Moartea nu are preferinţe, nu acordă dispense, nu are culoare rasială, socială, culturală sau politică. Moartea ne face una pe toţi, în această lume: neant, lipsă, nimic. Este singura realitate a vieţii comună şi unic adevărată pentru toţi. Moartea, văzută dinspre viaţă, este limpede, indiscutabilă şi conţine o învăţătură extrem de clară, pentru că moartea este învăţătură şi claritate prin excelenţă.
Dar moartea nu a existat dintotdeauna, ea a apărut atunci când, prin neascultare, Adam s-a despărţit de Dumnezeu. Moartea este, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, o despărţire de Dumnezeu.
Moartea – leacul infirmităţii
Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena – ne spune Mântuitorul. Dumnezeu, autorul a tot binele, ne-a dat viaţa veşnică. Noi însă am nesocoti-o şi astfel am păcătuit. Dumnezeu este viaţa şi îndepărtarea de viaţă înseamnă moarte… Dumnezeu nu a creat moartea, ci noi înşine ne-am adus-o… Dar El nu a împiedicat-o pentru a nu face veşnică infirmitatea noastră (Sfântul Vasile cel Mare). Păcatul slăbeşte legătura noastră cu Dumnezeu, ne depărtează şi chiar ne desparte de El. Aceasta este învăţătura morţii. La fel ne spune şi Sfântul Irineu: Despărţirea de Dumnezeu este moarte, cum despărţirea de lumină este întuneric…dar nu lumina este aceea care dă pedeapsa întunericului.
Ceea ce percepem noi oamenii este moartea trupului. Dar omul înseamnă trup şi suflet. Dacă trupul omului se întoarce în ţărână, sufletul, cel care a primit duhul de viaţă al lui Dumnezeu, este nemuritor în sensul materiei. El îşi păstrează şi după despărţirea de trup funcţiile sale: conştiinţa de sine, memoria, gândirea, imaginaţia, strările de bucurie sau întristare, poftele, dar nu mai poate lucra spre îndreptarea sa. şi sufletele drepţilor şi ale păcătoşilor duc după moarte o viaţă deplin conştientă numai că la cei drepţi amintirile sunt mai limpezi şi mai exacte, cunoştinţele mai clare şi mai unitare, ei au o viziune mai amplă şi mai adâncă a realităţilor trăite în viaţa pământeană. Perspectiva veşniciei şi a relaţiei cu Dumnezeu îmbogăţesc viaţa lor spirituală. Procesul de îmbunătăţire ei l-au pornit din viaţa aceasta, iar sufletul continuă să evolueze, el îşi continuă procesul înţelepţirii şi al apropierii de Creator.
Cel păcătos, care nu a încercat să se ridice spiritual în viaţa pământeană, ci a fost rob plăcerilor, nu va putea să se ridice spre lumea spirituală, îşi va trăi veşnicia în regrete, întristare şi plânsete. şi ştim cu toţii cât de chinuitoare sunt acestea, chiar trecătoare, din viaţa pe care o trăim aici. Moartea sufletului nu înseamnă dispariţia sa, ci golirea de har, neputinţa de a-şi folosi capacităţile, o aşezare în nemişcare, totuna cu despărţirea de Dumnezeu. Această inerţie, abdicare, şi chiar coborâre a firii, începe de aici prin păcat, prin înrobirea faţă de materia care devine obiect al satisfacerii poftelor. Este moartea duhovnicească, moartea spirituală, totuna cu despărţirea de Dumnezeu, hotărâtă conştient de cel care îl refuză pe Acesta în viaţa pământeană.
Moartea ca limită
Moartea este sfârşitul vieţii pământeşti şi începutul vieţii veşnice. Ea marchează limita până la care – chiar şi în ultima clipă – omul îşi poate afla mântuirea, adică îşi poate pregăti o viaţă veşnică în care să se alăture lui Dumnezeu. Dacă el nu o face, dincolo va fi lipsit atât de Dumnezeu cât şi de materie. Pofta de Dumnezeu nu a găsit-o, poftele cărora s-a făcut rob nu au cui să se adreseze. Viaţa veşnică va fi lipsită de conţinut şi deci de sens. în ultimă instanţă, veşnicia are, pentru fiecare, exact chipul a ceea ce crede despre lumea de apoi şi al faptelor sale: crezi că e nimic, nimic vei întâlni; crezi, dar nu te poţi deslipi de pofte, de păcate, tumultul poftelor îl vei trăi fără a putea să ţi le şi împlineşti; crezi şi înfăptuieşti conform credinţei, adică faptele îţi dublează credinţa, vei vieţui în lumină. şi să nu uităm, toate acestea în veşnicie!
Taina morţii
Marea taină a morţii este momentul ei; cum nimeni nu-şi ştie sfârşitul, fiecare suntem datori să trăim astfel încât oricând ar veni şi oricât de brusc, să nu ne găsească nepregătiţi. Ne suntem datori nouă, celor care vom trăi viaţa veşnică să trăim viaţa trecătoare ca şi cum moartea ar putea veni în clipa următoare. Căci chiar aşa şi este.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu