Ce lucru minunat este faptul că tocmai Sf. Apostol Andrei, cel întâi chemat, a propovăduit credința creștină pe meleagurile noastre. Gândindu-ne la episodul chemării apostolilor nu putem să nu observăm cu uimire faptul că dragostea frățească dintre primii „pescari de oameni”, Sf. Ap. Petru, care a vestit Evanghelia la Roma și Sf. Ap. Andrei care a vestit-o în Dacia, a răzbătut cumva, peste veacuri în ciuda unor evenimente istorice care păreau să o contrazică. Și nu avem cum să nu ne întrebăm dacă nu putem vedea lucrarea Providenței în faptul că, după aproape 2000 de ani, conducătorii Bisericilor noastre s-au întâlnit ca frați tocamai în mijlocul unui popor născut din daci și romani.
Așa apar Sf. Apostoli, cei chemați de Hristos, precum pietrele tari pe care s-a zidit Biserica, cum o piatră tare a fost credința mărturisită de Petru: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu.” (Mt. 16, 16-19). Tăria acestei mărturii este cea care a născut sfinți. Tăria acestei mărturii a modelat popoare.
În Patericul Românesc întâlnim o parte din Sfinții Români, pietre tari care stau la temelia Bisericii noastre și, îndrăznesc să o spun, la temelia neamului românesc. Pentru că în toate cumpenele prin care a trecut țara noastră în zbuciumata istorie pe care a avut-o, sfinții ei au vegheat și s-au rugat, de aici sau din cer. Fie că au suferit mucenicia pentru numele lui Hristos, cum au făcut martirii de la Niculițel, fie că au fost vrednici ierarhi care au mărturisit credința prin sinoade, fie că au fost cuvioși care ne-au lăsat modele de sfințenie sau scrieri duhovnicești, fie că au îndrumat domnitori, precum Daniil Sihastrul, toți sfinții noștrii și-au pus viața pentru Hristos și pentru noi. Și să nu credem că dacă răsfoind filele de pateric veți găsi mai ales nume de episcopii, cum a fost Tomisul, sau de mânăstiri din toate vremurile, Basarabi, Bistrița, Cozia, Argeș, Putna, Voroneț, Neamț și altele ca acestea, înseamnă că numai aici au fost sfinți. Sfinți au fost în tot locul, știuți sau neștiuți. Sfinți au fost și cei care au murit mucenicește din iubire de Dumnezeu și de țară, în toată lunga perioadă când pericolul extern amenința să ne pierdem atât credința cât și patria. Putem gândi uneori că oriunde pășim, călcăm pe moaște de sfinți, necunoscuți. De aceea spunem că este o mare cinste pentru noi că am avut domnitori sfinți, precum Sf Ştefan cel Mare și Sf. Constantin Brâncoveanu. Astăzi mai ales, avem nevoie de rugăciunile lor. Astăzi, în conjunctura politică și religioasă mondială, am avea mare nevoie de astfel de sfinți.
Sfinți au fost și printre țăranii simpli și curați care au îndurat de toate pentru nădejdea în Hristos, pentru că sfințenia, deși se află cel mai des în mânăstiri, nu se află numai acolo, ci oriunde creștinii adevărați pot spune precum Sf. Ap Pavel „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine.” (Gal. 2, 10).
Problema este să vrem să le urmăm exemplul. Sfinți sunt și azi printre noi, deși nu prea ne mai vine să credem așa ceva în lumea în care trăim. Da, sunt sfinți azi, ca și ieri, prin mânăstirile noastre, sau chiar lângă noi, smeriți și nebăgați în seamă, cu privirile ațintite spre lumea celaltă, trăind în perspectiva ei și părând idealiști, rupți de realitate sau chiar nebuni, după judecățile lumii acesteia. Dar poate că tocmai rugăciunile unui sfânt mai țin lumea în existență.
De aceea, la această sărbătoare minunată, să aducem cinstire și recunoștință sfinților români dintotdeauna și de pretutindeni și, pentru ei, să dăm slavă lui Dumnezeu.
Mihaela Ghiţiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu