Am lovit ursul
de DOUG BANDOW, fost asistent special al preşedintelui Reagan
"Acum putem adăuga viețile ucrainenilor la numărul de morți din două decenii de război inutil, stimulat de aroganța și miopia Washingtonului."
Rusia și Ucraina sunt în război. În ciuda cuvintelor calde care curg dinspre Occident pentru Kiev, politica aliaților a fost orice, dar nu pro-Ucraina. Într-adevăr, abordarea Americii poate fi descrisă cel mai bine ca fiind lupta împotriva Rusiei până la ultimul ucrainean.
Cea mai cinică a fost marea minciună a Occidentului, conform căreia Ucraina s-ar bucura de o eventuală aderare la NATO. În 2008, la ordinul Washingtonului, alianța transatlantică a spus Georgiei și Ucrainei că într-o zi vor fi încorporate. Oficialii occidentali au petrecut ultimii 14 ani repetând această promisiune.
Cu toate acestea, Tbilisi și Kiev nu sunt mai aproape de aderare, o recunoaștere neoficială a faptului că practic niciun membru nu dorește să adauge niciuna dintre ele. Cu toate acestea, Washingtonul a condus respingerea consensuală a cererii Moscovei ca cele două state să fie excluse în viitor. În loc să recunoască adevărul, membrii alianței au tergiversat, chiar dacă recunoașterea adevărului ar fi putut preveni atacul Rusiei asupra Ucrainei.
Acum, în urma unui război la care practic nimeni nu se aștepta, aliații își neagă vinovăția. Iar est-europenii oferă un meme diferit: rușii nu au putut fi niciodată de încredere. De exemplu, a susținut deputatul leton Rihard Kols, membru al parlamentului leton: "În general, țările baltice i-au avertizat pe colegii noștri din Occident să fie vigilenți și să nu cadă în naivitate bazată pe iluzii. Disponibilitatea constantă de a relua relațiile cu Rusia, indiferent de încălcările sale, este ceea ce ne-a adus în această zi, din păcate".
Într-adevăr, unii est-europeni emană un sentiment arogant de îndreptățire, ca și cum eșecul Americii de a îndeplini o obligație imaginară de a-i proteja ar explica criza de astăzi. A insistat politicianul polonez Radek Sikorski: "Când am cerut în numeroase ocazii ca apartenența noastră la NATO să fie îndeplinită prin prezența fizică - și ceream doar două brigăzi, adică 10.000 de soldați americani - acest lucru a fost considerat scandalos." Țări precum Germania "nu au simțit durerea noastră de a fi o țară de flanc, de a fi la marginea lumii democrației, a statului de drept și a securității."
Cu toate acestea, nu există nicio dovadă că rușii posedă o doză dublă de păcat originar. În schimb, este evident că liderii occidentali, și în special factorii de decizie politică americani, au ignorat ceea ce mulți ruși le spuneau. Într-adevăr, aroganța a fost deosebit de invincibilă pe partea americană a Atlanticului.
De mult uitat este discursul conciliant al lui Vladimir Putin în fața Bundestagului german în urmă cu mai bine de două decenii. El a explicat:
Nimeni nu pune la îndoială marea valoare a relațiilor Europei cu Statele Unite. Sunt doar de părere că Europa își va consolida solid și pentru mult timp reputația de centru puternic și cu adevărat independent al politicii mondiale dacă va reuși să reunească potențialul său și pe cel al Rusiei, inclusiv resursele sale umane, teritoriale și naturale, precum și potențialul său economic, cultural și de apărare.
El a continuat prin a declara: "Una dintre realizările ultimului deceniu este concentrarea redusă fără precedent a forțelor armate și a armamentului în Europa Centrală și în țările baltice. Rusia este o națiune europeană prietenoasă. Pacea stabilă pe continent este un obiectiv primordial pentru țara noastră, care a trăit un secol de catastrofe militare."
Cu toate acestea, atitudinea sa s-a schimbat odată cu avansarea NATO. În ciuda amneziei în masă care pare să-i fi afectat pe învingătorii Războiului Rece, aceștia au oferit numeroase asigurări oficialilor sovietici și ruși că NATO nu va mărșălui tot mai spre est până la granițele Rusiei. De exemplu, a relatat Universitatea George Washington când a făcut public un teanc de documente americane desecretizate: "Faimoasa asigurare a secretarului de stat James Baker "nici un centimetru spre est" privind extinderea NATO în cadrul întâlnirii sale cu liderul sovietic Mihail Gorbaciov, la 9 februarie 1990, a făcut parte dintr-o cascadă de asigurări privind securitatea sovietică oferite de liderii occidentali lui Gorbaciov și altor oficiali sovietici pe parcursul procesului de unificare a Germaniei în 1990 și până în 1991, potrivit unor documente americane, sovietice, germane, britanice și franceze desecretizate, publicate astăzi de Arhiva Națională de Securitate de la Universitatea George Washington".
Aliații au șoptit, de asemenea, vorbe dulci la urechile președintelui rus Boris Elțîn și ale celor din jurul său. A explicat GWU: "Documente desecretizate din arhivele americane și rusești arată că oficialii americani l-au făcut pe președintele rus Boris Elțîn să creadă în 1993 că Parteneriatul pentru Pace era o alternativă la extinderea NATO, mai degrabă decât un precursor al acesteia, în timp ce, în același timp, planificau extinderea după candidatura lui Elțîn la realegere în 1996 și le spuneau rușilor în mod repetat că viitorul sistem de securitate european va include, nu va exclude, Rusia."
Într-un studiu detaliat, Marc Trachtenberg de la UCLA a concluzionat că aliații au promis inițial că vor respecta interesele de securitate ale Moscovei. Cu toate acestea, el a adăugat: "Abia mai târziu liderii americani și-au dat seama că URSS devenise prea slabă pentru a-i împiedica să facă tot ce vor. Astfel, la mijlocul anului 1990, asigurările din februarie nu au mai fost considerate obligatorii. Ceea ce Gorbaciov a numit "dulcegării" a continuat, dar întreaga viziune a unei relații de cooperare bazate pe încredere și respect reciproc, a devenit din ce în ce mai clar, era în dezacord cu realitatea. Toate acestea au fost, și încă mai sunt, profund resimțite în Rusia.".
Unul dintre acei ruși nemulțumiți a fost Vladimir Putin. Nici nu era vorba doar de extinderea NATO. Războiul agresiv împotriva Serbiei și dezmembrarea acesteia a înfuriat atât poporul rus, cât și guvernul. La fel și sprijinul occidental pentru "revoluțiile de culoare" din Tbilisi și Kiev. Prea exact pentru a fi reconfortant, Putin s-a plâns la forumul de securitate de la Munchen din 2007 că Washingtonul "și-a depășit granițele naționale în toate privințele", a cărui "hiperutilizare aproape necontenită a forței" "arunca lumea într-un abis de conflicte permanente".
Cu toate acestea, el a revenit la alianța transatlantică, explicând: "NATO și-a plasat forțele din prima linie la granițele noastre, iar noi... nu reacționăm deloc la aceste acțiuni". El a adăugat:
Cred că este evident că extinderea NATO nu are nicio legătură cu modernizarea alianței în sine sau cu asigurarea securității în Europa. Dimpotrivă, ea reprezintă o provocare gravă care reduce nivelul de încredere reciprocă. Și avem dreptul să ne întrebăm: împotriva cui este îndreptată această expansiune? Și ce s-a întâmplat cu asigurările date de partenerii noștri occidentali după dizolvarea Pactului de la Varșovia? Unde sunt aceste declarații astăzi? Nimeni nu și le mai amintește. Dar îmi voi permite să reamintesc acestei audiențe ceea ce s-a spus. Aș dori să citez discursul secretarului general al NATO, dl Woerner, ținut la Bruxelles la 17 mai 1990. El a spus atunci că: "faptul că suntem gata să nu plasăm o armată NATO în afara teritoriului german oferă Uniunii Sovietice o garanție fermă de securitate". Unde sunt aceste garanții?
Plângerile rusești au continuat. La începutul anului următor, o telegramă a Departamentului de Stat (publicată de Wikileaks) a raportat: "Aspirațiile NATO ale Ucrainei și Georgiei nu numai că ating un nerv sensibil în Rusia, dar generează îngrijorări serioase cu privire la consecințele asupra stabilității în regiune. Rusia nu numai că percepe o încercuire și eforturi de subminare a influenței Rusiei în regiune, dar se teme și de consecințe imprevizibile și necontrolate care ar afecta grav interesele de securitate ale Rusiei".
Unii observatori externi au recunoscut pericolul creat de această percepție. "[Dmitri] Trenin, director adjunct al Carnegie Moscow Center, și-a exprimat îngrijorarea că Ucraina este, pe termen lung, cel mai potențial factor destabilizator în relațiile dintre SUA și Rusia, având în vedere nivelul de emoție și nevralgie declanșat de încercarea de aderare la NATO. Scrisoarea prin care se cerea luarea în considerare a MAP fusese o "surpriză neplăcută" pentru oficialii ruși, care calculaseră că aspirațiile Ucrainei la NATO erau în siguranță în plan secundar."
În decembrie anul trecut, Trenin și-a actualizat judecata:
Este esențial să observăm că Putin a prezidat patru valuri de extindere a NATO și a trebuit să accepte retragerea Washingtonului din tratatele care reglementează rachetele antibalistice, forțele nucleare cu rază intermediară de acțiune și avioanele de observare neînarmate. Pentru el, Ucraina este ultima rezistență. Comandantul-șef rus este susținut de instituțiile sale de securitate și militare și, în ciuda fricii publicului rus de un război, nu se confruntă cu nicio opoziție internă față de politica sa externă. Cel mai important, el nu își poate permite să fie văzut că blufează.
Desigur, nimic din toate acestea nu justifică atacul Rusiei asupra Ucrainei. Cu toate acestea, problema nu este că aliații au ignorat cererile est-europenilor ca Washingtonul să primească garnizoane cu relevanță redusă pentru propria securitate. Mai degrabă, este faptul că SUA și aliații săi au trecut cu nemiluita peste interesele de securitate ale Rusiei în extinderea NATO până la granița Rusiei - la doar 160 de kilometri de Sankt Petersburg. Mai mult, Washingtonul și-a demonstrat în mod repetat dorința de a promova în mod agresiv schimbarea de regim, atât prin sprijin financiar și diplomatic, cât și prin forță militară.
Washingtonul a căutat să-și impună voința nu doar în propria sferă de influență, emisfera vestică, ci și în țările care au făcut cândva parte din Imperiul Rus și din Uniunea Sovietică. Pretențiile aliaților de a fi surprinși și șocați de plângerile Moscovei sunt, în cel mai bun caz, neglijente și, în cel mai rău caz, necinstite. Occidentul a crezut că Rusia nu putea face nimic. Din păcate, SUA și aliații săi s-au înșelat.
Desigur, trecutul nu va face mare lucru pentru a rezolva prezentul. Cu toate acestea, factorii de decizie politică de la Washington ar trebui să înceapă să învețe din greșelile lor. Două decenii de războaie dezastruoase s-au soldat cu mii de americani și sute de mii de străini morți. La acest bilanț se pot adăuga cei care mor în Ucraina, un alt război inutil, stimulat de aroganța și miopia Washingtonului.
Doug Bandow este senior fellow la Institutul Cato. Fost asistent special al președintelui Ronald Reagan, el este autorul cărții Foreign Follies: America's New Global Empire.
Sursa: https://www.theamericanconservative.com/articles/we-poked-the-bear/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu