excluziuni : sclavii, săracii, femeile, aristocraţii…

Iar astăzi, democraţia exclude poporul însuşi în marea sa majoritate.

Incă de la 1895, Gustave Le Bon explica că termenii democraţie, egalitate, libertate etc. au un sens atât de vag încât multe volume groase nu ar ajunge ca să îl precizeze. Si totuşi, spunea-el, o putere cu adevărat magică este legată de scurtele lor silabe, ca şi cum ele ar conţine soluţia tuturor problemelor. Căci aceste cuvinte sintetizează variate aspiraţii inconştiente şi speranţa realizării lor. [1]

De această neclaritate semantică se folosesc conducătorii occidentali. Această putere magică, această speranţă de realizare, sunt legate de dimensiunea religioasă. După cum este şi criza actuală, ceea ce este foarte adesea ignorat sau neglijat de către politologi.

Cu adevărat, democraţia este, ca orice altă ideologie politică, o formă de religie care nu-şi mărturiseşte numele : ea trăieşte prin şi datorită credinţei popoarelor.

Şi prin votul democratic, veritabil ritual religios în noile temple, cetăţenii comunică şi dau mărturie de asentimentul lor, de credinţa lor în regim.

Dar, de această dată, ea s-a erodat, efectul hipnotic al cuvintelor « magice » s-a disipat din zi în zi pe măsură ce himera democratică se depărtează  şi sărăcirea popoarelor se agravează spre profitul finanţei internaţionale.

Astăzi, este în pericol întreg edificiul politic modern, căci dincolo de democraţie, toate ideologiile moderne care susţin partidele politice şi instituţiile sunt moarte : socialismul, liberalismul, stânga, dreapta… nu mai sunt decât cuvinte goale la care numai o mică parte a populaţiei rămâne ataşată în mod tradiţional.

Liberalismul conservator

Natura având oroare de vid, această descompunere a ideologiilor moderne şi valul populist care a urmat au împins clasa conducătoare la fabricarea unei false alternative în faţa acestei ameninţări.

Această nouă propunere politică este conservatorismul liberal. Un aliaj între două filosofii politice antinomice : conservatorismul şi liberalismul.

Acest curent corespunde totuşi unei realităţi sociologice, alianţa obiectivă dintre burghezia tradiţională şi liberal progresistă. In Franţa, de exemplu, partizanii Manif pour tous (burghezia catolică şi conservatoare, care s-a opus căsătoriei homosexuale şi homo-parentalităţii) au votat în 2017 masiv pentru susţinătorul LGBT, Emmanuel Macron (76 % la Versailles) ; în acelaşi mod, electoratul stângii burgheze, opus verbal finanţei internaţionale, a votat în al doilea tur pentru acelaşi candidat, acest bancher « ştampilat » Rothschild (52 dintre votanţii lui Melenchon au votat pentru Macron).

In SUA regăsim aceeaşi schemă, democraţii progresişti ca şi republicanii conservatori se opun (cu excepţii) protecţionismului economic care permite scoaterea proletariatului şi clasei mijlocii din sărăcie ; dar în acelaşi timp salvării economiei naţionale.

Filosoful francez Jean-Claude Michéa rezumă astfel contradicţia conservatorilor liberali : este foarte dificil să se împace ideea că duminica este ziua Domnului, sau a activităţilor familiale şi ideea că ar trebuie să fie o zi lucrătoare ca şi celelalte. Modelul economic urmăreşte cu precădere să producă, să vândă şi să cumpere tot ceea ce poate fi produs sau vândut, fie că este vorba de un televizor, de un kalaşnikov sau de pântecele unei mame purtătoare » [2]

Pentru o anumită burghezie, ataşarea la religie nu este legată de valorile pozitive pe care aceasta le poartă în ea şi vehiculează, ci dimpotrivă ; de exemplu : în Franţa, burghezia voltariană anti-catolică din secolul al 18-lea s-a recatolicizat parţial în secolul al 19-lea, nu pentru că şi-ar fi regăsit vredinţa, ci din teama de o revoluţie socială care ar fi putut să le pună în pericol propriile interese.[3]

Această burghezie care s-a aliat în aceeaşi perioadă cu cosmopoliţii care au lucrat la elaborarea şi la difuzarea în toată Europa a doctrinei liberale a filosofului Claude Henri de Rouvroy de Saint-Simon (1760-1825) şi care a contribuit la stabilirea dominaţiei capitalismului burghez al secolului al 19-lea.[4]

Această burghezie care face paradă de valori tradiţionale este, în practică, mai mult liberală decât conservatoare, mai curând materialistă decât religioasă şi ea se situază la antipozii catolicismului social care dispreţuia banul şi încuraja la privilegiaţi sentimentul responsabilităţii faţă de cei săraci.

De altfel, supravieţuirea disciplinelor sociale venite din învăţăturile Bisericii – stabilitate familială, cooperare locală, moralitate anti-individualistă – constituie încă astăzi straturi protectoare într-o societate neocapitalistă care favorizează izolarea indivizilor, egoismul, narcisismul în masă şi devalorizarea, pe plan ideologic, a muncii care nu ar mai da naştere instantaneu unui câştig.

Dincolo de discursurile lor, cele două burghezii, de stânga şi de dreapta, fac front comun pentru a proteja portofoliul lor împotriva interesului naţional, împotriva poporului.

Conservatorimsul social pentru a contracara conservatorismul liberal

Pornind de la această realitate istorică şi sociologică, alternativa care trebuie propusă şi definită, logic, este un conservatorism social, adică combinaţia coerentă a valorilor tradiţionale cu un protecţionism socio-economic.

Noul clivaj dintre ansamblul statelor dezvoltate, ascultă de aceleaşi logici economice şi culturale care opun teritoriile integrate în globalizarea economică, adică marile metropole modializate, de o parte, şi, de cealaltă parte, micile oraşe, oraşele mijlocii dezindustrializate şi zonele rurale : acolo de unde porneşte valul populist, acolo unde trăieşte majoritatea, compusă din clasa muncitoare, ţărani şi clase mijlocii care suferă din cauza globalizării.

Acestora li s-a adresat Donald Trump în timpul campaniei sale electorale din 2016 şi aceştia l-au făcut câştigător.

Popoarele occidentale sunt de acum înainte gata să asculte şi să răspundă la un dialog social-conservator, dar trebuie pus accentul pe ceea ce reuneşte diferitele componente ale societăţii majoritare : protecţionismul socio-economic şi cultural.

Căci, adevărul este că societăţile occidentale sunt, în mare parte, atât de explodate, din cauza dispariţiei credinţelor colective, încât este dificil, chiar imposibil, să se stabilească o coreziune asemănătoare celei a societăţilor tradiţionale.

Comunismul şi republicanismul promiteau paradisul egalitar imediat pe pământ. Eşuând în a realiza promisiunile lor, primul este mort, în timp ce al doilea este în faza finală a descompunerii.

Dimpotrivă, catolicismul şi ortodoxia promiteau, prin botez şi fapte, mântuirea şi fericirea eternă în lumea de dincolo, dar garantau de asemenea pe pământ o protecţie socială.

Trebuie deci să integrăm, la un al doilea nivel al discursului social-conservator, proiectul unei constituţii fondate pe legea naturală şi legea divină (cele două coincid), după cum au dorit părinţii erei moderne, francezul Jean Bodin şi englezul Thomas Hobbes, care explica că funcţia suveranului constă în motivul pentru care puterea suverană i-a fost încredinţată, adică să ştie să asigure poporului siguranţă, funcţie faţă de care este obligat prin legea naturii, şi este obligat să-i dea socoteală lui Dumnezeu, autorul acestei legi, şi nimănui altcuiva.[5]

Este exact ceea ce cer astăzi popoarele :conducători şi legi care să le asigure singuanţa în faţa şarpelui globalist.

Acest text a fost prezentat cu titlul Moartea democraţiei şi naşterea social-conservatorismului în cadrul Forumului Chişinău III de 

Youssef Hindi, istoric al religiilor şi geopolitolog din Franţa.

---

[1] Gustave Le Bon, La psychologie des foules, 1895, Presses Universitaires de France, 1963, pp. 59-60.

[2] Jean-Claude Michéa, entretien avec Laetitia Strauch-Bonart, « Peut-on être libéral et conservateur ? », Le Figaro, 12 janvier 2017.

[3] Emmanuel Todd, Qui est Charlie ? Sociologie d’une crise religieuse, 2015, Le Seuil, p. 53.

[4] Bernard Lazare, L’antisémitisme son histoire et ses causes, 1895, réédition 2012, Kontre Kulture, p. 131.

[5] Thomas Hobbes, Le Leviathan, chapitre XXX : De la fonction du Représentant souverain, 1651.