Acum două milenii, înaintea Patimilor, Domnul a promis ucenicilor că nu îi va lăsa orfani, ci le va trimite lor un Mângâietor: Duhul Sfânt. De aceea, după ce au rămas singuri în urma Înălţării, ucenicii nu au deznădăjduit, ci „toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune” aşteptând împlinirea promisiunii Sale.
Aşa şi noi acum, după ce au trecut cele 40 de zile în care Domnul ne-a fost alături, dăruindu-ne roadele Învierii, să avem nădejde. Aşteptând pogorârea Duhului Sfânt, de ale cărui daruri dorim să ne împărtăşim cu toţii, să stăruim în rugăciune precum ucenicii şi mai ales precum Domnul înaintea sfintelor Sale pătimiri. „îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.” au fost cuvintele Domnului înaintea rugăciunii din Grădina Ghetsimani. (Ioan 17). Să îndrăznim cu El. Să biruim împreună cu El.
Pentru unitatea în iubire S-a rugat Domnul atunci, în Getsimani, aceasta fiind unica soluţie pentru a birui cele ce ne despart în lume, construite pe temelia egoismului. Iubirea este singura cale pentru a cunoaşte pe Dumnezeu şi a dobândi viaţa veşnică. „şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis”. Nimic nu trece dincolo de mormânt: goi am venit în aceată lume şi goi vom pleca. Tot ceea ce păstrăm, ce ne amintim, ce rămâne veşnic viu şi poate trece de graniţele acestei vieţi este iubirea pe care o dăruim şi de care ne împărtăşim.
Suntem chip al lui Dumnezeu iar Dumnezeu este Iubire. Iubirea intratrinitară pe care o invocă Hristos în rugăciunea arhierească este temelia comuniunii între noi, oamenii: „ca toţi să fie una, după cum Tu Părinte întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una.” Primindu-L pe Hristos înlăuntrul nostru prin Sfânta împărtăşanie şi unindu-ne cu El, devenim una între noi şi mai mult decât atât, suntem una în iubirea Sfintei Treimi: „Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine”
Cutremurător lucru este să afli că Dumnezeu te iubeşte aşa cum îl iubeşte pe Fiul Său.
Înţelegem, omeneşte, ce înseamnă iubirea, când ne gândim la îndrăgostiţii care sunt atraşi cu atâta putere unul către celălalt încât sunt gata să jertfească totul unul pentru altul, la părinţii care sunt gata să se jertfească pentru copii sau invers, la bărbaţii adevăraţi ai acestui neam care s-au jertfit pentru noi, la iubirea Bisericii care ne iartă toate scăderile şi ne primeşte păcatele noastre, luându-le asupra ei. înţelegem că iubirea înseamnă puterea extraordinară care te leagă de cel iubit până la a te face capabil de jertfa de sine, privind la Hristos care S-a dat pentru noi când eram păcătoşi şi strigam împreună cu ceilalţi „Răstigneşte-L!”
Înţelegem că iubirea este ceva care seamănă cu rugăciunea Maicii Domnului pentru noi, cei ce L-am ucis pe Fiul ei, în noi, cu păcatele noastre, milostivirea ei către fii risipitori ai Tatălui ceresc, prunci neştiutori ce se rănesc singuri sau între ei. Iubirea sfinţilor şi a lui Dumnezeu întrece orice ne-am putea închipui despre ea. De aceea, singuri, nu putem iubi cu adevărat şi nu putem înţelege cât de mare este iubirea lui Dumnezeu, cum este ea. Cum poate să iubească un om în asemenea fel? Nu poate. şi totuşi aceasta ne cere Dumnezeu. Dar tot El ne dă şi ajutorul ca să putem, în El, iubi aşa: Duhul Sfânt.
Prin harul Duhului Sfânt coborât în sufletele noastre primim Fericirea. Pentru că de câte ori iubind ne jertfim, ne dăruim cu totul pe noi înşine căutând fericirea celuilalt, o găsim, paradoxal, în sufletele noastre, în mulţumirea şi bucuria că am făcut pe cineva fericit.
Dezbinarea lumii a fost biruită în Hristos, prin a cărui Moarte şi Înviere s-a refăcut unitatea întregii creaţii. Dar intrarea în comuniunea de iubire cu semenii şi cu Dumnezeu nu se poate face altfel decât în Hristos, prin Duhul Sfânt, a cărui pogorâre o aşteptăm şi acum ca şi în urmă cu două milenii.
Mihaela Ghiţiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu