Descopeream, nu mai ştiu cum, spre sfârşitul lui 2003, o mică carte, o cărţulie, aproape o broşură, pe care o aveam, nu ştiu de unde, de mai mult timp şi pe care nu o citisem; cred că mai ales din pricina titlului care suna, să mă ierte autorul, Alexandru Horia, oarecum ezotico-neserios-pretenţios: PREVESTIREA, o abordare hermeneutică a spaţiului spiritual răsăritean - ortodox şi islamic. Iarăşi nu-mi mai amintesc cum s-a făcut că într-o zi am început să o citesc; ceea ce-mi amintesc este că m-a prins, aproape m-a fermecat.
Cum pe vremea aceea colaboram, din afara redacţiei, cu ziarul Ziua pentru a-i face pagina săptămânală de religie, mi s-a părut un text interesant şi incitant, suficent de sprinţar şi, în acelaşi timp, fără preţiozităţi, profund, pentru a-l publica în serial. L-am căutat pe Alexandru Horia, l-am cunoscut şi am obţinut permisiunea de a-l include în acea pagină săptămânală. Cum îl recitesc cu plăcere de câte ori frunzăresc colecţia din cei aproape doi ani fac acum un lucru la care m-am gândit mai demult: îl voi prezenta pe acest blog, supunându-l, mai mult decât în 2004, comentariilor dumneavoastră. Şi o voi face cu tot cu şapoul din pagina de sâmbătă 17 ianuarie 2004 a ziarului, pe atunci încă onorabil şi chiar cu o ţinută aparte, care se voia Ziua (şi din care onorabilitatea şi profesionalismul au rămas, după purificare, la ceea ce este azi eroica şi singulara poveste ziaristică, Ziua Veche)
Eseul pe care îl vom prezenta în serial sub acest nume a fost scris în 1995, tipărit într-o modalitate absolut originală şi oferit dezbaterii publice. Textul a trezit, din partea celor care l-au citit, reacţii diferite: într-o emisiune specială la TVR 1, Alina Mungiu l-a considerat o “absurditate”, ambasadorul Egiptului, invitat în respectiva emisiune, a fost de partea eseului. La numai câteva luni de la apariţie, eseul a fost solicitat de o editură din Turcia care l-a publicat într-o formulă completată cu opinii turceşti şi un consistent dicţionar de termeni religioşi creştini, termeni politici, referinţe culturale, istorice şi despre personajele citate în textul original. Propunem citirii şi dezbaterii acest text în primul rând pentru analiza şi desluşirile sale privind geospiritualitatea unei întinse regiuni, şi indirect privind identitatea noastră, dar şi pentru actualitatea provocării sale.
Grăuntele de muştar
“Musulmanii din Bagdad celebrau cu acelaşi entuziasm sărbătorile creştine cât şi pe cele islamice, fără să le pese de semnificaţia lor, pe care, de altfel, o ignorau aproape întotdeauna” – spune un istoric al lumii mahomedane. În împrejurimile Bagdadului erau multe mânăstiri nestoriene sau monofizite, iar la sărbătorirea hramului erau organizate tot soiul de ceremonii şi petreceri. La ele participa oricine, indiferent de religie. “Când afară plouă, e o plăcere să bei un vin bun într-o mânăstire creştină” – afirma un cronicar arab. Iată un ecumenism avant la lettre! În jurul burdufului cu vin, oamenii crucii şi ai semilunei îşi dădeau mâna ca nişte rude. În fond, ei se înrudeau printr-o tradiţie comună, printr-o înţelepciune şi un stil de viaţă specifice lumii răsăritene, o lume aflată sub semnul sofianic al “cupolei de aur”.
Să privim însă această afinitate şi dintr-o altă perspectivă. Observăm bunăoară că există o ciudată asemănare şi în ritualistica slujbelor religioase. Atât în moscheile arabe, cât şi în bisericile ortodoxe, credincioşii îngenunchează şi-şi lipesc fruntea de pământ. Chiar dacă poziţia ritualică are la mahomedani o semnificaţie deosebită de cea ortodoxă importantă este această asemănare posturală. Religia islamică e o religie a supunerii (în arabă “islam” înseamnă “supunere”) în timp ce creştinismul e o religie a iubirii. Dacă musulmanii îşi apleacă trupul din frică de Allah, la ortodocşi metaniile sunt dovezi ale iubirii smerite pentru Dumnezeu. Trebuie subliniat un lucru interesant însă: invocaţia arabă “dikr” seamănă izbitor de mult cu rugăciunea creştinilor ortodocşi “monologistos” care constă în repetarea continuă a numelui lui Iisus. Lumea orientală (islamică şi creştin răsăriteană) e o civilizaţie a “trupurilor aplecate” şi prin aceasta se deosebeşte de postura verticală, gotică, a lumii occidentale unde individul este semeţ şi faustic. În Orient, omul este un “amănunt”, o fărâmă ontologică, el are conştiinţa acestui destin “miniatural”. De aceea, şi talentul aici a evoluat nu spre forme grandioase, ci spre măiestria detaliului; putem spune că Răsăritului i se potriveşte pilda “grăuntelui de muştar” pe care o spune Iisus apostolilor săi. E grăuntele miraculos care ascunde înţelesuri tainice. De la arta mirodeniilor culinare, până la rafinamentul broderiilor, al ţesăturilor, al ornamentelor arhitectonice, totul exprimă o migală în care trebuie să vedem spiritul rafinat al Orientului, psihologia sa delicată, introspectivă. Fenomenul răsăritean ne apare ca o misterioasă hieroglifă pe care trebuie să o cercetăm cu atenţie. (Va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu