Descopeream, nu mai ştiu cum, spre sfârşitul lui 2003, o mică carte, o cărţulie, aproape o broşură, pe care o aveam, nu ştiu de unde, de mai mult timp şi pe care nu o citisem; cred că mai ales din pricina titlului care suna, să mă ierte autorul, Alexandru Horia, oarecum ezotico-neserios-pretenţios: PREVESTIREA, o abordare hermeneutică a spaţiului spiritual răsăritean - ortodox şi islamic. Iarăşi nu-mi mai amintesc cum s-a făcut că într-o zi am început să o citesc; ceea ce-mi amintesc este că m-a prins, aproape m-a fermecat.
Cum pe vremea aceea colaboram, din afara redacţiei, cu ziarul Ziua pentru a-i face pagina săptămânală de religie, mi s-a părut un text interesant şi incitant, suficent de sprinţar şi, în acelaşi timp, fără preţiozităţi, profund, pentru a-l publica în serial. L-am căutat pe Alexandru Horia, l-am cunoscut şi am obţinut permisiunea de a-l include în acea pagină săptămânală. Cum îl recitesc cu plăcere de câte ori frunzăresc colecţia din cei aproape doi ani fac acum un lucru la care m-am gândit mai demult: îl voi prezenta pe acest blog, supunându-l, mai mult decât în 2004, comentariilor dumneavoastră. Şi o voi face cu tot cu şapoul din pagina de sâmbătă 17 ianuarie 2004 a ziarului, pe atunci încă onorabil şi chiar cu o ţinută aparte, care se voia Ziua (şi din care onorabilitatea şi profesionalismul au rămas, după purificare, la ceea ce este azi eroica şi singulara poveste ziaristică, Ziua Veche)
Eseul pe care îl vom prezenta în serial sub acest nume a fost scris în 1995, tipărit într-o modalitate absolut originală şi oferit dezbaterii publice. Textul a trezit, din partea celor care l-au citit, reacţii diferite: într-o emisiune specială la TVR 1, Alina Mungiu l-a considerat o “absurditate”, ambasadorul Egiptului, invitat în respectiva emisiune, a fost de partea eseului. La numai câteva luni de la apariţie, eseul a fost solicitat de o editură din Turcia care l-a publicat într-o formulă completată cu opinii turceşti şi un consistent dicţionar de termeni religioşi creştini, termeni politici, referinţe culturale, istorice şi despre personajele citate în textul original. Propunem citirii şi dezbaterii acest text în primul rând pentru analiza şi desluşirile sale privind geospiritualitatea unei întinse regiuni, şi indirect privind identitatea noastră, dar şi pentru actualitatea provocării sale.
Cupola de aur a Răsăritului
Schisma de la 1054, petrecută în sânul creştinismului, a împărţit Europa în două formule istorice: paradigma răsăriteană şi paradigma occidentală. Îndrăznesc să spun că, de la această dată, Ortodoxia s-a orientat mai mult către vecinul oriental (accentuez acest joc de cuvinte) decât spre fratele catolic. Frăţia de religie cu apusul creştin devenise una rece şi convenţională, umbrită mereu de acea sentinţă de excomunicare împotriva patriarhului Mihai Cerularie pe care a semnat-o papa Leon IX. Din acest motiv, izbucneau conflicte paternaliste precum episodul binecunoscut care a avut loc în 1761 când armatele austro-ungare conduse de generalul Bukov au tras cu tunul în zidurile mânăstirilor ortodoxe din Ardeal. Interesant e că fraţii noştri catolici s-au comportat mult mai aspru cu noi decât cu invadatorii islamici. Armatele turceşti, surprinzător, au respectat credinţa noastră ortodoxă, precum şi noi, la rândul nostru, am respectat religia Coranului şi nu am organizat cruciade împotriva semilunei precum au făcut catolicii.
După cucerirea Constantinopolului de către turci, s-a dezvoltat “colaboraţionis -mul” între grecii Fanarului şi Poarta Otomană. Creştinii din Trapezunt se înrudeau cu suzeranii lor musulmani. “Au existat mulţi greci printre scribii şi arhitecţii sultanului, ba chiar şi printre generalii şi amiralii săi” afirmă Neagu Djuvara. Nu întâmplător, puterea otomană a autorizat reinstalarea patriarhului Constantinopolului chiar în oraş. Oare administratorii Romei catolice ar fi admis o astfel de vecinătate pe propriul teren? Cu siguranţă că nu. Se vede treaba că oamenii lui Allah nu erau de loc stânjeniţi de coabitarea cu mărturisitorii lui Iisus. Ba, se pare, că din contră. Găzduirea patriarhului ortodox în inima Islamului a însemnat nu numai o strategie politică, precum afirmă majoritatea istoricilor, ci şi un semn de preţuire spirituală, mai mult chiar, mi se pare că e un legământ bazat pe litera Coranului care recunoaşte sacralitatea lui Hristos.
Din păcare, s-a creat în noi un soi de stereotip în ce priveşte înţelegerea istoiriei, vedem curenţii de suprafaţă dar nu-i sesizăm pe cei de adâncime. Aceştia din urmă pot acţiona – paradoxal – în sens contrar. Istoria Constantinopolului este derutantă, sinuoasă, e o istorie care trebuie citită în subtext. Cupola Sfintei Sofii a slujit, de-a lungul veacurilor, pe creştini şi pe islamici, ea este paradigma orientală pe care aş denumi-o “cupola de aur” a Răsăritului. Mă bazez şi pe afirmaţia lui Baldowin Smith care spune, apelând la documente, că primele mari moschee din Siria au împrumutat cupola bisericilor bizantine. Trebuie să ne dea de gândit această similitudine.
Neamurile răsăritene au o tradiţie comună, un “weltanschaung”, există în această parte a lumii o predispoziţie, am spune cosmică, spre contemplare. În secolul IV, Basilus Magnus descria pacea metafizică a Orientului: “blândeţea nopţilor Asiei Minor, în care stelele, flori eterne ale cerului, înalţă spiritul oamenilor de la cele văzute la cele nevăzute”. Atunci cînd spui Orient simţi parcă un parfum enigmatic, persuasiv. Un parfum în care trebuie să deosebim mireasma sfinţeniei de mirosul plăcerilor. Balsamurile pe care Harun al Raşid le dăruia împăratului Nikefor aveau mirosul senzual al grădinilor orientale. În schimb, uleiurile sfinte folosite de creştini răspândeau parfumul vieţii monastice. Orientul este un teritoriu misterios a cărui compoziţie trebuie analizată şi “olfactiv” pentru că se află la confluenţa dinre două spiritualităţi puternic “odorizate”. Pe de o parte creştinismul răsăritean aduce aerul binemirositor al trăirii în Duh, pe de altă parte lumea lui Allah ne ademeneşte cu parfumul grădinilor înmiresmate căci, spune Coranul: “Dumnezeu a făcut pământul cu ierburi mirositoare”. Se zice că una din minunile săvârşite de profetul Mahomed a fost aceea că din sudoarea lui au răsărit trandafiri. Parfumul acestora are, în lumea arabă, o semnificaţie sacră dar şi senzuală totodată. Mahomed a instaurat o religie a senzualităţii supusă însă canoanelor. Legenda mai zice că profetul a avut multe concubine cu care a trăit voluptăţile iubirii. Iată ipostaza “licenţioasă” a misterului oriental, alternativa castităţii creştine pe care o propovăduieşte Hristos.
Va urma.
Va urma.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu