Recent, într-o seară, m-am uitat la un film, ceva ce se întâmplă foarte
rar. Am văzut „O viață ascunsă”, regizat de Terrence Malick, care prezintă
povestea unui catolic și a familie sale care au refuzat să jure credință lui
Hitler în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. El are o moarte martirică
iar povestea se bazează pe fapte reale. Trăind într-o vale mică din munții
Austriei, viața sa era oricum ceva ascuns. Când refuzul său de a se plia pe
cererile Statului a ieșit la iveală, el a început să audă mantra „Nimeni nu va
ști ce faci”. O aude de la vecini, de la Biserică, de la familie și în cele din
urmă chiar de la autoritățile înseși. Este cel mai modern sentiment prezent în
film. Că el se comportă ca și cum toate acestea nu contează îl arată ca fiind
printre cele mai creștine personaje apărute pe ecran vreodată.
Ce contează în viața ta?
„Fă o schimbare”
„Fă ca viața ta să conteze”
„Este ceva important”
„Am votat”
Un lung pomelnic de lozinci întăresc ideea că „a schimba” lucrurile, chiar
și în cel mai mic mod cu putință, reprezintă criteriul după care trebuie
măsurată viața. Este tocmai esența minciunii care poartă numele de modernitate.
Pur și simplu nu noi suntem conducătorii istoriei. Chiar și aceia care se
imaginează (sau pe care noi ni-i imaginăm) a fi mari schimbători ai
evenimentelor istorice nu sunt conducătorii istoriei. Hitler și Mussolini nu
conduceau istoria. Churchill și FDR nu conduceau istoria. Nimeni cu o funcție
politică (nici măcar toți adunați la un lor) nu conduc istoria.
Dumnezeu singur conduce istoria.
“De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca,
nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult
decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? Priviţi la păsările cerului, că nu
seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc
le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre
voi, îngrijindu-se poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de
ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici
nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat
ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se
aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi,
puţin credincioşilor? ” (Matei 6:25–30)
Din experiența mea o astfel de declarație produce imediat un efect de
„ripostă”, în care oamenii se întreabă dacă eu cred că deciziile și faptele
noastre contează sau nu. Subscriu rapid ideii că deciziile și faptele noastre
contează, dar nu din motivul pe care îl propune modernitatea. Ce contează este
cum Îi răspundem lui Dumnezeu și poruncilor Sale (care sunt o icoană verbală a
lui Dumnezeu). Lumea nu este o zonă neutră, un aranjament secular în care
acțiunea umană este realitatea definitorie și determinantă. Noi nu am fost
lăsați să creăm lumea, ci să trăim în ea.
Anumite aspecte ale acestei distincții le pot părea multora a fi o
chestiune de semantică. Noi luăm într-adevăr decizii, iar deciziile noastre au
consecințe. Totuși, când aceasta este calea principală prin care ne vedem
relațiile noastre, apare o distorsiune subtilă care ne conduce la consecinţe
idolatre și dezastruoase.
Lumea modernă este dominată de cultul politicii. Nu există o cale mai bună
de a descrie cum ne imaginăm noi că funcționează lucrurile. Indiferent de
protestele noastre că nu e aşa, oamenii contemporani cred într-o lume seculară
– o lume care operează conform propriilor legi și principii (cauză și efect) –
și unde cei care au putere sunt cei capabili „să facă să se întâmple lucrurile”.
Puterea este înțeleasă ca fiind egală cu coerciția (sau cu „autoritatea”
coercitivă) și bogăția (abilitatea de a plăti oamenii să facă ceea ce vrei).
Apogeul acestei puteri este identificat cu statul. Din acest punct de vedere,
noi înțelegem „politica” a fi mijlocul principal de control și modelare a
lumii. Aceasta este viața trăită ca un cult. Ni se spune (și suntem de acord cu
acest lucru) că ceea ce numim „stat” controlează și modelează lumea, iar acest
rol este cel legitim. Orice contestare este primită fie cu vreo două versete
din Scriptură (dacă ești creștin) sau cu o respingere disprețuitoare ca și cum
ai fi un nebun (poate un nebun de tip Amish).
Mare parte din acest cult a fost creat în creuzetul modernității. În inima
sa, modernitea și toate formele sale politice învață că modelarea și controlul
istoriei reprezintă tocmai rolul statului. El este agentul schimbării. Dacă
există cineva care rezistă acestei pretenții sau refuză să participe, atunci el
este învinuit de eșec în a-şi asuma responsabilitatea. Este un cult care cere
participarea noastră (iar în asta constă esența unui cult).
Filmul lui Malick se încheie cu un citat din „Middlemarch” al lui George
Eliot: „ …mare parte din binele lumii se sprijină parțial pe acte neistorice;
iar că lucrurile nu stau atât de rău cu mine și cu tine, cum ar fi putut să
stea, se datorează în parte celor care au trăit în credință o viață ascunsă și
care se odihnesc în morminte părăsite.”
Aș merge chiar mai departe decât Eliot. Viața ascunsă este singura viața adevărată,
iar ceea ce se numește „viață istorică” este puțin mai mult decât propagandă.
Propaganda nu slujește realității de zi cu zi în care trăim fiecare dintre noi.
Mai degrabă le dă putere celor care vor să agreseze fără mustrarea conștiinței.
Cu ani în urmă, într-o conversație cu fratele meu mai mare, am ajuns la
subiectul călugărilor și pustnicilor. Fratele meu admira nevoința și credința
lor, dar adăuga îngrijorarea modernă. „Cine știe că ei sunt acolo?” Răspunsul
meu a fost atunci: „diavolul știe și tremură”.
Dar chiar și asta pare o concesie prea mare făcută „istoriei”. Existența
noastră nu are nevoie să fie justificată sau măsurată de luptele ei. Viața
noastră este un dar și este făcută pentru a fi trăită. Trăirea este înțeleasă a
fi o trăire a plinătății divine, descoperită fără întrerupere în fiecare
moment.
Viețile noastre nu sunt cu adevărat „ascunse”. Mai degrabă, ele sunt văzute
de Dumnezeu. Marea ironie prezentă în film, ca de altfel în fiecare viață
modernă, este că protagonistul trăiește în conștiința faptului că este văzut de
Dumnezeu. Doar ignorând această realitate modernitatea poate acționa cu
importanța pe care și-o dă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu