Praznice minunate stau legate de sărbătoarea Învierii Domnului. De curând am sărbătorit ziua eroilor neamului, odată cu Înălţarea Domnului la cer, iar acum, la numai o săptămână de la Rusalii, când s-a născut Biserica, sărbătorim pe toţi sfinţii, din tot timpul şi locul, care prin Duhul Sfânt s-au învrednicit de a se numi „casnici” şi „prieteni” ai lui Dumnezeu.
Credem că nimeni nu poate spune că nu a trăit vreodată sentimentul extraordinar de admiraţie, recunoştinţă şi respect faţă de cei care şi-au oferit viaţa pentru ca noi să trăim astăzi pe aceste meleaguri. şi pe cât de uşor acceptăm ideea că alţii au fost eroi, că au făcut aceste fapte minunate, pe atât de greu ne este să ne închipuim pe noi înşine făcând acelaşi lucru. Viaţa este atât de preţioasă. Şi totuşi chiar viaţa noastră merită să o dăm pentru ceva. Acel ceva trebuie că le-a părut eroilor care au făcut aceasta, mai presus decât această viaţă.
Sentimentele acestea ni le aducem aminte câteodată din copilărie, de când învăţam la şcoală despre faptele de vitejie ale domnitorilor şi ostaşilor noştri sau din povestirile istorice în care curajul şi bărbăţia făceau casă bună cu credinţa şi înţelepciunea. Ni le-am adus aminte, poate, când am văzut tineri nevinovaţi şi curaţi dându-şi cu încredere sufletul pentru libertate, acum 14 ani. Odată cu vârsta, după ce iureşul evenimentelor tinereţii care ne aruncă departe de rădăcini se potoleşte, înţelegem altfel eroii acestui neam, motivaţiile actelor lor extraordinare şi, nu fără uimire, constatăm că trebuie ca şi pe ei să-i fi mişcat ceea ce mişcă toată această lume: iubirea, care depăşeşte orice limită, chiar şi pe aceea a morţii.
Au iubit neamul, fiii, părinţii, nepoţii, s-au iubit unii pe alţii cu dragoste jertfelnică. Înţelegem, când avem copii sau nepoţi, dragostea părinţilor pentru fii, a bunicilor pentru nepoţi, dorinţa de a ne lăsa pe noi deoparte pentru ca lor să le fie bine.Întelegem că eroii noştri au avut o inimă mult mai cuprinzătoare, o iubire extinsă la întreg poporul-fiu care se cere ocrotit. Au dorit o împărăţie pământească pe care au căutat să o lase fiilor, urmaşilor, dar cu siguranţă că s-au sprijinit pe nădejdea în împărăţia Cerească. Sigur printre ei, neştiuţi, sunt şi sfinţi.
Iar sfinţii sunt tot eroi, vrednici de toată admiraţia, recunoştinţa şi respectul nostru, ca unii care s-au jertfit în multe chipuri pentru Hristos şi pentru ca noi, fii lor duhovniceşti să nu ne pierdem, ci să moştenim împărăţia. Pentru ea s-au dat pe sine martirii ştiuţi şi neştiuţi ai primelor veacuri creştine. Alţii s-au jertfit fie cu rugăciunea, fie în lipsuri pentru a-i ajuta pe ceilalţi. Alteori sfinţii au ţinut dreaptă credinţa prin sinoade sau au îndrumat viaţa Bisericii prin faptele lor exemplare, prin scrierile lor, pentru a ne feri de toate rătăcirile. Acest fel de eroi, sfinţii ştiuţi sau neştiuţi, stau alături de cei sărbătoriţi de înălţare şi în acelaşi timp mai presus de ei, pentru că patria pentru care s-au jertfit nu este a noastră sau a altora, ci a tuturor, este împărăţia veşnică al cărei domn este Dumnezeu.
„Fiţi desăvârşiti precum Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este” (Mt. 5, 48), aceasta este ceea ce ni se cere şi nouă. Sfinţenia este unită cu eroismul. Căci sunt eroi cei care se luptă cu vitejie cu toate ispitele şi întunecimile acestui veac tulburat, care ţin drepte valorile în mijlocul unei lumi strâmbe, în care tot ce este mai urât, mai vulgar şi mai rău pare mai grozav şi mai demn de urmat. Este un act de eroism să nu accepţi să minţi, să urăşti, să te prostituezi trupeşte sau intelectual, să sminteşti pe ceilalţi cu îndemnuri rele, să nu accepţi să te vinzi pentru arginţii pentru care şi Domnul a fost vândut.
Suntem chemaţi să fim sfinţi. Suntem chemaţi să urmăm lui Hristos. Într-o lume lipsită de modele pozitive, în mijlocul prăbuşirii umanităţii lipsite de repere morale, singura soluţie este să dorim să fim şi noi ca aceia care au făcut lumea bună începând cu ei înşişi: sfinţii.
Mihaela Ghițiu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu