Într-unul dintre eseurile sale caracteristice, Sheldom
Richman analizează câteva dintre argumentele la modă în favoarea ideii
că oamenii sunt determinați implacabil în ceea ce fac. Suntem predispuși
la obezitate, alcoolism și alte năpaste prin genele noastre, la
cheremul cărora ne aflăm. Astfel de argumente implică ideea că nu avem o
voință liberă și nu putem fi considerați responsabili pentru alegerile
noastre. Conștiința și raționalitatea ar fi simple iluzii, epifenomene
care nu au controlează, în realitate, deciziile noastre. Am fi doar
niște produse ale unui univers fizic mecanic.
Aceste argumente, după cum notează Richman, sunt „pe
placul dictatorului potențial”. Sunt în același timp evident false, deși
apar constant noi variații ale lor odată cu progresul științific și
tehnologic: ADN și computerul au moșit o nouă generație de asemenea
argumente. Însă, după cum i-a mărturisit Samuel Johnson lui Boswell:
„Sir, noi știm că voința este liberă și cu asta am încheiat discuția”.
Suntem în mod direct conștienți de conștiința însăși, de rațiunea
noastră și de libertatea noastră de a alege o anumită acțiune sau alta.
Eroarea determinismului a fost expusă de multe ori.
Dacă este adevărat că gândirea însăși este produsul neajutorat al
forțelor iraționale, cum poate deterministul însuși să pretindă că
poziția sa este adevărată? Conform propriei logici, el nu poate să nu
creadă în determinism mai mult decât adversarii săi cred în liberul
arbitru. De ce ar fi epifenomenele sale preferabile celor ale altcuiva?
Este el o excepție de la propria lege de fier a cauzalității?
(Este adevărat că oamenii au obiceiuri și ispite,
unele idiosincratice, multe dintre ele comune cu alți oameni, ceea ce îi
face predictibili individual și colectiv. Sociologii și cercetătorii de
piață se uită după aceste modele de comportament. Dar modelele nu
dezmint ceea ce știm din experiența imediată: persoana individuală este
liberă. Într-un moment de criză , persoana decide dacă va fi un sfânt
sau un păcătos, un martir sau un laș. Experiența morală ar fi lipsită de
înțeles dacă toate alegerile ar fi reduse la decizii predeterminate. Nu
ar mai fi nevoie nici de reflecție, nici de nehotărâre, nici de vină.)
Dar de ce ar fi acest stil de gândire atrăgător
pentru dictatorul potențial? Pentru că face din subiecții săi niște
pioni ai mediului, pe care el este foarte pregătit să-l modeleze pentru
ei. Dar, din nou, orbirea specifică a dictatorului-determinist este
aceea că el nu aplică niciodată legea universală la persoana sa.
Dacă toate ființele umane ar fi pasive în fața
forțelor externe (inclusiv în faţa dorințelor nestăpânite de care ei nu
sunt conștienți), nu ar trebui acest lucru să fie adevărat și pentru
întreaga societate cu totul, inclusiv pentru conducătorii ei? De ce ar
trebui să presupunem că ei sunt mai raționali și mai responsabili decât
noi restul? Metafizicianule, vindecă-te pe tine!
Din punct de vedere abstract, determinismul este o
filosofie. Dar în practică, el funcționează ca o ideologie a unei clase
de oameni care caută să obțină puterea asupra celorlalți. Susținătorii
săi, de regulă, au o credință straniu de tenace în Stat. Ei sugerează că
statul este cumva înzestrat cu toate facultățile liberului arbitru,
raționalității, responsabilității, auto-controlului și auto-înțelegerii,
imparțialității, benevolenței și chiar eternității pe care o neagă
individului. Pe măsură ce omul se restrânge spre neființă, Statul crește
la dimensiuni supraumane.
În lumea reală, dictatorilor le place determinismul
iar determiniștilor le place dictatura. Adesea, determinismul ia formă
unei abnegații pasionale aproape religioase pentru un dictator
carismatic – un Stalin, un Mao, un Castro, chiar un Franklin Roosevelt.
Un cult al personalității care nu se împacă prea bine cu filosofia
însăși. Sunt acești conducători mai raționali decât cei pe care îi
conduc? Cum ar putea fi astfel?
(Cu cât știm mai multe despre conducătorii noștri
actuali, cu atât mai ridicol pare să-i înzestrăm cu calități raționale
la modul singular, ca să nu mai amintim de imparțialitate și bunăvoință.
Sunt mânați de setea de putere, pe care o urmăresc și o satisfac prin
orice mijloace. Iar această goană după putere, departe de a face
societatea ca întreg mai rațional organizată, nu face decât să complice
viața societății impunând poveri și obstacole asupra celor conduși. A
susține Statul devine singura datorie a subiectului. Promițând urmărirea
binelui comun, Statul devine nenorocirea comună.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu