autor:
Max Weber, citându-l pe Leon Troțki la Brest-Litovsk, a afirmat fără menajamente că "orice stat se întemeiază pe violență". Teoriile imaginative care au fost uneori folosite pentru a justifica violența de stat nu intră în sfera de aplicare a acestui articol. Ceea ce este analizat aici este modul ordonat în care elitele statale au pregătit împreună terenul pentru a domina indivizii în cea de-a patra revoluție tehnologică.
Lege și război
Conform definiției standard a sociologului german Max Weber în "Politica ca vocație" (1918), statul este "o comunitate umană care revendică (cu succes) monopolul utilizării legitime a forței fizice pe un anumit teritoriu". Cu alte cuvinte, un stat nu este altceva decât un grup restrâns de oameni (adică guvernul) care reușește să exercite violența asupra unor grupuri mai mari (adică subiecții) într-un anumit loc (adică teritoriul).
Atunci când violența de stat este îndreptată împotriva indivizilor de rând, se numește lege, în timp ce atunci când este îndreptată împotriva altor oficiali, se numește război sau lovitură de stat / război civil. Un război autodistructiv între funcționarii statului oferă o deschidere pentru eliberarea oamenilor de rând, așa cum a observat Mao Zedong în timpul Revoluției Culturale: "Lumea se află într-un mare haos; situația este excelentă" (天下大乱，形势大好). Dacă președintele Mao și ceilalţi conducători nu i-ar folosi pe oamenii de rând ca arme de unică folosință în luptele lor! Dimpotrivă, sacrificarea oamenilor în interesul elitelor statului nu este ușor de justificat și riscă să trezească subiecții.
Din acest motiv, date fiind urmările șocante ale celui de-al Doilea Război Mondial, guvernele au recurs la adăpostul juridic al dreptului internațional, sub deviza păcii internaționale, pentru a-și menține privilegiile.
Război și pace
În lumina atrocităților comise de oficialii statului în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, era evident că pozitivismul juridic și teoriile contractului social nu puteau supraviețui cu ușurință în noua eră. Cea mai incomodă perioadă pentru oficialii de stat victorioși a fost cea a proceselor de la Nürnberg. Pe de o parte, reclamanții înșiși comiseseră aceleași infracțiuni; pe de altă parte, agenților de urmărire penală le-a fost greu să susțină acuzațiile, pur și simplu pentru că naziștii au respectat legile naziste, iar legile naziste erau perfect legale în conformitate cu maximul etatist al pozitivismului juridic.
Confruntându-se cu o astfel de situație jenantă, oficialii statului au pus în față un aparat neglijat la acea vreme - dreptul internațional. Aceștia au pus în aplicare un corpus de legi aplicate la nivel internațional, promițând pacea, sau cel puțin evitarea luptelor neproductive între ele, în schimbul imunității și autorității. Dreptul internațional nu era cu adevărat menit să-i ușureze pe supuși. Oamenii de rând au rămas supușii unor conducători suverani, în loc să fie recunoscuți ca subiecți suverani ai unei legi universale. Jurisprudența instanțelor interguvernamentale ale drepturilor omului, oriunde ar fi fost înființate, nu a făcut decât să dovedească faptul că guvernanții nu au avut intenția serioasă de a-și supune puterile vreunei legi.
Deși este adevărat că, timp de o jumătate de secol, dreptul internațional a oferit ușurare oamenilor de rând, acest lucru s-a întâmplat doar în măsura în care birocrații și-au redus șicanele. Cu mai multă pace, oamenii au fost supuși doar violenței funcționarilor lor, fără să sufere din cauza războaielor dintre regimuri. Cu toate acestea, la sfârșitul secolului al XX-lea, slaba capacitate a funcționarilor de stat de a se lega de orice principiu pașnic i-a condus la mai multe războaie, expunând din nou adevărata lor natură violentă.
Astfel, a devenit evident că guvernele aveau nevoie de o nouă narațiune pentru a-și menține statutul. Din acest motiv, au apelat la iubire.
Iubire și frică
În zorii secolului XXI, semnificația unui teritoriu național comun s-a estompat din cauza progresului tehnologic. În acest context, teritoriul național a început să fie conceput ca un spațiu fluid format dintr-o combinație de zone substanțiale și "metaversuri" insubstanțiale și care nu putea fi ușor de monitorizat. Dimpotrivă, ceea ce a rămas tangibil și, prin urmare, mai supus reglementării, au fost indivizii, care puteau interacționa simultan în mai multe teritorii.
În acest context, oficialii statului occidental s-au trezit cu un grup de subiecți care acționau în spații multiple, inclusiv în metaversuri, unde indivizii puteau scăpa de violența statului și își puteau asuma pe deplin proprietatea de sine și suveranitatea. În Occident, o întoarcere bruscă la statul teritorial tradițional ar fi sunat ca o cerere arbitrară de a folosi cai în loc de mașini. Astfel, conducătorii occidentali aveau nevoie de o justificare pentru blocarea violentă a progresului indivizilor către o autonomie deplină.
În acest scop, elitele statului au înlocuit pacea cu dragostea, recurgând la cea mai vagă și autoritară lege, legea bunelor intenții - o lege de urgență care permite intervenția constantă a guvernului în libertatea umană fără teama de a face rău, cu condiția ca totul să fie bine intenționat.
De la principiul neagresiunii la principiul bunelor intenții
Legea de urgență universală în ascensiune a bunelor intenții se distinge prin următoarele caracteristici:
- Universală, spre deosebire de internațională. Vechiul drept internațional fusese conceput pentru spații tangibile, în timp ce elitele statale aveau acum nevoie de un drept care să se poată aplica universal. Într-adevăr, noua lege poate reglementa anumiți indivizi în "versuri" schimbătoare; de exemplu, offline, online, metavers, univers, multivers, altervers, megavers etc.
- O stare de urgență permanentă. În mediile digitale din ce în ce mai interconectate, guvernele prezintă orice problemă ca pe o situație urgentă care trebuie reglementată imediat. Cu această ocazie, funcționarii statului se prezintă pentru a reglementa cu salturi în sus și în jos comportamentul subiecților, dintr-o presupusă teamă de un pericol colectiv iminent.
- Legea ca violență. Violența este fundamentul privilegiului autoritar al funcționarilor de stat; în temeiul noii legi, statul are o autoritate sporită de a reglementa în mod arbitrar corpul, mintea și morala subiecților.
- Bunele intenții, în opoziție cu neagresiunea. Principiul neagresiunii pasive nu numai că este respins, dar mai degrabă este calificat drept imoral. În conformitate cu principiul bunelor intenții active, funcționarii statului s-au declarat luptători neobosiți pentru o virtute colectivă occidentală abstractă. Din acest motiv, li se permite să intervină constant în fiecare aspect al vieții, invitându-i în același timp pe subiecți să coopereze (adică să se supună pasiv). Eventualele consecințe negative sunt scuzate datorită intențiilor bune ale conducătorilor. Dacă unii subiecți nu sunt de acord, este evident că aceștia nu împărtășesc valorile sociale și morale progresiviste și trebuie să fie ostracizați (cancel-aţi, în argoul digital) sau sancționați în alt mod.
Concluzie
În Occident, ideologiile politice din ultimele două secole au fost înlocuite de mult timp de un delir colectiv de dragoste și frică, orchestrat de birocrații privilegiați. În centrul acestuia se află un amalgam de reglementări privind problemele de identitate, schimbările climatice, eficiența energetică, amenințările sociale și de sănătate, salvgardarea democrației etc. Supușii trebuie să urmeze cu religiozitate toată legislația, nu pentru rezultatele sale îndoielnice (externe), ci pentru a-și dovedi alinierea morală (internă) cu statul în lupta sa împotriva unei urgențe vagi. Urgența, ca și cum ar fi o dogmă religioasă, nu poate fi pusă la îndoială de niciun om de rând, în timp ce elitele politice, ca și cum ar fi clerici, au voie să fie autoritare atâta timp cât au intenții bune.
Sursa: https://mises.org/wire/love-fear-and-law-good-intentions
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu