Vaticanul, între genocidul creştinilor şi descoperirea familiei homosexuale

O REALITATE
Persecuţia şi genocidul creştinilor. În volumul ”Cartea neagră a condiției creștinilor în lume”, realizat recent de cercetători francezi, sub coordonarea  jurnalistului Samuel Lieven, se menţionează o cifră de 150 de milioane de creştini care sunt persecutaţi în întreaga lume. Center for the Study of Global Christianity estimează că  anual sunt ucişi peste 100.000 de creştini, adică 5 pe minut. În Asia şi în Africa, creştinii sunt arşi de vii, sunt decapitaţi, împuşcaţi, spânzuraţi, hăcuiţi ca animalele la abator, numai şi numai pentru că sunt creştini. Femeile gravide sau copiii sunt trataţi ca nişte victime-delicatese ale acestei teribile revăsări de ură. Haim Korsia, marele rabin al Franței, invocă o reacție fraternă în fața revărsării acestei teribile uri împotriva creștinilor, și face o comparație cu distrugerea iudaismului în orient:” Unde sunt comunitățiile de evrei, într-o vreme așa de vii de la Alep, de la Beirut, de la Alexandria, de la Cairo, sau de la Tripoli? Unde sunt școlile din Nehardea și din Pumbedita în Irak? Și unde este floarea iudaismului din Esfahan și din Teheran? Doar în memoria noastră! Alungați, uciși, decimați, persecutați și exilați, creștinii din orient trec ei înșiși prin ce au trecut evreii cu care au conviețuit și pe care i-au văzut plecând din acele locuri”.
Dar de ce să ne ducem aşa de departe. Aici, la noi, în mândra şi civilizata Europă a-ţi afirma creştinătatea a devenit un risc, adesea chiar un delict. Aici, sunt incendiate biserici şi mânăstiri, sunt atacaţi ierarhi sau credincioşi participanţi la slujbe obişnuite sau la procesiuni religioase, sunt interzise afişarea semnelor religioase, purtarea lor, sau reprezentările alegorice care aduc aminte de scenele Naşterii Domnului Iisus Hristos. Aici, oameni care poartă o cruce sau îşi afirmă credinţa sunt daţi afară din servicii, sau chiar sunt arestaţi. Aici, autorităţile forţează diverse Biserici, împotriva tuturor bazelor dogmatice ale creştinismului, să oficieze căsătorii ale homosexualilor, iar primarii, care refuză să oficieze căsătoria civilă, sunt aruncaţi în închisoare. Ca să nu mai vorbim de descreştinarea masivă şi de pustietatea locaşurilor de cult, de prezenţa tot mai anemica  şi cuvântul tot mai fără ecou în societate al Bisericilor din Europa și America de Nord, de devierile grave ale unor reprezentanţi ai celor din Argentina sau Brazilia.

O ALTĂ REALITATE 
În timp ce jumătate din lumea cunoscută fierbe economic sau fierbe războinic, una dintre temele majore de dezbatere politică în Vest este legalizarea căsătoriilor homosexuale ceea ce s-a şi întâmplat în 33 de state ale SUA, în Canada, Argentina, Brazilia, Uruguay, în Africa de Sud, în Noua Zeelandă şi în 12 state europene. O măsură care are, desigur, ca efecte "revigorarea" popoarelor Vestului, atât în ceea ce înseamnă fibra identitară cât şi coerenţa morală, mult mai pregătite pentru înfruntarea provocărilor care deja ne stau în faţă şi care vor deveni mult mai acute în anii care vin. E greu de imaginat cum aceste state vor putea face faţă luptătorilor kamikadze ai diverselor fundamentalisme islamiste de care este deja plină Europa.

UN PAPĂ 
E, în mod clar, ceva ciudat cu acest papă Francisc. Adrian Pătruşcă are dreptate atunci când îl percepe  ca purtând o mască de clown şi aruncă întrebarea (http://www.evz.ro/ce-se-ascunde-in-spatele-mastii-de-clovn-a-papei-francisc.html ). Întrebare la care răspunsul nu este numai "una" sau "alta", ci şi: Dar dacă nu se ascunde nimic?
Direcţiile de acţiune  ale Vaticanului condus de noul Papă Francisc par a fi, din informaţiile scăpate de la congregaţiile de dinaintea şi din timpul sinodului, recâştigarea credibilităţii Bisericii în rândul opiniei publice mondiale şi reforma curiei, adică a guvernului. Nu criza credinţei şi a Bisericii,  ci popularitatea. Este după cum se spune, însăşi motivaţia alegerii cardinalului Bergolio pentru a ocupa scaunul papal. Din acest punct de vedere alegerea pare potrivită, căci Papa Francisc a reuşit să anuleze în mare măsură ostilitatea cu care era privită Biserica Catolică în Occident - mai ales prin prisma tot mai deselor şi mai abominabilelor dezvăluiri despre pedofilia din sânul acesteia. În acest sens, jurnalistul italian Sandro Magister spune într-un interviu apărut în Evenimentul Zilei (http://www.evz.ro/reconsiderarea-homosexualitatii-risca-sa-indeparteze-biserica-catolica-de-cea-ortodoxa.html ) că  "opinia publica mondială îl percepe pe actualul papă nu ca pe un pontif care combate, ci ca pe un papă care acceptă cultura modernă. Gurul absolut al gândiri laice italiene, Scalfari, este entuziasmat de acest papă întrucât, în opinia sa, „a abolit păcatul”. Infernul si purgatoriul fiind abolite, nu mai rămâne, deci, decât paradisul, toată lumea fiind de acum acceptată și binecuvântată de papa".

UN SINOD 
În pană deci de alte chestiuni cruciale, Biserica Catolică a luat în discuţie, la recentul sinod de Vatican, la îndemnul şi ca urmare a revelaţiilor publice ale papei Francisc, posibilitatea recunoaşterii familiei homosexuale (chiar dacă, deocamdată şi metaforic, textele în discuţie sunau altfel, referindu-se la capacitățile și calitatea persoanelor homosexuale şi la darurile pe care acestea le au de oferit lumii).
Pe această linie par a se aşeza intervenţiile papei din ultima vreme privind homosexualitatea,  intervenţii care au dat impresia că Biserica Catolică este pregătită şi deschisă pentru modificări fundamentale în ceea ce le priveşte şi care au aşezat acest sinod în centrul unui interes al opiniei publice mondiale mult mai mare decât  oricare alt sinod. După cum spune acelaşi Sandro Magister: “În mediile profane există impresia că până și Biserica începe să priceapă, într-un final, că divorțul este necesar, că homosexualitatea este un lucru bun, că homosexualii trebuie respectați”. 

NIŞTE EFECTE
Efectele sunt de o gravitate extremă, încă greu de evaluat. Tot Sandro Magister spune că “chiar dacă problema privitoare la o nouă viziune a homosexualităţii în termen pozitiv nu a fost aprobată, faptul că a intrat în discuţie la nivel înalt în Biserică (urmând a fi reluată cu ocazia sinodului din 2015) va rămâne de acum încolo ca o lespede pe care nimeni nu va mai putea să o dea la o parte”. Şi, în aceeaşi notă, episcopul sud-african Wilfrid Napier, vorbind despre  pasajul referitor la homosexualitate, afirma că acesta a pus Biserica într-o poziţie fără speranță și că, de-acum încolo, „nici o rectificare nu mai este posibilă, „singurul lucru care se poate face este doar să limităm pagubele”.

Întorcându-ne la realitatea de la începutul acestui text, şi lăsând de o parte multe alte comentarii şi observaţii pe marginea acestui nefericit eveniment, ar mai fi poate de adăugat doar că o astfel de poziţionarea a Bisericii Catolice nu îi face pe creştini, în primul rând pe cei  catolici, mai simpatici în ochii duşmanilor lor şi nici nu le asigură vreun plus de şansă în a nu trebui să-şi părăsească locurile în care au trait până acum, sau în a scăpa cu viaţă. Ba, din contra. Va fi o justificare suplimentară pentru a fi exterminaţi, criminalii justificându-şi măcelul prin chiar putreziciunea Occidentului şi pericolul transmiterii acesteia către Islam. 
Şi acest lucru se va întâmpla chiar dacă în final, la sinodul ordinar din 2015, nu se va face niciun pas în direcţia arătată mai înainte. Amintiţi-vă cum Putin şi propaganda rusească folosesc deja de mult timp, în buna linie comunistă, aceste căderi ale lumii occidentale pentru a-şi justifica gesturile de război economic, propagandistic sau militar.

PS – Cam ce credeţi că ar fi făcut Sf. Ierarh Nicolae, cinstit şi de romano-catolici, dacă ar fi participat la acest sinod?

Complicitatea criminală a Occidentului cu fundamentaliştii islamici

       În fiecare an, în lumea islamică, mor mii, uneori zeci de mii, din timp în timp chiar sute de mii de oameni doar pentru că sunt creştini; sunt incendiate, dărâmate, rase de pe faţa pământului sau transformate în moschei, zeci, sute de lăcaşuri de cult. Nu mai vorbesc despre represiunea economică, socială, profesională practicată permanent împotriva creştinilor pentru singura vină de a fi ceea ce sunt. Câteva din aceste evenimente, în mod obişnuit cele mai "groase", ajung până la noi atunci când sunt difuzate mass-media. Cele mai multe, tragediile personale, ale familiilor sau ale comunităţilor sfărâmte sau eliminate nu ne ating. Dincolo de palide luări de poziţii şi de condamnări, lumea, zisă civilizată, nu face nimic. Şi represiunea, crimele, distrugerile continuă zi de zi, an de an.
       Pentru că sunt creştini, genocidul acesta lent şi continuu nu trezeşte reacţii similare din partea celor supuşi represiunii, adică a celor care scapă cu viaţă. Nu este aplicată, aşa cum fac, de exemplu, islamiştii, legea "dinte pentru dinte". Uneori se apără, de multe ori se mută în regiunile cele mai aride - vezi situaţiile din Africa Orientală - cei care pot emigrează, cel mai adesea, către Occident.
       Zilele trecute, 4 americani, în frunte cu ambasadorul au fost omorâţi în Libia din cauza, la prima vedere, a unui film tâmpit, făcut de un american tâmpit şi pus pe You Tube. Din culise apar relatări despre un atac premeditat de Al Qaida.  Dincolo de această tragedie libiană strict localizată, rămân însă marile mişcări de stradă, atacurile împotriva reprezentanţelor diplomatice americane, împotriva firmelor americane, fie ele bănci sau numai restaurante, în mod sigur alte acte criminale împotriva unor creştini fără nicio vină.
       Dincolo de această tragedie, rămâne însă o poziţionare diferită, şi de aici un mod diferit de a acţiona, a forţelor politice din  "Lumea civilizată" şi din Lumea islamică: diplomaţia aşa-zisului interes geopolitic, în cazul Occidentului, şi militantismul agresiv, pentru Islam. Zeci de mii de oameni ies în stradă numai pentru un film (în alte situaţii exprimări nefericite, caricaturi, cărţi) care, într-o manieră băşcălioasă vorbeşte, cel puţin în parte, despre nişte adevăruri pe care cancelariile occidentale preferă să le bage sub covor. Şi vorbeşte astfel tocmai pentru că acestea preferă să le bage sub covor şi nu să le abordeze public, cu curaj, cu competenţă, în căutarea unor soluţii şi a unor măsuri care să preîntâmpine genocidul.
       Aici cred că stă şi marea vină - mult mai mare decât a Islamului - pe care o poartă Occidentul: politica struţului, tăcerea complice, criminală, faţă de ceea ce se întâmplă. O atitudine pornită din complexul - dar nu regretul - vinei de a fi lăsat brambureala neamaipomentiă din această zonă, de a fi fost acolo ca ocupanţi, ca stăpâni; un complex fals, de fapt, o expresie a corectitudinii politice şi a exceselor politicii privind drepturile omului prin care, cei ce ieri au fost nedreptăţiţi, se încearcă a fi astăzi recompensaţi, creând astfel alte dezechilibre, alte nedreptăţi, siluind alte personalităţi şi vocaţii, tăcând complice în faţa unor fapte care le depăşesc cu mult pe cele în faţa cărora se inflamează astăzi mass-media, civismul militant al corectitudinii politice, politicienii fără profunzime, ambalaţi în lozincile limbajului de lemn actual.
       Nu a existat şi nu există (în afara unor voci sau grupuri răzleţe, unele de extremă care mai curând compromit o abordare serioasă) o discuţie publică asupra acestor probleme; nu a existat şi nu există, ca urmare a unor astfel  de dezbateri, o atitudine coerentă, fermă, dincolo de interesele meschine ale marilor companii care conduc politica statelor occidentale, în legătură cu această tematică sensibilă şi complexă. Şi atunci apar aceste reprezentări extravagante, care par mai curând a fi în concordanţă cu interesele zonei islamice fundamentaliste. Tăcerea, laşitatea, drepturile negustorilor puse deasupra drepturilor reale ale omului, lipsa de poziţie şi de acţiune a guvernelor occidentale le fac pe acestea, le fac pe statele respective şi indirect pe popoarele respective, părtaşe la acest zilnic genocid uman, cultural şi spiritual.
       Din Indonezia până în Bosnia şi Kosovo, trecând prin fundamentalismul în creştere al nordului Africii, pentru aşa zise raţiuni de stat, care ascund mult mai pragmatice interese financiare, valul crimei şi al negării celui diferit de majoritari, este umflat de lipsa de omenie a celor care, în vorbe şi fapte mărunte, au ridicat umanismul la rang de religie.
       Aici rezidă şi un alt motiv al lipsei de reacţie, fie ea pentru a dezbate şi a înţelege, fie pentru a impune un echilibru al respectării unor norme de atitudine general acceptate în faţa identităţii religioase şi culturale a omului: creştinismul deranjează, sau nu este bine văzut, bine primit, nici în Ocicident unde ateismul, umanismul centrat pe individul fără Dumnezeu, adică fără trecut şi viitor, se revendică de mulţi ani ca religii ale timpului actual.