Sfaturi pentru vicioși

     Sfaturi practice date (în deplină cunoştinţă de cauză), după o convorbire cu părintele Traian Pop, celor loviţi de un viciu capital, de un păcat cronic grav. În primul rând, nu mai săvârşi păcatul. (Asupra acestui dintâi sfat suntem ispitiţi a trece repede pentru a ne pierde în lamentaţii şi analize. Şi totuşi este pe cât de simplu pe atât de esenţial. Nu este de ajuns să ai conştiinţa păcatului. E mare lucru, dar se mai cere înfrânarea.)
    Apoi, nu te lăsa atras de ispita exhibiţionismului, de plăcerea – şi morbidă şi indiscretă – de a ferici pe toţi oamenii cu amănunte tehnice şi confidenţe intempestive. Păcătoşii care procedează astfel seamănă cu bolnavii care socotesc necesar să dea informaţii din cele mai puţin apetisante şi mai lipsite de interes pentru alţii.
    Alt pericol este al tendinţei de tragedizare. Nu orice om atins de un mare viciu este, necesarmente, un erou tragic. Se poate să fii un ins foarte banal şi un spirit foarte mediocru. Gravitatea viciului nu implică măreţia caracterului, ascuţimea minţii, tăria personalităţii.
    Sfatul al patrulea: nu strică puţină îngăduinţă faţă de tine însuţi, un oarecare zâmbet şi modestie. Nu te lua prea în serios şi în sublim. Nu te grăbi să admiţi că eşti o făptură cu totul excepţională, a iadului şi a Răului. E o belea, fireşte, şi mare, dar n-o preface în Blestem, ci mai degrabă în provocare; challenge.
    În sfârşit: caracterul dramatic al viciului, ca şi al bolii, nu te îndreptăţeşte a nesocoti remediile de bun simţ.

Părintele Nicolae STEINHARDT

Russel Kirk: Imaginația morală (I)

          Imaginația morală este o sursă nesfârșită de inspirație care ne ridică la principiile fundamentale pe măsură ce ne ghidează către virtute şi înţelepciune şi mântuire.

           În librăriile cu franciză ale anului Domnului 1981, rafturile sunt înţesate cu iluziile şi dezamăgirile decadenţei litarare. Totuşi nicio civilizaţie nu se poate mulţumi la nesfârşit cu plictiseala literară şi cu violenţa literară. Odată în plus, în paginile unei cărţi o conştiinţă poate vorbi altei conştiinţe, iar generaţia însetată care se ridică îşi poate căuta drumul ei către izvoarele imaginaţiei morale. Prima lectură anuală a acestui nou Centru pentru Studiul Valorilor Creştine în Literatură este o încercare de a descrie acea înaltă capacitate de percepere şi descriere, care a fost denumită „imaginaţia morală” şi de a lega acea imaginaţie de ceea ce Chateaubriand a numit”geniul creştinătăţii”. Ceea ce a fost odată, poate să fie din nou.

          Ce este această “imaginaţie morală”? Expresia îi aparţine lui Edmund Burke şi a apărut în cartea lui Reflecţii asupra Revoluţiei din Franţa. Burke descrie distrugerea moravurilor civilizatoare de către revoluţionari :
  
          « Toată ţesătura decentă a vieţii trebuie să fie ruptă violent. Toate ideile adăugate în timp, alimentate din cămara unei imaginaţii morale, pe care o posedă inima, iar înţelegerea o validează, ca necesară pentru a acoperi defectele naturii noastre tremurânde în goliciune şi să o ridice  la demnitate în propria noastră evaluare, trebuie aruncate în aer ca fiind ridicole, absurde şi învechite.
 
          În această aşezare a lucrurilor, un rege nu este decât un om ; o regină nu este decât o femeie ; o femeie nu este decât un animal ; şi nu un animal de cea mai bună calitate. Toată preţuirea care este arătată sexului în general ca atare, şi fără păreri deosebite, trebuie privită ca romanţioasă şi prostească... În schema acestei filozofii barbare, care este rodul inimilor îngheţate şi al gândirilor noroioase, şi care sunt tot atât de lipsite de înţelepciune solidă pe cât sunt fără de nici un pic de bun gust şi de eleganţă, legile trebuie să fie susţinute numai de către groaza pe care o inspiră şi de către interesul pe care fiecare individ îl poate găsi în ele din punctul de vedere al propriilor speculaţii sau care se poate revărsa peste ele dinspre interesele sale particulare. În galeriile de mină ale academiei lor, la capătul fiecărui culoar nu vezi nimic altceva decât spânzurători... 

          Nimic nu e mai sigur decât faptul că moravurile noastre, civilizaţia noastră, şi toate lucrurile bune care sunt legate de aceste moravuri şi de această civilizaţie, au depins de secole, în această lumea europeană a nostră, de două principii; mai precis de spiritul onoarei şi de spiritul religiei.

          Imaginaţia morală aspiră la recunoaşterea ordinii adevărate în suflet şi a ordinii corecte în comunitate.  Va urma

Traducere: Paul Ghiţiu
 

Postul mâinilor, picioarelor, ochilor, urechilor, limbii

(Tâlcuire a Postului Paştilor călăuzită de omilia Sf. Ioan Gură de Aur)

Dezbracă-te de treburile lumeşti şi vei fi gol ca un luptător, armează-te cu armele duhului şi vei fi înarmat ca un ostaş; dezbracă-te de grijile cele vremelnice căci timpul postului este un timp de luptă, armează-te cu armele duhului căci nouă ne stă înainte un greu război împotriva Satanei şi a puterii lui. De aceea, noi trebuie să ne dezbrăcăm, pentru ca diavolul să nu se poată apuca de nimic, şi să fim înarmaţi din toate părţile ca să nu putem fi răniţi de nicăieri. Astfel îl îndeamnă Sf. Ioan Gură de Aur pe creştin pentru lupta cea mare a acestei vieţi întru care postul ne este învăţătură şi pregătire. Postul cel adevărat este însă nu numai înfrânarea de la mâncare, ci încă şi înfrânarea de la păcate: fariseul postitor dar plin de trufie a fost întrecut de vameşul nepostitor dar smerit, iar ninivitenii s-au salvat şi şi-au salvat cetatea nu numai postind de la mîncare şi îmbrăcînd hainele de jale ci prin schimbarea vieţuirii lor.

Şi iată şi ce vrea să zică sfântul cu schimbarea vieţii noastre: Cînd vezi un sărac, fie-ţi milă de dânsul. Când vezi un vrăjmaş, împacă-te cu dânsul. De vezi pe aproapele tău norocit, nu-l pizmui. (…) Mâinile tale să postească rămânând curate de averea cea nedreaptă şi de lăcomia câştigului. Picioarele tale trebuie să postească nemergând la desfătările cele necuviincioase. Ochii trebuie să postească neuitându-se cu poftă şi aprindere. Ar fi cea mai mare nebunie a opri gurii chiar mâncarea cea învoită, iară ochiului, dimpotrivă, a-i îngădui privirea cea păcătoasă. (…) Postul urechii stă în a nu asculta clevetirile şi vorbele cele rele asupra cuiva. (…) încă şi gura trebuie să postească, înfrânându-se de la vorbele cele de ruşine, de la înjurături sau sudalme; căci ce ar folosi dacă noi nu mâncăm carnea dobitoacelor, dar ca nişte fiare sălbatice sfâşiem numele cel bun al fraţilor noştri? Clevetirea este mare păcat pentru că face rău nu numai celui ce cleveteşte cât şi celui care te-a ascultat care dacă este rău se va face mai mult, iar de este drept va cădea în mândrie, sau celui clevetit pe care, prin defăimarea ta, l-ai făcut mai fără ruşine şi totodată mai învrăjmăşit asupra ta. Soluţia este alta: Dar poate tu voieşti să îmbunătăţeşti pe fratele tău, văzându-i păcatele lui. Iată, dacă tu voieşti aceasta, atunci plânge, cere de la Dumnezeu ajutorul Lui, ia pe fratele tău la o parte, sfătuieşte-l îndeosebi, povăţuieşte-l, mângâie-l. Îndemnul cel bun, pe care părintele îl pomeneşte la defăimare dar se referă la toate cele amintite mai sus este de a ne îngriji de păcatele noastre; să cercetăm propria viaţă, să căutăm calea pentru schimbare şi când a sosit timpul postului, ca o vară a sufletului, precum ostaşii să curăţim armele noastre, precum lucrătorii de pământ să ascuţim secerele noastre, precum corăbierii, împotriva valurilor poftelor celor fără de rânduială, să opunem cugetările cele sfinte, precum călătorii să începem călătoria la cer şi precum luptătorii să ne pregătim pentru luptă. 
Iar, ca să fii un luptător, dezbracă-te de treburile lumeşti….

 

 

O bunăvestire pentru România?

          Nu aş vrea să mă grăbesc.
          Nu aş vrea să mă entuziasmez degeaba.
          Mai ales, nu aş vrea să hrănesc greşit speranţele altora.
          Dar de ceva timp - şi mai ales în ultimele 3-4 săptămâni se întâmplă ceva incredibil în România. Se descoperă şi se atacă şerpării. Se chiuretează - cu o dibăcie, un profesionalim de care nu credeam că sunt capabili doctorii sociali - buboaie din care puroiul, curgând şi fumegând, intoxica societatea până la copii de doar câţiva ani. Se ataca redutele hoţiei, corupţiei, minciunii, degradării umane. Se deschid ferestrele încăperii sufocate de liniştea putrefiantă, iar aerul toxic al descompunerii fiinţei umane este înlocuit cu un aer proaspăt de primăvară.
          E încă neclar - o ştiu     
          E încă prea puţin - o ştiu.
          E încă nesigur - o ştiu.
          Dar nu mă feresc să remarc şi să salut cu toată bucuria aceste EVENIMENTE. Pentru că chiar dacă sunt toate şansele să mă înşel şi să greşesc, să se fâsâie şi să fie şi mai rău, mai ştiu un lucru: Puterea cuvântului. 
          Le spun pentru că din momentul în care rostesc aceste lucruri clar şi răspicat, din momentul în care mă bucur şi le bine întâmpin, ştiu că schimb, cu cuvintele mele tabloul din clipa imediat anterioară. Şi dacă alţii înţeleg ca şi mine şi rostesc şi ei, şansele de reuşită cresc. Nicicând după aceea lucrurile nu vor mai fi la fel. Cuvintele noastre vor pune în mişcare tainice mecanisme care vor schimba iremediabil cursul evenimentelor.
          CUVÂNTUL a făcut omul şi universul. Noi nu suntem Dumnezeu, dar cuvântul nostru are, după cum vedem de atâtea milenii, în lumea noastră puterea formidabilă de a făuri sau de a distruge. Pentru că începând cu gândul, tot ceea ce facem şi suntem este cuvânt.
           Trăim astăzi un eveniment crucial pentru om: Bunavestire, Cuvântul Domnului către Fecioară anunţând coborârea Fiului în lume pentru noi. Începutul unei mari dezvăluiri, pe care nu o înţelegem: însemnătatea noastră pentru Dumnezeu: poate că suntem mai mici şi mai trecători decât un fir de praf sau decât o furnică, după cum se spun unii, dar pentru acest mai mic decât un fir de praf sau decât o furnică a venit şi a murit Dumnezeu în lume.
           Tot astăzi, după ce am scris despre Don Marius Petcu, mi s-au adunat evenimentele de care vorbeam mai înainte sub acest cuvânt binecuvântat: bunăvestire. Evident, păstrând proporţiile. Azi, de Bunavestire am avut senzaţia că înţeleg că şi pentru România, încă şoptit, încă firav, ni se anunţă o veste bună. Pe acest palier.
           Şi cred că este o bunăvestire şi pentru Petcu şi alţi ticăloşi: lăsaţi în libertate, cu atât mai mult la locul lor, ar fi continuat să hălăduiască înţepeniţi în rele până când ar fi fost prea târziu ca să mai poată scăpa din ghearele marelui Înşelător, sau până când - tot aia - ar fi murit fără să apuce să înţeleagă şi să se căiască. Aşa, prinşi, judecaţi, închişi, deveniţi repere ale ruşinii poate că vor avea un cutremur care să le spargă crusta de blestemăţii care le-a înlocuit pielea sufletului cu solzii reci şi veninoşi ai întunericului. Interlopilor de toate soiurile li se mai dă o şansă. Depinde de ei ce vor alege.
         
   

Desertul de la DNA: Don Marius Petcu!Hmmm, delicios!

          Excelentă, încântătoare, savuroasă această prăjitură pe care DNA-ul ne-a oferit-o ieri - din fantasticul program "nicio zi un dulce".
          Mărturisesc: am descoperit că-mi plac agitaţia şi scandalul şi nu liniştea coclită, fetidă; atunci când ele sunt rodnice, când sunt puroiul pe care îl curăţă bisturiul DNA-ului şi pe care avem ocazia să-l vedem şi noi. Şi aşa cum îmi declaram încântarea, cu ceva timp în urmă, pentru luarea în vizor a acestor interlopi sindicali (nu lideri sindicali) pentru cercetarea averilor, cu atât mai mult o declar astăzi când Marius Petcu: denumirea generică de acum pentru actualii şefi ai sindicatelor, aparţinători ai aceleiaşi găşti şi probabil ai aceloraşi apucături, a fost prins cu mâna băgată adânc în mierea corupţiei; şi foarte probabil a hoţiei, după cum vom afla cât de curând.
           Am mai spus-o: mişcarea sindicală este tot atât de vinovată de tot ceea ce s-a întâmplat în România ca şi structura politică. Sindicatele, prin liderii lor centrali şi locali, au participat la devastarea economiei, la umflarea peste poate a sectorului bugetar, la corupţia şefilor şi funcţionarilor de rând, la dezastrul din şcoală şi din sănătate, la şpagă, la combinatoria politică, la mafie. Ei sunt mafia, alături de ceilalţi doni sindicali, politici, administrativi, economici, stradali. Şi astăzi putem vedea, în sfârşit, un falnic mistreţ - Don Marius Petcu! - care sperăm să devină un şi mai falnic cap de mistreţ, în colecţia de trofee mafiote scoase din uz.

          Să fim înţeleşi: nu am nimic cu sindicatele în sine. Ba din contră, le-am susţinut ani de zile, i-am susţinut şi pe şefii lor în obiectivele cu care ieşeau în faţă; în sufletul meu, în discuţiile cu cei din jur, în ceea ce am scris, în scurta activitate politică. Îmi lipsesc, pot să spun că tânjesc după nişte sindicate în acea formulă de organizare şi de activitate care să ajute la o  aşezare solidă şi bună a societăţii: să apere oamenii de sclavie (după cum pretind) şi nu să-i facă sclavii lor.
          Avem nevoie de sindicate corecte, competente, responsabile aşa cum avem nevoie de politicieni corecţi, compentenţi responsabili. Dar ceea ce avem acum este la polul opus: căţăraţi pe naivitatea, speranţele, greutăţile, nenorocirile, morţile oamenilor o haită de interlopi a confiscat mişcarea sindicală şi a folosit-o doar pentru a aduna; au şantajat, au corupt, au căzut la pace, au furat, au nenorocit, au omorât, au lipsit de viitor, au distrus vieţi. 
           Dacă vrem ca lucrurile să se schimbe în bine, trebuie făcută curăţenie generală. Mult timp - şi încă şi acum  - s-a crezut şi spus că ea trebuie să înceapă cu zona politică. Dar aceasta, evident, având puterea în mână, fie ea Putere fie Opoziţie, s-a împotrivit, se împotriveşte.
          Ceva ceva a pornit şi acolo.
          Iată însă că apare o nouă perspectivă: curăţarea şi reaşezarea societăţii de jos în sus, dinspre zona civilă (justiţie, administraţie, economie, clanuri mafiote) către politic. Care, sub presiunea unui român mai lămurit şi mai hotărât, să fie şi el transformat: atât prin decimarea interlopilor lui cât şi prin alegeri.
          Nu ştiu dacă aţi constatat şi voi, dar zilele par mai frumoase, mai pline de viaţă, de speranţe, de veselie de când avem regimul cu un dulce pe zi. Iar întrebarea: Oare "cine" prăjitură mai vine? pare că i-a scos pe mulţi din amorţeală; li se dezmorţeşte mintea, le bate inima mai repede, sunt mai vioi. Ca mâine-poimâine am putea avea o naţie renăscută. Voi ce ziceţi?
          

          

Csaba Asztalos îi discriminează pe români? Reclamaţi-l!

          Csaba Asztalos este preşedintele CNCD, adică al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, un organism de inspiraţie comunistă, descins direct din era comisariatelor şi comisarilor sovietici. O instituţie a statului român, plătită de români ca să-i supravegheze pe români, ca nu cumva să-i mănânce pe unguri; sau pe ţigani - nu că ungurii i-ar iubi, dar dacă e să-i folosească împotriva majoritarilor, de ce nu.
           Csaba Asztalos pare a fi ori un ungur cu minte puţină ori unul tare obraznic (ori amândouă?):
             - mai întâi pentru că sentinţa pe care el a dat-o - fără ca CNCD să fi fost sesizat şi să se fi pronunţat, dar nu asta e problema - e de o prostie fără seamăn atât în româneşte, cât şi în ungureşte şi chiar şi pe ţigăneşte. A cataloga o detaşare, ca discriminare etnică, doar pentru că cel care a primit-o e un ticălos cu capul ţuguiat şi ceafa groasă, care se joacă de-a Horty şi românii, adică un individ de care etnicii unguri din România ar trebui să se dezică, aşa cum s-ar întâmpla oriunde în lumea civilizată, e o gugumănie fără seamăn. Sau o obrăznicie fără limite, chiar, ca să folosesc o exprimare la fel de savantă ca şi grăirea preşedintelui Csaba, "o aroganţă" de o impertinenţă mitocănească. Ceva de genul: BĂ, voi de noi nu vă atingeţi! Aţi înţeles?
            - apoi pentru că fără să-şi dea seama, ungurul Asztalos, sărit fără să i-o fi cerut "victima" în ajutorul ei, discriminează câteva mii, poate zeci sau sute de mii de români care sunt detaşaţi, au fost detaşaţi şi vor fi detaşaţi. Adică de ce ei da şi Barna ba? Cum ar fi ca toţi aceştia să-l denunţe pe comisarul Csaba la CNCD şi chiar în justiţie ?
           - şi în final, deşi ar mai fi multe altele de spus, dar orele sunt întârziate, pentru că nu i-am auzit nici pe Csaba, nici consiliul pe care îl prezidează, să se fi sesizat, să fi avut vreo poziţie, să fi luat vreo hotărâre măcar într-unul din de loc puţinele cazuri de discriminare a românilor din Harghita şi Covasna. Cum ar fi, de exemplu, în ceea ce priveşte dreptul la muncă; mai precis a celor daţi afară, sau respinşi la angajare doar pentru că sunt români. Sau vrea tovarăşul comisar să spună că niciun astfel de caz nu s-a întâmplat pe mândrele plaiuri locuite majoritar de colegii săi de etnie?
      
          Propun deci, în sensul gândirii Asztaloşiene:
          
            1. Românii detaşaţi să facă plângere de discriminare etnică.
            2. Românii refuzaţi la angajare sau concediaţi, să facă plângere de discriminare etnică.
            3. În primul rând românii beţivi, leneşi, incompetenţi sau hoţi care au fost refuzaţi sau concediaţi să facă plângere de discriminare etnică, pentru că e clar că ei au fost refuzaţi şi concediaţi, ca şi în cazul călăului de simboluri şi istorie, pentru că erau români şi nu pentru că erau beţivi, leneşi... 
           4. Detaşarea preşedintelui CNCD la Abrud pentru investigarea discriminării ungurilor în zonă.

Interlopii din poliţie şi justiţie

Și o întâmplare adevărată
   
          Când mă gândesc la cârtiţele (mai bine zis şobolanii) din justiţie şi poliţie care lucrează mână în mână cu mafioţii am imaginea unui şvaiţer uriaş care este ciuruit de canale şi arată în secţiune cam ca o sită. De aici şi slabele rezultate, de până de curând, ale luptei cu criminalitatea  organizată sau dezorganizată.

Succesele recente ale DNA-ului în zone precum poliţia de frontieră sau poliţia rutieră ne-au ridicat un capăt al covorului gros sub care, după cum bănuiam, se ascund multe mii de şobolani. Câte mii? Probabil că peste jumătate din efectivele poliţiei şi justiţiei sunt într-o măsură mai mare sau mai mică legate de corupţie şi crima organizată, infractori mai mari sau mai mici, organizaţi sau pe cont propriu.

          Am salutat cu mare entuziasm şi cu şi mai mare mirare succesele amintite mai sus. Şi mai ales acest aspect al desfăşurării lor: implicarea a câtorva mii de judecători, procurori, poliţişti şi jandarmi fără ca, cel puţin în prima fază, să transpire nimic către funcţionarii infractori şi interlopi. Şi o mai spun o dată: e un lucru fără precedent în aceşti 21 de ani, o adiere de speranţă că poate porni un proces de curăţare şi de vindecare a acestor răni ale societăţii şi caracterelor noastre, începând după cum este şi firesc, dinspre cei care se ocupă, în principiu, tocmai de curăţare şi vindecare.
         Concluzia cea mai firească este că într-un fel sau altul, într-o perioadă în care au fost mai feriţi de presiuni potrivnice scopului existenţei lor profesionale, s-a reuşit închegarea unui grup de "justiţiari" din justiţie şi interne, care să atace cu curaj, profesionalism şi rezultate această metastază a corpului social. Este realitatea îmbucurătoare.
          O realitate mai puţin optimistă este aceea că aceşti oameni sunt prea puţini pentru uriaşa reţea care a prins întreaga noastră societate şi că, dacă ei nu devin mai mulţi, e greu de crezut că vor reuşi să acţioneze eficient peste tot; mai ales că procesul degradării este tot mai accelerat. Un alt motiv al lucidităţii pesimiste este dependenţa acestui nucleu, sau acestor nuclee, de activitatea politică. O conjuncţie, nemaiîntâlnită până acum, a  intereselor politicienilor, a făcut, după cum spuneam mai sus, să apară  condiţiile favorabile pentru dezvoltarea lor. Dar acest lucru se poate schimba oricând; chiar şi mâine, şi nu cred că structurile apărute sunt suficient de mature şi rezistente pentru a supravieţui.
          Evenimentele anterioare, dar şi cele care au urmat acelor succese spectaculoase, ne mai readuc cu picioarele pe pământ în ceea ce priveşte cancerul din justiţie şi poliţie. În multe dintre acţiunile de anvergură, de acum zilnice, împotriva interlopilor din sistem şi din afara lui, şi-au făcut datoria, recunoscute sau nu, cârtiţele. Astfel s-a ajuns ca unele acţiuni să fie ratate sau să aibă rezultate minore.
          În acest sens, următoarea întâmplare proaspătă.
          În noaptea care a trecut, spune o ştire pe care am citit-o la metrou, au avut loc în Bucureşti vreo 15 razii împotriva unor clanuri. Nu am văzut încă filmări şi rezultate. Dar un rezultat vi-l pot dezvălui eu.
          În spatele curţii mele, şi-au ridicat o casă cu etaj, parţial pe terenul lor, mai mult pe al primăriei sectorului 6, nişte interlopi ţigani din clanul vestitului Pian. Nu i-a deranjat nimeni nici în timpul construcţiei - evident fără nicio autorizare - nici după. În imobilul şi curtea cu pricina îşi fac veacul într-o combinaţie halucinantă, şeful, copiii mici ai şefului şi mamele lor, prostituate sau nu?, alte prostituate, oamenii acestuia, români şi ţigani slugi. Prostituţia e la vedere, e clară, dar probabil că aria infracţională este mult mai diversă.
          Ieri noapte, am auzit bătăi puternice în uşa şi geamurile lor. Apoi vorbe agitate. O clipă am sperat că poate era poliţia. Cum nu am auzit nici televizatul strigăt: Poliţia! Deschideţi! nici zbieretele femeilor şi puradeilor am înţeles că nu era. Apoi, undeva între somn şi trezie,  a trecut peste mine, fără nicio logică de altfel, gândul că poate era cineva care îi anunţa de venirea poliţiei şi am adormit.
          Pe la şapte şi jumătate, când am deschis ferestrele care dau către acea zonă, am văzut în curte civili şi poliţişti de la SIAS. Cum doi dintre ei m-au salutat, i-am întrebat când au acţionat. "Eeei, de dimineaţă" - mi-a spus unul dintre ei. "Şi aţi găsit pe cineva?" - am continuat eu tot mai convins că gândul nocturn fusese o premoniţie în toată regula.  "Pe un băiat" "Păi da, pentru că azi-noapte au venit unii care i-au anunţat. Aveţi scurgeri" "Ce să facem, dacă nu putem acţiona decât după ora 6."
          La o jumătate de oră după ce echipa de intervenţie a plecat şi-au făcut cu toţii apariţia: semn că ştiau precis că nimeni nu se întoarce să-i ia prin surprindere. (Că eu, la o astfel de ratare, aşa aş fi făcut: aş fi plantat un observator şi m-aş fi întors, dacă chiar voiam să-i prind şi nu să fac un raid de catastif.)

          P:S: Evident că ratarea nu era legată de ora 6: în sute de alte nopţi toată şleahta fusese în casă. dar, pe de altă parte, ce e şi cu tâmpenia asta cu ora 6? E dintre alea cu: să acţioneze după ce îi avertizează, să facă descinderi şi percheziţii după ce le cer voie, să-i aresteze după ce aceştia sunt de acord?

Omul vrăjit (III): Seducătorul Evei; şi al lui Adam!

Dar cum am ajuns să fim amăgiţi, cum de ne-am lăsat păcăliţi într-un asemenea hal încât să mizăm fără pic de minte destinul nostru, viaţa noastră ? Cum ? Simplu : prin seducţie, un alt cuvânt deosebit de important pentru existenţa noastră, în legătură cu care în dicţionare găsim următoarele explicaţii :

A seduce : 1. A incita, a captiva, a subjuga, a cuceri prin farmecul vorbelor, prin purtare, etc.

2. (Despre bărbaţi) – A abuza de buna credinţă a unei femei, ademenind-o şi determinând-o să întreţină relaţii sexuale, cu promisiuni înşelătoare ; a ademeni, a înşela, a amăgi.

Iată că ne-am întors de unde am plecat! 

Iată deci ce-am păţit, iată cum s-a construit amăgirea noastră şi mai apoi existenţa noastră! Căci lăsând de-o parte chestiunea punctuală cu relaţiile sexuale (deşi este vorba în final tot de stabilirea unor relaţii intime între diavol şi noi, mai importante chiar decât cele carnale, căci sunt relaţii sufleteşti: de prietenie, de colaborare, de întovărăşire, de corupere morală şi sufletească), toate acestea le-am păţit noi, toate au fost aplicate asupra noastră – e adevărat, cu deplina noastră cooperare, cu entuziasm, cu plăcere.

Seducţia a fost de la început principala armă a diavolului ; cu ea ne-a înşelat în Rai şi ne-a alungat de acolo, cu ea a continuat să ne amăgească pe Pământ, cu ea a reuşit să-şi atingă scopul de a ne ţine în eroare = greşeală = păcat, adică departe de Dumnezeu.

Seducerea Evei şi a lui Adam a fost prima ciocnire din viaţa omului între drept şi strâmb, adevăr şi minciună, real şi virtual. Omul a pierdut. E adevărat că a întâlnit un duşman teribil, pe chiar duşmanul Adevărului, pe înşelătorul, amăgitorul, seducătorul, care l-a făcut să creadă că el îi este prieten şi aliat. Aşa l-a uitat omul pe adevăratul prieten şi aliat, pe Părintele său.

L-a uitat pe Dumnezeu, l-a refuzat, l-a renegat şi apoi l-a şi minţit – ca pe un duşman, ca pe cineva care îi voia răul.

După ce ne-a coborât, pentru a ne ţine legaţi în lumea amăgirilor, diavolul a mers mai departe ne-a dat şi nouă priceperea sa, ne-a calificat şi pe noi în tot ceea ce înseamnă, conform dicţionarelor şi realităţii înconjurătoare, amăgirea şi seducţia şi le practicăm cu toţii într-o veselie, chiar şi cu cei care ne sunt cei mai dragi.

Negustorul şi politicianul

Există însă două, să le zicem, bresle pentru care amăgirea şi seducţia sunt însăşi esenţa activităţii lor, două categorii de oameni care, inspiraţi de marele amăgitor - seducător, au contribuit cel mai mult la modelarea omului şi lumii de astăzi.

Negustorul, bancherul (adică negustorul de bani) şi omul politic (negustorul de speranţe, de încredere) sunt, cei mai mulţi dintre ei, chiar fără intenţii rele, seducătorii interpuşi ai lumii. Ei nu fac nimic, nu crează şi nu produc nimic, dar cu toţii ne vînd ceva pentru a obţine de la noi altceva ; ne dau lucruri de care avem nevoie, dar şi mai multe lucruri de care nu avem nevoie (Uitaţi-vă la lumea de astăzi în comparaţie cu aceea de acum o sută de ani, de acum două sute de ani, de acum o mie de ani : numărul mărfurilor a crecut de mii, poate de sute de mii de ori şi vorbesc despre tipuri de articole şi nu despre cantităţi. Ca să nu mai vorbim că nici chiar în acele vremuri nu erau toate necesare.)

Negustorii ne vând altceva decât este în pachet ; politicienii se străduiesc să pară altfel decât sunt în pachet ; şi unii şi alţii ne vând cel mai adesea iluzii. Pentru a ne convinge să le cumpărăm – fie că dăm pe ele bani (adică timp, muncă) fie că dăm voturi (adică încredere, suflet) – şi negustorii şi oamenii politici transformă produsele lor prin minciună, le îmbracă în haine strălucitoare, le ascund defectele şi inventează calităţi incredibile şi inexistente, ne incită, ne captivează, ne subjugă, ne ademenesc, ne amăgesc cu farmecul vorbelor şi al purtărilor făcându-ne să credem că ceea ce ne vând ne este absolut necesar, făcându-ne să dorim cu ardoare acel produs, sau să îi urâm pe unii ca să îi votăm pe alţii. Dar şi vorbele şi purtările ţin de aparenţe, de spectacol, de virtual, de amăgire.

În schimbul a ceea ce ne vând ei vor putere. Iar puterea o iau de la noi. De aceea ne ameţesc. Pentru că ei nu vor oricum şi orice putere, ei vor puterea noastră: adică, timpul, gândurile, emoţiile, sufletul. Vlaga, viaţa.

Aţi văzut, în unele filme, cum vrăjitorii înghit ca pe un fum viaţa unor oameni ? Acolo pare caraghios, dar exact aşa face şi diavolul cu noi, direct sau prin interpuşii lui. Ne înghite.

Va urma.

   

Adrian Severin - denumirea generică a politicianului român

Dragă politicianule român,

          Care nu recunoşti niciodată că ai greşit,
          care strigi hoţii arătând în toate celelalte direcţii,
          care ameninţi cu dreptatea în justiţie şi care nu laşi justiţia să-şi facă treaba, 
          care eşti întotdeauna nedreptăţit,
          care, chiar dacă nu a auzit nimeni de tine, eşti lucrat politic, eşti întotdeauna o victimă politică,
          care chiar când colegii recunosc că nu te mai săturai, postezi pe blog şi scrii cărţi ale revoltei,
          care eşti incompetent şi lipsit de simţul răspunderii, al realităţii şi al decenţei,
          care eşti hoţ, imoral, amoral, egoist, mincinos, arogant,  
          care nu demisionezi până nu eşti dat afară în şuturi,
          de acum nu te mai poţi ascunde pentru că de acum ai o oglindă în care te-am văzut noi şi o lume întreagă. Cum?
          Ai încercat să aplici şi afară aceleşi trucuri mizere, aceleaşi manevre mârlăneşti, dar nu ţi-a mers. Nimeni nu ţi-a plâns de milă. Nicio televiziune mogulească nu te-a chemat să-i înfierezi pe mai marii PE şi UE. Ai fost executat pe loc ca un tâlhar de cai şi de gât ţi-a fost agăţată identitatea adevărată: cea a faptelor şi nu cea vorbelor.      
          De acum ai un chip şi un nume care vor echivala, de fiecare dată, cu o sentinţă definitivă şi irevocabilă.
          Pentru că de acum te cheamă Adrian Severin Adrian Năstase, Adrian Severin George Copos, Adrian Severin Codruţ Sereş, Adrian Severin Dan Pasat....

Csibi Barna la statuia lui Avram Iancu!!!

        Probabil că numai orbirea şi prostia fără seamăn îi împing pe politicienii noştri din opoziţie să organizeze campanii naţionale şi proteste locale împotriva detaşării lui Csibi Barna, acest Jack Spânzurătorul românilor, la Abrud, crezând că astfel lovesc în Băsescu.
       Din contră, mie mi se pare cea mai inteligentă, mai plină de fantezie şi de fineţe, cea mai subtilă şi diplomată decizie a unei autorităţi publice din România în aceşti 21 de ani: să-l trimiţi pe un măcelar, deocamdată doar virtual, în ţarcul celor cărora ar vrea să le ia gâtul.
       O adevărată lovitură de maestru în faţa căreia rămâi mut de admiraţie.
       Extraordinar. Superb. Educativ.
       Nu tu fugărirea delicventului, nu tu arestare cu televiziuni, nu tu eliberare triumfală, nu tu proteste ale maghiarilor discriminaţi din România şi a celor indignaţi din afară, nu tu intoleranţă; doar educaţie. O invitaţia la cunoaştere interetnică, dar şi interumană. Ce nopţi interesante nu ar fi dormit - fără niciun motiv sunt sigur - haiducul ciucan, prilej pentru înmuiere; ce zile lungi ar fi fost prilej pentru înţelepţire; câţi noi prieteni (poate primii lui adevăraţi prieteni) alături de care să descopere plăcerea de a trăi!
        Iar pentru cei de acolo: ce şansă extraordinară să cunoască un mâncător de români! Să-l primească frumos! Să-l îmblânzească! Să şi-l facă prieten! Să vadă că e un om! Şi că , sunt sigur, ştie să fie OM! Să arate că sunt mai buni, mai inteligenţi, mai omenoşi decât el şi decât cei care îi consideră altfel; de exemplu urmaşii slugilor din trecut, nişte primitivi obraznici, murdari şi needucaţi, care ar fi trebuit ori disciplinaţi, ori exterminaţi!
       Şi apoi, imaginaţi-vă momentul apoteozei, clipa triumfului pentru români şi maghiari deopotrivă: Csibi, peste vreo şase luni, alături de localnici, cu tricolorul peste piept, cu ochii strălucitori, cântând mîndru, fericit şi recunoscător din toţi bojocii: Iancule frate!

Punem pariu că psd nu ajunge la guvernare? (Sau, în cel mai bun caz ajunge ca mâna a doua?)

      (Titlul de mai sus este titlul unei postări din 7 decembrie 2010.)
       Nu-mi place PDL-ul - cum nu-mi place nici un alt partid din parlament sau din afara lui. Nu-mi plac nici pdl-iştii: cei vechi sunt nişte prădători bătrâni, cei noi, slabi, uşori, aroganţi, nepricepuţi, de ce nu, oportunişti căci mi-e greu să cred că au intrat în politică visând numai la transformarea partidului într-un Făt Frumos. Un partid greoi, dezlânat, incompetent, corupt, confuz în afara sferei intereselor personale. În mod normal, cu toate câte s-au întâmplat şi în aceeaşi măsură cu tot ce nu s-a făcut sau nu s-a făcut cum trebuie de către Guvern, ar trebui să ajungă undeva sub 10%. Dar nu cred că va fi aşa.
      Pentru că atunci când văd câtă inteligenţă risipesc liderii PSD, PNL şi PC, în frunte cu preşedinţii lor, cum se luptă ei în campanii naţionale cu Csibi Barna, cu biletele de avion pentru cei reveniţi din Japonia, cum au condus Antonescu și Ponta mitingul sindicaliştilor către derizoriu şi cum fugeau sindicalişti dansatori şi cântăreţi de ei, cum se simt reprezentaţi de Obama sau de Sarkozy, cum l-au trimis pe viteazul Adrian, ban de Severin, să adune fonduri pentru partid, cum se opun de-a valma în parlament și peste tot şi la ce e prost şi la ce e bun, cum duc ei flamura luptei pentru corupţie şi nesimţire, urmați de mai toată oastea politicienilor români, cum îi taxează naşul Patriciu că după ce sunt proşti şi nu au niciun program se iau ca gâştele de Codul Muncii, care lui îi place, când îi aud cât sunt de inspiraţi în declaraţii şi cum interesul lor se concentrează numai asupra lui Băsescu, ca nişte găini hipnotizate de şarpele care urmează să le înghită, fără a se mai obosi să vină cu ceva care să nu fie NU! la ce propun ăilalţi, ci IATĂ ce propunem noi, şi multe altele la fel,
şi dacă dezgheţul economiei se adevereşte cât de puţin,
având în vedere şi economiile bugetare care vor putea fi îndreptate la anul (electoral) către populaţie,
nu pot decât să reiau provocarea din decembrie într-o formulă extinsă:
        Punem pariu că USL-ul nu ajunge la guvernare, iar componentele sale, care dintre ele vor ajunge, vor fi mâna a doua? Sau a treia? Cât despre PSD nici nu poate fi vorba.
Voi reveni.

Călăuza lui Tarkovski - un film creştin

 Am primit pe mail această, cred eu, excelentă analiză:      

        Observ ca site-urile cu filme crestine omit filmul Calauza al lui Tarkovski. Unii ar zice ca este un film SF, altii ca ar avea substrat politic, insa dupa ce l-am vizionat de vreo cinci ori am prins mesajul crestin-ortodox adresat in plina perioada sovietica (1979).
        Tema de baza a filmului este credinta (Zona) in contrast cu pustiul lumii acesteia (prezentat in alb-negru). Zona, locul unde cazuse un "meteorit din cer", este bine pazita, ingradita si aparata de oameni care poarta pe casti un semn care seamana cu un echer si un compas. Calauza este cel care duce oamenii in Zona, el le arata drumul, ii calauzeste, ii povatuieste. Dialogurile se incruciseaza cu simbolismul crestin, iconic am putea spune. Ceea ce la inceput li s-a parut drumetilor ca ar fi un loc plin de liniste si aer curat, Zona adică, s-a dovedit a fi plin de capcane. Inca de la inceput un urlet infiorator o strabate ("cautand pe cine sa inghita" 1 Petru 5,8).
           Cei doi drumeti, intelectuali (profesorul si scriitorul), au firi iscoditoare si sunt preocupati de discutii savante. Calauza reuseste sa-i aduca acolo unde au vrut sa ajunga, in "cel mai tainic loc". Spre marea lor dezamagire, in acel "loc tainic", unde ei constata ca nicidecum "nu se afla nimeni", Calauza le-a spus ca este "cel mai important moment al vietii lor", caci acolo omul "se uita in oglinda fara se se minta". Pentru cei doi intelectuali, a vorbi despre trecutul tau, despre ce ai facut pe fatza si intr-ascuns, este o mare rusine, un lucru inadmisibil, de neconceput. Ei vor sa dinamiteze locul pe care cei doi il vad ca un pericol, insa Calauza ii impiedica.
          In film apare si un al patrulea personaj, un caine negru, se pare ca cel ce urla la intrarea in zona. El se apropie cand dialogurile dintre cei doi intelectuali sunt smintitoare. Locul sau pare a fi in cuibul Mistretului, un personaj misterios despre care Calauza le vorbeste, dar care nu apare fizic in film, caci murise cu mult timp inainte, spanzurandu-se pentru o punga de arginti.
       Din toata excursia aceasta, cei doi se intorc cum au venit, dar Calauza pleaca insotit de cainele negru.
       In film apare si familia Calauzei. Sotia lui este satula de meseria sotului sau si de defectele lui, dar marturiseste ca-l iubeste asa cum este. Mai misterioasa este fiica Calauzei. Handicapata locomotor si avand capul acoperit cu o broboada, ea nu poate merge. Insa ca in cel mai tipic film rusesc, fetita este fimata mergand, camera se departeaza lasand in cadru incet sa apara ca "merge" pe umerii Calauzei. Ea citeste Sfanta Scriptura spre necazul si schelalaiala cainelui negru. Fetita sta la masa si cu privirea pare ca misca paharele, in timp ce aerul din camera se umple de fulgi de papadie; simbolismul este evident cu Luca 17, 6.
         Acestea le-am inteles eu din film, dar poate exista si opinii diferite. Tarkovski a marturisit in 1980 intr-un interviu dupa ce filmul a fost premiat la Cannes, ca "fara credinta, fara radacini spirituale, omul este ca un orb". O alta recenzie a filmului o gasiti la http://www.cinemagia.ro/filme/stalker-calauza-173/

Ce parere aveti?

Gabriel

Omul vrăjit (II): Amăgitorul acestei lumi

În fiecare zi, fiecare dintre noi ne trezim că suntem dezamăgiţi de ceva, de cineva, uneori chiar de noi. Dar cum ajungem dezamăgiţi ? Cum ajungem să ne simţim trădaţi, înşelaţi în speranţele şi în aşteptările noastre, cum ajungem să ni se dărâme construcţiile, care păreau atât de solide şi care se adeveresc a fi doar fum înşelător, doar ceaţă înecăcioasă, cum ajungem să ne simţim singuri, fără ieşire, fără speranţă, cum ajungem să ne îmbolnăvim, să cădem pradă unor patimi distrugătoare, cum ajungem să ne chiar luăm noi înşine viaţa ? De ce trăim mereu şi mereu amara şi dureroasa dezamăgire ?

Există un cuvânt care adună – sau ascunde – în el povestea lumii, adică chiar povestea omului şi acela este amăgire. De ce ajungem dezamăgiţi ? Pentru că am trăit mai înainte dulcea şi adormitoarea de raţiune amăgire, pentru că ne-am lăsat amăgiţi ; ne-am lăsat, adică, păcăliţi, înşelaţi, ne-am trăit viaţa induşi în eroare. (Şi dacă ne construim viaţa pe eroare, atunci nu este şi ea eroare ?) Pentru că ne-a plăcut să ne păcălim, să ne înşelăm încă mai mult decât a făcut-o Amăgitorul, pentru că am dat nu fuga, ci iureş, să ne facem construcţii din ceaţă care, atunci când se împrăştie, ne lasă mereu şi mereu în acelaşi pustiu al dezolării cu gust fiere şi miros de pucioasă.

 Omul a căzut pentru că s-a lăsat amăgit. Omul terestru este omul amăgit, lumea lui este produsul amăgirii, este o lume a amăgirii, deci a greşelii.

Ruşinea de noi înşine

Dezamăgirea a venit din ruşine. 

E bine să ne fie ruşine, să cunoaştem ruşinea de cele rele şi urâte, de greşelile, de păcatele noastre. E cum se cuvine să ne fie ruşine de lucrurile rele, necuviincioase pe care le facem.

Există aşadar o ruşine bună; care construieşte, care ridică, care luminează, care dă viaţă.

Dar există şi o ruşine rea, o ruşine de noi cei cum se cuvine, de noi cei cuminţi, smeriţi, răbdători, generoşi, săraci, curaţi, drepţi, cinstiţi.

O ruşine care distruge, care întunecă, care mistifică, care ucide.

Există o ruşine de la Dumnezeu şi una de la diavol.

O ruşine de cel ce am ajuns să fim, şi o ruşine de cel care ar fi trebuit să fim.

Cea de-a doua este, vorba lui Rougemont, partea diavolului.

Pentru că diavolul a reuşit să ne facă să ne fie ruşine de noi – să fim nemulţumiţi de noi, dezamăgiţi de noi, – chiar dinainte de a avea o cât de mică idee despre cine suntem.

Adică din Rai.

Aşa a făcut Adam. Aşa a făcut şi Eva.

Aşa au făcut şi aşa facem fiecare dintre noi, încă de când suntem doar nişte copii.

Veţi zice: Nu, atunci doar visăm, ne imaginăm.

Da, dar tocmai de asta se foloseşte amăgitorul. Aşa ne prinde pe unii; pe mulţi dintre noi. Ne prinde în năvodul unei imaginări perpetue, care intră la un moment dat – repede – în conflict cu realitatea, pentru că devine – mai repede – nemulţumită de realitate (mai ales la cei care chiar au tot ce şi-ar putea imagina şi atunci nici nu se mai imaginează, nici nu vor să cunoască realitatea) şi ne distruge puţin câte puţin.

Distruge, adică, ceea ce eram cu adevărat şi nu o să ajungem să cunoaştem niciodată.
Nici nu ştim cât pierdem. Nici nu ştim cât ne pierdem. Cum eşuăm să ne întâlnim cu noi înşine. Să ne întâlnim, să ne plimbăm, să stăm de vorbă, poate să ne devenim prieteni şi să facem restul – viaţa – împreună.

Nu ne placem – deşi habar nu avem pe cine nu placem – şi atunci ne ascundem. După lucruri ne ascundem. După forme, după iluzii, după praf, după ceea ce nu este.
            După hainele, după podoabele, după muzica, după ţigările, după alcoolul, după drogurile, după jocurile de pe computer, după limbajul liber (trivial), după comportamentul exotic, după sexul prematur şi fără sentimente, după refuzul culturii, după contestarea lui Dumnezeu…
             Mai târziu: după incompetenţă, după iresponsabilitate, după hoţie, după ticăloşie, după egosim, după lăcomie..pe care le afişăm de pe poziţiile de om politic, funcţionar, justiţiar, poliţist….

Şi tot aşa, toată viaţa: ne-au căzut dinţii, ne ascundem, suntem proşti, ne ascundem, ne-am fleşcăit, ne ascundem, suntem laşi, ne ascundem, suntem graşi, ne ascundem ….
            Iar ceea ce puteam fi noi cu adevărat, ceea ce eram noi să fim, ceea ce încă, în pofida tuturor celor de mai sus, rămânem – şi, cei care au fericirea, descoperă chiar şi mai târziu decât niciodată, dar câţi? – ştie doar Cel care ne-a creat şi care – ATENŢIE – apare lângă noi de fiecare dată când posibilul se epuizează.

Va urma.

Omul vrăjit(I): Paradoxul creștinismului

Cei mai răi și cei mai buni

Citeam, nu demult, în cartea Arhimandritului rus Spiridon, supranumit şi duhovnicul închisorilor, relatarea sa despre diferite întîlniri cu musulmani şi budişti din ţinuturile siberiene şi asiatice - oameni din triburile şi populaţiile zonelor aspre, aride, comunităţi cu reguli simple, clare, adeseori la fel de aspre ca mediul în care vieţuiau şi cel mai adesea diferite de cele ale semenilor lor întru religie din oraşe, din ţinuturile primitoare. Fie că aceştia făceau parte din clerul respectivelor religii, sau erau doar oameni simpli, Arhimandritul povesteşte că adesea îi reproşau viaţa păcătoasă, caracterul mizerabil, comportamentul urât, fără egal, al neamurilor creştine : “Trăiţi ca fiarele sălbatice. Ar trebui să vă fie ruşine să vorbiţi despre Hristos, căci aveţi gura plină de sânge. Cine înşeală mai mult, cine desfrânează, pradă, minte, luptă, omoară? Creştinii, ei sunt primii apostaţi. Veniţi la noi cu propovăduirea lui Hristos dar aduceţi groază şi durere…. Muncitorii voştri veneau beţi în iurtele noastre, îmbătau şi bureţii, le seduceau femeile, chiar printre noi au apărut beţiile, hoţiile, omorurile, bătăliile, certurile, bolile. Până atunci, nu aveam lacăte, căci nu aveam furturi şi, cu atât mai mult, nu aveam omoruri...’’

După ce primea găleata cu reproşuri, părintelui Spiridon, care, făcea misionarism în acele ţinuturi, unii îi spuneau că într-adevăr religia creştină este cea mai înaltă dar că credinţa creştină lipseşte celor ce se revendică creştini şi de care ei, “sălbaticii”, fug ca de ciumă. Şi că vor putea sta de vorbă despre botezare şi creştinare de-abia după ce creştinii se vor schimba. Iar părintele tăcea amărât, nevoit să recunoască cu amară ruşine şi nesfârşită tristeţe că ceilalţi aveau dreptate.

Citindu-l, gândindu-mă la cele reproşate şi privind la cei acuzaţi, nu am putut să nu fiu de acord că rele nemaipomenite au pornit de la neamurile creştine, că înfăţişarea lumii actuale, atât de falsă şi de dedicată materiei, porneşte de la neamurile creştine, că mare parte, poate cea mai mare parte, în mod sigur o prea mare parte dintre cei care compun neamurile noastre creştine sunt aşa cum sună descrierile acuzatoare ale păgânilor ocupaţi, civilizaţi şi adesea creştinaţi cu sabia, tunul,  mărgelele şi sticla de alcool.

Mi-au rămas aceste lucruri în minte împreună cu pornirea de a şi scrie despre cât de răi şi de urîţi suntem, până când, într-o altă zi, un alt gând, un glas adică, a venit să mă consoleze într-un fel dar să mă nedumerească şi mai mult.

- Da, spunea el, om fi noi aşa, om avea noi toate relele, dar avem şi ceva ce ceilalţi nu au : avem sfinţi. Numai noi, avem sfinţi. Într-un ocean de mizerie, insule de lumină.

Următoarea firească întrebare a fost:

- Dar de ce sunt aici, la creştini, şi cei mai răi şi cei mai buni? Ce au altceva cei din aceste neamuri, ce e diferit în structura lor?

Şi chiar pornisem să caut răspunsul când deodată am înţeles că nu e vorba de structură, de moştenire genetică, de etnie, rasă, zonă geografică, istorie, ci de altceva. Iar acel altceva nu putea fi decât credinţa, această credinţă, creştinismul, aşa cum ne-a fost el lăsat de Hristos şi transmis de apostoli, ucenici, sfinţi părinţi, adică de vorbele, faptele şi vieţile lui Hristos şi ale sfinţilor.

Am înţeles că ţinta nu au fost şi nu sunt creştinii ca oameni, ci ca mărturisitori ai credinţei creştine, că ţinta reală este creştinismul şi, prin el, Dumnezeu. Creştinismul trebuia compromis, batjocorit şi abandonat de creştini, urât şi respins de păgâni, apoi de toată lumea, pentru ca Însuşi Dumnezeu să primească acelaşi tratament.

Ţinta cu?  A celui care este indicat în creştinism ca duşman al lui Dumnezeu şi, implicit, duşman al omului creat de Dumnezeu: diavolul.

Dar răul apare ca putere opusă Creatorului în toate religiile vechi, şi printre ele, nu prea departe de casă, chiar în iudaism? De ce, atunci, să atace diavolul doar creştinismul cu atâta risipă de ură, de forţă şi de fantezie?

Pentru că aici era şi este el în nesiguranţă totală, aici a pierdut pe toată linia, aici a fost descoperit în toată hidoşenia lui şi tot aici, şi numai aici, oamenii au primit tratamentul vindecător dar mai ales pe cel profilactic pentru a nu cădea în bolile pregătite de el pentru a-i duce la pierzanie.

De aceea, aici a atacat cu toate forţele, cu toată dibăcia şi viclenia, a uneltit, a conspirat, a minţit şi a utilizat tot arsenalul său de atac. Adică, magia, vraja, opusul minunii dumnezeieşti, realitatea contrafăcută. A construit o lume paralelă, i-a sedus pe oameni, i-a vrăjit şi i-a adus pe foarte mulţi pe calea sa, adică în lumea sa, o lume a iluziilor construită din aceleaşi cărămizi cu care a fost construită lumea reală, numai că pe dos.

Datorită Adevărului, în creştinism au apărut şi apar sfinţii, apar acei oameni care par a trăi – şi aşa şi fac – cu un picior aici şi cu altul în Împărăţia lui Dumnezeu.

Din cauza minciunii diavolului  aici au crescut monstruoase ciupercile cele mai otrăvitoare ale firii omeneşti. Rugina iadului a înnegrit aurul fals dar a şi scos la iveală diamantele strălucitoare.

Va urma.

Japonia, o ţară care trebuie să se mute - Japan relocation

                În nebunia primelor zile ale Nebuniei din Japonia, excentricul de serviciu al Rusiei, Jirinovski, a venit cu propunerea ca statul nipon să-și ia cetăţenii şi să se mute undeva în Rusia, în Siberia, parcă. Un comentariu peste care s-a trecut cu viteză. Unde s-a mai pomenit să se mute o ţară, un întreg popor?

Unde? În istorie. E adevărat, pe atunci nu erau statele de acum, nici popoarele de acum; erau cele de atunci, altfel construite, altfel definite, altfel definindu-se. Dar, popoare întregi au plecat sute de ani, chiar mii de ani, fie din Est, fie din Nord, asta dacă ne referim numai la Eurasia, către Centru, Sud, Vest. Deci s-a mai făcut.

Se va mai face. Din n motive, Japonia va trebui să se  mute: dacă nu total, sau dacă nu de la început total, atunci măcar ca în antichitatea statelor-cetăţi greceşti care îşi dislocau o parte din populaţia în exces către alte regiuni.

Aşezarea într-una din cele mai agitate zone seismice, forma (dimensiunile), fărâmiţarea în insule, vecinătatea oceanului, suprapopularea, dezvoltarea tehnologică prea avansată, care nu se înţelege de loc cu evenimentele naturale extreme sunt elementele din care se construieşte această perspectivă care poate să pară halucinantă.

Un prim motiv este pericolul distrugerii masive, până spre 100%, ca urmare a unor astfel de evenimente. O nouă Atlantida.

Un altul, acela al amplificării dezastrului natural prin cele tehnologice; fie accidente nucleare, fie neadecvarea dintre catastrofele naturale şi progresul tehnic în ceea ce priveşte pregătirea populaţiei pentru a supravieţui: lipsa hranei, a apei, a energiei, pentru perioade îndelungate, pe zone mult mai mari decât cele de acum

Al treilea motiv este unul psihologic: riscul de a rămâne fără populaţie care urmare a efectelor de devastare interioară a celor direct implicaţi, dar şi a acelora care se aşteaptă ca mâine să fie în aceeaşi situaţie. Cine va uita, în cât timp? Vor uita oare? Vor avea timp? Evenimentele le vor da acest prilej? Japonezii sunt bravi, sunt perseverenţi, sunt luptători, sunt disciplinaţi, sunt ascultători; până unde? De câte ori? Ce trebuie să primească pentru ca deprimarea, stresul, neliniştea, teama, să nu-i transforme, să nu-i ucidă din interior?

Şi apoi, nici japonezii de azi nu mai sunt cei de ieri. Ne place nouă să-i vedem aşa, dar nu mai sunt samurai. Cum nici pe vremuri nu erau toţi samurai. Dincolo de mirare şi neînţelegere, de resemnare şi de disciplină i-am văzut fragili, dependenţi, dezorientaţi; ei cei mai tehnologizaţi să păţească aşa ceva? Au căzut mult mai de sus decât alte victime ale dezastrelor: din uriaşele săli de jocuri electronice, din imensele discoteci, din electronicul care era, mai ales pentru cei tineri, 99% din viaţa lor, din virtual adică, în realul focului, pământului, apei şi aerului.

Primul ministru a spus că va reîncepe munca de reconstrucţie, că Japonia va renaşte, că totul va fi şi mai minunat. Până când? Nu cred că un cap limpede nu se gândeşte că data viitoare va fi – după cum merg lucrurile pe - Terra – mai rău, şi nu se întreabă când va lovi acest rău; un rău poate nimicitor.

Iar Japonia nu e singura în această situaţie; ea poate fi numai prima. Deşi, cine ştie?!

Poetul Vosganian la congresul femeilor liberale

        ''O femeie poate conduce mai bine decat un barbat. Experienta ultimilor 20 de ani a aratat ca femeile sunt mai putin vulnerabile la vicii de tot felul, incepand cu viciile de comportament si de limbaj si terminand cu viciile de caracter. (...) Daca PNL ar fi condus de o femeie, barbatii nu ar mai intarzia la sedinte. In al doilea rand, am lasa deoparte limbajul anecdotic si capricios, iar membrii PNL ar avea foarte multa incredere in presedintele PNL. Fireste, a discuta in aceasta clipa despre astfel de lucruri nu inseamna a da lovituri de stat in PNL, ci inseamna sa visam frumos'' relatează Agerpress, preia şi duce mai departe HotNews, de la congresul femeilor liberale. Este un fragment din discursul (încă) vicepreşedintelui PNL, Varujan Vosganian.
  
       Vosganian vorbește frumos. Întotdeauna a vorbit, mai ales în fața mulțimilor, frumos. Probabil că în fața unei mulțimi de femei, după cum îl cunosc, a vorbit și mai frumos. 
       Vosganian e un poet vorbitor, mai bun decât poetul scriitor care a încercat să fie. Varujan vorbește frumos însă, de multe ori, se repetă. 
       El se repetă în vorbire pentru că îi plac meșteșugitele vorbe pe care le naște limba sa - uneori involuntar - şi atunci le reia. Sau, pur şi simplu, în pană de inspiraţie, nu găseşte altele noi.
      Vosganian se repetă în vorbe, unde făureşte o lume divers colorată, dar nu reuşeşte să se repete în fapte. De ce?
       Pentru că, în politică, Varujan nu are lucruri frumoase de care să îşi aducă aminte şi pe care să le repete; dincolo de întâlnirile cu oamenii din aceeaşi organizaţie politică, singurul loc unde se repetă şi în fapte ( faptele fiind vorbele lui), şi unde este aplaudat, el nu are nimic de care să îşi amintească. 
       Lumea faptelor politice ale lui Vosganian e una tristă, cenuşie, posacă. În ea nu s-a întâmplat nimic din cele puse de el în versurile înflăcărate ale începutului de drum. Ce să ţii minte, ce să repeţi?
       
      Da, Vosganian e un poet; singurul poet din politică, cu cele mai frumoase, mai colorate şi mai pline de metaforă discursuri.
      Dar un poet pragmatic.

Omul contra maşinii

Sau cum argumentează un Ludit(1) al zilelor noastre că ne omoară computerul sufletul

(Reiau această traducere a eseului lui William S. Lind , pe care am postat-o cu un an în urmă, într-o vreme când aveam doi-trei cititori, pentru semnificaţiile sale profunde şi legătura cu momentele pe care le trăim.)

      Russell Kirk, poate singurul conservator autentic din mişcarea conservatoare americană de după război, a interzis introducerea aparatelor de televiziune în casa strămoşească, Piety Hill. Într-o zi, pe când lipsea, soţia şi fiicele lui au introdus unul pe furiş. Dr. Kirk l-a descoperit şi în curând şi ele l-au descoperit pe el, sus în turn, cu televizorul în mână, aruncându-l de pe acoperiş.
          Televiziunea, ca toate realităţile virtuale, vine de la diavol. (Autorul acestui articol, care a fost gazdă pentru câteva emisiuni de televiziune, ştie cât de dificil este să foloseşti media pentru lucruri folositoare, când, de fapt, televiziunea este făcută să fie rea.) Generaţiile timpurii de conservatori au ştiut instinctiv că maşinile pot fi diavoleşti şi au privit tehnologiile inovative cu neîncredere.
          Este probabil o măsură a cât de mult şi-a pierdut conservatorismul direcţia, faptul că cei mai mulţi conservatori primesc astăzi cu braţele deschise orice nouă tehnologie care apare. Sunt îndrăgostiţi de telefoanele mobile, care distrug şi puţinul spaţiu public rămas. Se entuziasmează în faţa ingineriei genetice, care va crea arme ce vor readuce ciuma. Cei mai mulţi, sunt utilizatori convinşi ai computerelor şi ai tuturor urmaşilor lor, chiar dacă, peste tot în jurul nostru, semenii noştri, supuşi ai Cerului, le folosesc pentru a crea realităţi virtuale în care pot trăi aproape tot timpul. (Din fericire, încă mai trebuie să mănânce.)
          Principiul creştin fundamental, principiu fundamental şi al civilizaţiei apusene, este acela că există numai o singură realitate. Dacă ar putea fi mai multe realităţi, atunci am rămâne atât fără Ierusalim cât şi fără Atena. Dacă pot exista mai multe realităţi, atunci pot exista mai mulţi dumnezei. Astfel cade Ierusalimul şi monoteismul. Dacă pot exista mai multe realităţi, ceea ce este logic într-una nu înseamnă nimic în alta, în care chiar logica s-ar putea să nu mai fie valabilă; astfel pierdem Atena şi raţiunea. Totul devine relativ atunci când realităţile se multiplică.
          Diavolul a urât întotdeauna realitatea, pentru că în lumea reală Dumnezeu este împărat. Problema lui Sarsailă, dintotdeauna, a fost aceea că filozofia s-a dovedit o armă prea slabă împotriva realităţii. Chiar şi cea mai sofisticată invenţie a diavolului, ideologia, a căzut victimă sigură a realităţii, adesea nerezistând mai mult decât câteva generaţii. Împăratul neantului a înţeles că are nevoie de o armă mai puternică şi mai rezistentă decât cea pe care i-o furniza filosofia. El avea nevoie de imagini convingătoare care să mistifice adevărul: realităţile virtuale.
           Realităţile virtuale nu au fost inventate astăzi. Domus Aurea al lui Nero a fost una; viaţa Mariei Antoanette ca ciobăniţă, alta. Statele majore militare au fost adesea generatoare perfecte de realitate virtuală. (Acum, le producem pe ale noastre cu ajutorul computerelor, înrăutăţind şi mai mult situaţia.) Dar acestea, aveau nevoie de controlul puterii şi de resurse importante pentru a fi create astfel că au fost imposibil de susţinut.

Pentru ca diavolul să triumfe asupra realităţii şi să o facă definitiv – ceea ce este aproape acelaşi lucru cu a-l învinge pe Dumnezeu – trebuia să găsească un mecanism care putea să creeze realităţi virtuale puternice, irezistibile, să le prolifereze pe scară largă şi să le permită oamenilor să trăiască în ele, autoconvinşi, cea mai mare parte a timpului. Astfel s-a ajuns, ca printr-o lovitură de maestru, atelierele iadului să aducă pe lume tubul catodic şi ecranul video. 

Este evident că mulţi oameni ai zilelor noastre trăiesc vieţi în care ecranul video, în multiplele lui variante, este realitatea dominantă. (Poate că ar trebui să împurmutăm aici de la Derida şi să scriem realitatea.) De la răsăritul soarelui până la culcare, televizoarele sunt deschise umplând toată casa cu zgomotul lor. Copiii petrec ore fără număr cu jocurile lor video; zilele însorite nu mai înseamnă nimic. Alternativa adulţilor este internetul, al cărui cea mai răspândită utilizare este pentru pornografie. Toate oferă realităţi alternative, într-o diversitate tot mai mare, şi cu o tot mai bună capacitate de a părea reale. La început ne ispitesc, apoi ne satisfac, pentru ca în final să devină dictatoriale. Clanţ! Şi diavolul ne-a înghiţit.

Dacă cei mai mulţi conservatori ar fi încă conservatori adevăraţi, ar fi deranjaţi de această situaţie. Unii găsesc într-adevăr conţinutul multor realităţi virtuale zăpăcitor; arena romană este un fleac în comparaţie cu ele. Dar puţini par a înţelege că însuşi principiul realităţii (vechiul duşman al lui Marcuse) este în joc. Poate fi urmărirea unei liturghii la televizor acelaşi lucru cu a participa la o liturghie? Nu. Este ştirea despre vremea minunată din Ouagadougou similară cu a te bucura de o zi minunată undeva în natură? Într-adevăr, nu. Dar, în tot mai multe vieţi, virtualul înlocuieşte realul.

Iar imaginea înlocuieşte Cuvântul, Logosul. Apusului i-au trebuit mai mult de 3000 de ani de luptă pentru a reuşi să impună Cuvântul în locul imaginii. Tema războiului Cuvântului împotriva imaginii este poate tema fundamentală a Vechiului Testament. Nenumăraţi creştini au pierit în această luptă. Iar acum, datorită ecranului, istoria îşi întoarce cursul pentru că pe ecrane imaginile sunt mult mai puternice decât cuvintele. Nu e de mirare deci că păgânimul este în expansiune atât în afara cât şi în interiorul Bisericii.

Dacă conservatorii nu pot sesiza pericolul din substituirea adevărului cu mistificarea, te-ai putea aştepta ca măcar să fie îngrijoraţi de faptul că orice realitate virtuală este expusă manipulării. Astăzi, în America, cele mai multe sunt deliberat şi sistematic manipulate pentru a servi ideologia marxismului cultural, şi anume corectitudinea politică. De aceea, primim nenumărate programe de televiziune şi jocuri video în care bărbaţii sunt neputincioşi, iar femeile puternice (ele îi înving pe bărbaţi), tâlharii sunt albi şi medicii sunt negri, iar singurii bărbaţi albi cu aparenţe normale sunt homosexuali. Datorită realităţilor virtuale, industria de divertisment a devenit cea mai puternică forţă din cultura americană, fiind în mare parte proprietatea unor marxişti culturali. Prin intermediul ei, marxismul cultural face ceea ce se presupune că ar trebui să facă: condiţionarea psihologică. În scurt timp, oricare om, a cărui viaţă este dominată de realităţile virtuale, care va îndrăzni să se gândească că poate civilizaţia occidentală este superioară, se va uita în oglindă şi va vedea „un alt Hitler”. Oare perspectiva unei Brave New World nu îi mai deranjează de loc pe conservatori?

Răspunsul la toate întrebările de mai sus al multor conservatori dependenţi de tehnologie este acela că computerele şi accesoriile lor ne asigură minunate surse de informare. Fără îndoială, este adevărat. Dar iată o altă întrebare cu adevărat conservatoare: este informaţia în sine atât de minunată?

Ţin adesea cursuri unor tineri, absolvenţi de colegiu, de obicei pe teme militare. Sunt cu toţii adepţi ai tehnologiilor informaţiei, pe care le-au înghiţit ca pe laptele mamei lor. Dar problema este, pentru a vorbi direct, că cei mai mulţi dintre ei nu pot gândi. Ei nu mai pot gândi tocmai din cauza informaţiei şi nu pentru că ea lipseşte.

Un prieten, membru al comunităţii Amish, David Klein, a definit corect fenomenul, în timp ce discutam, vara trecută, sub copacii casei sale de ţară din Wayne County, Ohio. Părerea lui este că, folosind tehnologiile informaţiei, este ca şi cum ai încerca să construieşti o maşină alegând piesele legat la ochi, la întâmplare, într-un depozit uriaş. Astfel funcţionează şi minţile acestor tineri. Ei nu-şi pot însuşi niciun fel de cadru sau ordine a gândirii. Tot ceea ce au întâlnit până acum sunt biţii şi bucăţi din aia şi din aialaltă, scuipate aleator dintr-un soi de automat care, asemănător cu cele care distribuie, de exemplu, dulciuri, distribuie informaţii. Nu este numai faptul că lucrurile sunt lipsite de sens; aceşti tineri nu au nicio idee despre cum ar trebui să aibă lucrurile noimă. După cum ne-a avertizat Ortega că se va întâmpla, ei au devenit nişte barbari competenţi tehnologic.

O generaţie mai timpurie de conservatori ar fi înţeles. Dar, atunci când viaţa este de fapt un nesfârşit proces de întreruperi, gândirea, aşa cum tradiţional o ştiam, devine imposibilă. Gândirea apuseană este liniară dar „informaţia” este haotică. Mai mult, gândirea are nevoie ca să fi singur cu gândurile tale, ceea ce dependenţii tehnologic nu pot nici aştepta, nici atinge.

După cum haosul intelectual este normal pentru generaţia informaţiei, tot astfel este şi statutul lor modest de umili slujitori ai unei grămezi de plastic bej. Trebuie să mărturisesc că, în urmă cu un an, am fost terorizat de cei de la birou ca să-mi pun un fax în casa de vacanţă din Ohio. A fost mult mai solicitant decât poate fi o pisică. Până când nu i-am îndeplinit fiecare dorinţă codată şi bipăită, şi au fost o groază, a refuzat să funcţioneze. (O pisică neglijată prinde soareci.) Vara asta însă am realizat că eu eram servitorul iar el stăpânul şi am rezolvat această inversare a ordinii naturale după metoda Kirk, adică dându-i una cu barosul. Înlocuitorul său uman, un curier al FedEx îmi rezolvă aceeaşi problemă cu mult mai puţină bătaie de cap.

Dar revolta de acest fel este cu totul în afara vederilor celor care venerează computerul şi rudele sale. Ei nu-şi pot imagina viaţa fără maşinile lor, chiar dacă o astfel de viaţă era a tuturor cu câteva decenii în urmă. Nici o speranţă pentru aceştia: fără calculatoarele lor nu mai pot face nici măcar o adunare. Du-te la bancă într-o zi frumoasă şi cere-i tinerei de la ghişeu să facă ceva ce „nu este în computer” şi ea se va uita la tine cu o privire bovină.

Conservatorii ştiau că informaţia nu egalează cunoaşterea şi cunoaşterea nu egalează înţelegerea. (T.S. Eliot are ceva de spus în această privinţă.) Tranziţiile cer gândire, iar computerele, atât sub masca informaţională cât şi sub cea virtuală, sunt duşmanii raţiunii. Raţiunea nu funcţionează decât „unplugged”.

   
(1) Vezi mişcarea ludiţilor din Anglia secolului 19.

Traducere Paul Ghiţiu după articolul Race against machine publicat în The American Conservative, ianuarie 2003 

Marșul pentru Viață

"SPUNE DA VIEŢII!"... LA "MARŞUL PENTRU VIAŢĂ"!

COMUNICAT DE PRESĂ

“Spune DA Vieţii!” este sloganul “Marşului pentru Viaţă”, eveniment care va avea loc simultan la Bucureşti, Timişoara şi Satu Mare, sâmbătă, 26 martie 2011. Organizatorii, peste 20 de asociaţii nonguvernamentale provita şi profamilia, cheamă astfel pe toţi românii la recunoaşterea vieții umane ca primul şi cel mai important drept, începând de la concepţie şi până la sfârşitul ei natural.

Expresia “Spune DA Vieţii!” are semnificaţia unei mărturii personale prin care participanţii afirmă deschis şi fără echivoc viața ca valoare supremă, cerând protejarea ei în toate stadiile. În mod special ei solicită protecţia celor mai vulnerabile fiinţe umane, copiii nenăscuţi, care de peste 50 de ani sunt supuşi în România unui adevărat genocid.

Alegerea datei nu este întâmplătoare: 26 martie urmează imediat marii sărbători “Buna Vestire”, considerată sărbătoarea femeii creştine şi a bucuriei de a da viaţă. Cu toate acestea, “Marşul pentru Viaţă” se doreşte un eveniment civic, fără caracter confesional şi de aceea deschis persoanelor din toate cultele creştine.

Printre organizatori se află: Asociaţia Darul Vieţii, Asociaţia Pro-vita Bucureşti, Federaţia Pro-vita Ortodoxă, Fundaţia Clinica Provita – Bucureşti, Alianţa Familiilor din România, Asociaţia Familiilor Catolice “Vladimir Ghika”, Asociaţia pentru Apărarea Familiei şi Copilului, Asociaţia Provita Media etc. La nivel local, cultele au anunţat susţinerea “Marşului pentru Viaţă” prin Mitropolia Banatului, Dieceza Romano-Catolică de Timişoara şi Episcopia Greco-Catolică de Lugoj, numeroase biserici neo-protestante etc. Lista completă se află la finalul acestui comunicat.

Aceasta este prima ediţie care se va derula simultan în trei oraşe româneşti, iar organizatorii promit că evenimentul va deveni unul de tradiţie, anual. De altfel “Marşul pentru Viaţă” este deja un eveniment consacrat în alte ţări, unde are loc la aceeaşi dată.

Ora şi locul de pornire:
Bucureşti – 11.30, din Parcul Kreţulescu (lângă biserica Kreţulescu), Calea Victoriei nr. 47
Timişoara – 11.30, din Parcul Doina, str. Ghe. Doja, nr. 25A (zona Bălcescu)
Satu Mare - 11.30, din faţa Muzeului Judeţean

Pentru alte detalii consultaţi blogul http://marsulpentruviata.blogspot.com
sau contactaţi:
Bucureşti – Roxana Puiu, 0744.982.925; Bogdan Stanciu, 0728.673.673

Timişoara – Simona Popa, 0744.644.269; Gerda Chişărău, 0721.335.704

Satu Mare – Adriana Hagău, 0753.500.565, 0725.699.302

Cu această ocazie, participanţii lansează un manifest adresat tuturor românilor de bună credinţă şi clasei politice în ansamblul ei.

Manifestul "Marşului pentru viaţă" - Spune "DA" vieţii!

Participanţii la “Marșul pentru Viață” care va avea loc sâmbătă, 26 martie 2011, în București, Timișoara şi Satu Mare:

Cheamă societatea la o mai mare conștientizare a valorii vieții umane, la respectul și apărarea acesteia, de la concepție până la moartea naturală; la protejarea specială a familiei tradiționale, bazată pe căsătoria heterosexuală şi monogamă,

Proclamă darul vieții ca fiind dreptul primordial, natural și inalienabil al oricărei ființe umane, iar familia, ca unicul loc propriu al exprimării iubirii sexuale şi al procreaţiei,

Cer ca toate partidele politice să includă în programele lor electorale hotărârea de a apăra viața, a promova familia și a opri "cultura morții" care își face simțită prezența distrugătoare în România de multe decenii. În mod special solicită abolirea întregii legislații care permite avortul,

Consideră că autoritățile trebuie să susțină femeia însărcinată și să implementeze o protecție activă pentru nou-născuți, întrucât aceștia reprezintă cel mai important bun al națiunii române și de ei depinde viitorul nostru comun,

Solicită protecție specială pentru persoanele cu handicap, pentru bătrâni și pentru bolnavii în stare terminală, prin asigurarea de mijloace care să îmbunătățească viața și să ușureze suferința,

Cer recunoaștere neîngrădită pentru dreptul la obiecția de conștiință al personalului medical și sunt ferm alături de cei care îl invocă în refuzarea practicilor anti-viață, precum avortul,

Se angajează să susțină și să acorde votul lor doar forțelor politice și candidaților care afirmă valorile vieții, ale familiei și moralei creștine, fără compromisuri și surogate,

Fac apel la mass-media să transmită o imagine pozitivă a vieții, maternității și sarcinii,

Îndeamnă cetățenii de bună credință să activeze în organizațiile civice provita și profamilia din întreaga țară, pentru a-și uni vocile în apărarea acestor idealuri.

Semnatari (până la 18 martie 2011):

ORGANIZAŢII

Asociaţia Pro-vita – Fil. Bucureşti
Federaţia Pro-vita Ortodoxă
Asociaţia Darul Vieţii
Asociaţia Sfânta Treime - Timişoara
Asociaţia Clinica Provita Internaţional
Fundaţia Clinica Provita – Bucureşti
Asociaţia Familiilor Catolice “Vladimir Ghika”
Alianţa Familiilor din România
Asociaţia pentru Apărarea Familiei şi Copilului
Asociaţia Provita Media
Mişcarea Sf. Andrei
Asociaţia Preasfânta Inimă a lui Isus
Asociaţia Sf. Egidiu
Organizaţia EMMA, fil. Satu Mare
Uniunea Bulgarilor din Banat
Centrul Areopagus
Fundaţia Estera
Asociaţia Casa Gratis Pro Deo


CULTE

Mitropolia Banatului (Biserica Ortodoxă)
Dieceza Romano-Catolică de Timişoara (Biserica Romano-Catolică)
Episcopia Greco-Catolică de Lugoj (Biserica Greco-Catolică)
Biserica Betel - Timişoara
Biserica Filadelfia - Timişoara
Biserica Apele Vii - Timişoara
Biserica Internaţională Presbiteriană - Timişoara
Biserica Reformată Cetate - Timişoara
Biserica Reformată Fratelia - Timişoara
Biserica Aletheia - Timişoara
Biserica Agape - Timişoara
Biserica Sf. Francisc - Satu Mare
Biserica Calvaria - Satu Mare
Biserica Sf. Apostoli Petru şi Pavel - Satu Mare
Biserica Sf. Anton - Satu Mare
Biserica Baptistă Emanuel – Satu Mare

Lista rămâne deschisă!

Traseul Marşului pentru Viaţă în Bucureşti

Ora 11.00 - întâlnire în Parcul Kreţulescu (lângă biserica Kreţulescu), Calea Victoriei, nr. 47
Ora 11.30 - Plecare pe traseul Calea Victoriei - Piaţa Naţiunile Unite - Bd. Libertăţii - Parcul Izvor
Punct final - rotonda de lângă cele patru statui.

POSTUL CEL MARE - Hrana care ne-a adus moartea

(Tâlcuire a Postului Paştelui călăuzită de cartea “Postul cel Mare” a lui Alexander Schmemann.)

Pentru a înţelege postul, trebuie să înţelegem învăţătura Bisericii cu privire la postire. Abţinerea de la mâncare, de exemplu, a existat şi există şi în alte religii, în terapii sau, pur şi simplu în cura de slăbire dar postul creştin, şi mai ales Postul Mare, înseamnă mult mai mult: el ne cere o distanţare de tot ceea ce reprezintă “hrana materiei” adică a simţurilor şi poftelor noastre, rezistenţă în faţa ispitelor de tot soiul, redescoperirea “hranei duhovniceşti”.

Adam a ales moartea

Dumnezeu ne-a oferit viaţa şi odată cu ea coordonatele înlăuntrul cărora rămâne veşnică şi fericită. Omul, prin neascultare, s-a depărtat de la această viaţă, a refuzat-o, a mutilat-o, adică a păcătuit. Păcatul originar ne-a fost prezentat ca un act al mâncării căci pentru noi hrana reprezintă sursa menţinerii vieţii pământene. Dar, dacă “viaţa” are astăzi un sens biologic şi este dependentă de hrană, de lumea materială în general, Sfânta Scriptură ne spune, dislocând toate certitudinile noastre, că ea este moartea. Respingând viaţa oferită de Dumnezeu, omul “a preferat o viaţă care să nu depindă numai de Dumnezeu ci numai de pâine. Cea dăruită era veşnică, cea aleasă este muritoare şi astfel moartea a devenit “singura condiţie absolută” a tot ceea ce există. Moartea este cea care lucrează permanent în această viaţă… Căci Dumnezeu nu a făcut moartea, el este Dătătorul de viaţă. “Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Lumea şi hrana au fost astfel create ca mijloc al comuniunii cu Dumnezeu şi numai dacă sunt acceptate pentru Dumnezeu vor naşte viaţă. Hrana în sine nu are viaţă. Numai Dumnezeu are Viaţă şi este Viaţă. …Astfel, a mânca, a fi viu, a-L cunoaşte pe Dumnezeu, a te afla în comuniune harică cu El era unul şi acelaşi lucru. Tragedia lui Adam este că el a mâncat de dragul său. Mai mult, el a mâncat separat de Dumnezeu, pentru a fi independent de El, crezând că hrana are viaţă în sine şi că prin acea hrană poate deveni ca şi Dumnezeu, adică să aibă viaţă în sine. Mai simplu spus: el a crezut în hrană, în timp ce singurul obiect al încrederii, al credinţei, al dependenţei este Dumnezeu şi numai Dumnezeu. Lumea, hrana au devenit dumnezeii lui, izvoarele şi principiile vieţii sale. El a devenit sclavul lor. …Omul este încă Adam, este sclavul hranei. El poate susţine credinţa sa în Dumnezeu, dar Dumnezeu nu este viaţa lui, hrana lui, conţinutul atotcuprinzător al existenţei sale. …ştiinţa sa, experienţa sa, conştiinţa sa, toate sunt construite pe acelaşi principiu: numai cu pâine. …Acesta este verdictul morţii.

Hristos, hrana nemuririi

“…Adam a crezut şi a mâncat; dar Hristos a respins această ispită şi a zis: Omul nu va trăi numai cu pâine ci şi cu Dumnezeu. El a refuzat să accepte acestă minciună cosmică pe care Satana a impus-o lumii …că depindem numai de pâine. … Postirea este o denunţare a acestei minciuni şi dovada că este minciună. …cineva, dacă este înfometat şi apoi descoperă că poate fi cu adevărat independent de acea foame şi că o poate transforma într-un izvor de putere şi biruinţă duhovnicească, atunci nimic nu rămâne din acea mare minciună în care trăim de la Adam încoace.” A posti, afirmă Schmemann, înseamnă a fi înfometat şi a înţelege că foamea ta este foamea după Dumnezeu şi nu după plăcerile acestei vieţi. “Trăind încă în această lume, în lumea vechiului Adam, fiind parte a ei, încă depindem de hrană. Dar tocmai cum moartea noastră – prin care trebuie încă să trecem – a devenit prin Moartea lui Hristos o punte către viaţă, hrana pe care o mâncăm şi viaţa pe care o susţine poate fi viaţa lui Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. O parte din hrana noastră a devenit deja hrană a nemuririi – Trupul şi Sângele lui Hristos însuşi. Şi chiar şi pâinea cea de toate zilele, pe care o primim de la Duzmnezeu, poate fi această viaţă care în această lume ne întăreşte pe noi şi comuniunea noastră harică cu Dumnezeu. Numai postirea poate realiza această transformare dăruindu-ne dovada existenţială că dependenţa noastră de hrană şi materie nu este absolută, că unite cu rugăciunea, cu harul şi preamărirea lui Dumnezeu pot deveni ele însele duhovniceşti.”

Apocalipsa omului nou - Sfârşitul Domnului Goe

       Omul vechi, omul perimat, omul tragi-comic, omul stânjenitor de înapoiat, cu credinţele, morala, tradiţiile, convenţiile lui, a murit. El a dispărut în istorie. A rămas în istorie, în muzee, pe ici pe colo prin zonele rurale, dar şi acolo sub o formă deja alterată. 
       A dispărut însă şi cu meseriile, cu muncile pe care  ştia să le facă, cu concreteţea lui dată de aproape perfecta adaptare la realitatea vieţii.
       
       Omul nou este astăzi majoritar. Este un om fără trecut - pe care l-a refuzat, l-a blamat, de care îi e ruşine, pe care îl consideră inferior prezentului, tot aşa cum omul vechi îi pare un soi de pitecantrop - un om cu doar două dimensiuni pentru că pe a treia a renegat-o. Este omul virtual, omul ecran.
       Un om mai talentat şi mai calificat ca niciodată - aşa cum îi cere societatea pe care a creat-o - dar inutil. Un om handicapat - susţinut de prea multe "cârje" tehnice, care atunci când nu mai funcţionează, îl lasă ca o meduză pe o plajă însorită - un om mai expus ca niciodată pericolului extincţiei - mai precis autoextincţiei.
       
       De ce a reuşit omul vechi, aşa înapoiat şi ridicol, cum era, să treacă prin atâtea milenii de istorie vitregă?
       Pentru că avea calificările necesare pentru acest lucru: ştia să producă hrana şi celelalte câteva lucruri necesare vieţii: un sălaş, nişte haine, nişte unelte simple.
       Pentru că era modest, realist.
       Şi pentru că era puţin numeros.
       
       De ce riscă să dispară omul nou?
       Pentru că, deşi e mai talentat şi mai calificat ca niciodată, este cel mai inutil. Calificările lui sunt, în raport cu viaţa reală, cu nevoia de alimente, de apă, de căldură şi de dragoste, virtuale, false, neadevărate, perfect inutile, ba chiar dăunătoare.
       Pentru că este răsfăţat, este un Domn Goe universal.
       Şi pentru că aşa fiind, este prea numeros.
       Omul nou are telefoane, calculatoare, maşini, televizoare, frigider, mii de gadgeturi, dar oricând poate ajunge să nu aibă curent, benzină şi mâncare. El nu mai ştie să-şi producă hrana decât industrial. Dar dacă nu e curent şi benzină, industrialul moare. Şi atunci, omul nou flămânzește, se sperie, descoperă brusc realitatea morţii implacabile şi devine disperat.
       Şi ştiţi ce face un om inutil, răsfăţat şi disperat: devine complet neraţional şi distruge, fără să gândească, totul în jur.
       Acesta este marele, adevăratul pericol care ne pândeşte de după fiecare clipă următoare unei catastrofe, unui dezastru natural sau/şi economic: apocalipsa provocată de omul nou, de progres, de virtual.
       Ce pot face atunci când nu mai găsesc de mâncare, când nu mai au apă, căldură, eletricitate oamenii unei aglomerări urbane? Dacă aceasta e mică, până la 30 - 40 de mii de suflete, au, probabil, la noi cel puţin şi în alte zone geografice încă mai înapoiate, şansa unor gospodării ţărăneşti în care ultimii bătrâni mai cultivă un cartof şi o ceapă şi mai au un animal sau câteva păsări prin curte.
       Dar ce pot face cei care sunt milioane sau chiar zeci de milioane? Vă imaginaţi scenele inimaginabile, teribile care s-ar produce? Care poate deja se produc?
       Vă imaginaţi apocalipticul tsunami uman de fiinţe disperate şi înebunite, în stare de orice grozăvie, care s-ar abate peste tot ceea ce poate fi o bucată de ceva ce poate fi mâncat? Distrugerea totală pe care ar lăsa-o în urmă? Genocidul aproape complet?
       Nu-mi face plăcere să mă întorc la această temă; nu am o înclinare către pesimism, nu sunt catastrofic, nu caut rating. Sunt lucruri îndeobşte cunoscute, şi de mine şi de mulţi alţii; dar dacă până acum ele erau nişte imagini cu conturul puţin dublat, uşor neclare, deodată, acum, au devenit nişte tablouri de o limpezime înspăimântătoare. De aceea vorbesc despre ele.
      De aceea spun că de fapt cel mai mare pericol, pentru omenire suntem noi, omul nou. 
       De aceea spun că este bine să începem să învăţăm să producem hrană; să lucrăm, primitiv pământul pentru că tot ceea ce este mecanizat moare odată cu lipsa combustibililor şi a electricităţii. 
       De aceea spun că este bine să avem pe lângă noi câteva unelte perimate, câteva seminţe din diverse legume. Să mergem la ţară şi să aflăm, cât mai avem de la cine, cum se creşte, cum se îngrijeşte un animal. Cum se mulge un animal. Ce mănâncă. Să săpăm noi înşine şi să plantăm câţiva metri pătraţi cu de-ale gurii.
       În acest moment, peste 80% dintre noi suntem inutili, ba chiar periculoşi pentru un foarte probabil timp de genul celui de mai sus. Să facem ca acest procent să scadă. Vor scădea astfel numărul de victime, suferinţele, lipsurile.
      Suntem neajutoraţi; nu e nicio ruşine. Să înţelegemn că departe de a fi stăpânii Universului, nu suntem nici ai propriei vieţi. Să redevenim stăpânii vieţii noastre şi atunci poate devenim şi sursa vieţii altora.
       De aceea trebuie să-l căutăm pe omul vechi. Să cercetăm ultimile exemplare rămase şi să încercăm să le imităm, apoi să le înţelegem. Poate că este mai complex decât credem. Poate că e mai frumos decât credem. Poate că e mai interesant decât credem. Să refacem legătura cu natura aşa cum trebuie ea să fie, nu aşa cum ne-o închipuim noi. Să privim către cer aşa cum privea omul vechi.
       Să redevenim oameni, nu proiecţii, nu ecrane, nu sclavi ai poftelor noastre, abil folosite de vrăjitorul acestei lumi pentru a ne îndepărta de esenţa noastră, aceea de fii ai lui Dumnezeu.
       Să ne amintim de Dumnezeu, să încercăm să-L regăsim, să comunicăm cu El. Pentru că în final, nu moartea e importantă; vorba aceea, o moarte suntem datori fiecare. Important este ceea ce e după ea.
       Ştiu, cei mai mulţi nu cred că după viaţa asta mai e ceva. Aşa cum nu cred că sunt făcuţi de Dumnezeu, sau că există diavol.
       
     Dar dacă mai urmează ceva? Dacă toate astea sunt realitatea? Îţi permiţi să ratezi această şansă?
       
       Să fim oameni, nu roboţi.
       Pentru că roboţii se opresc când li se termină bateriile.
       Şi, mai ales, pentru că roboţii nu merg în Paradis.