Descopeream, nu mai ştiu cum, spre sfârşitul lui 2003, o mică carte, o cărţulie, aproape o broşură, pe care o aveam, nu ştiu de unde, de mai mult timp şi pe care nu o citisem; cred că mai ales din pricina titlului care suna, să mă ierte autorul, Alexandru Horia, oarecum ezotico-neserios-pretenţios: PREVESTIREA, o abordare hermeneutică a spaţiului spiritual răsăritean - ortodox şi islamic. Iarăşi nu-mi mai amintesc cum s-a făcut că într-o zi am început să o citesc; ceea ce-mi amintesc este că m-a prins, aproape m-a fermecat.
Cum pe vremea aceea colaboram, din afara redacţiei, cu ziarul Ziua pentru a-i face pagina săptămânală de religie, mi s-a părut un text interesant şi incitant, suficent de sprinţar şi, în acelaşi timp, fără preţiozităţi, profund, pentru a-l publica în serial. L-am căutat pe Alexandru Horia, l-am cunoscut şi am obţinut permisiunea de a-l include în acea pagină săptămânală. Cum îl recitesc cu plăcere de câte ori frunzăresc colecţia din cei aproape doi ani fac acum un lucru la care m-am gândit mai demult: îl voi prezenta pe acest blog, supunându-l, mai mult decât în 2004, comentariilor dumneavoastră. Şi o voi face cu tot cu şapoul din pagina de sâmbătă 17 ianuarie 2004 a ziarului, pe atunci încă onorabil şi chiar cu o ţinută aparte, care se voia Ziua (şi din care onorabilitatea şi profesionalismul au rămas, după purificare, la ceea ce este azi eroica şi singulara poveste ziaristică, Ziua Veche)
Eseul pe care îl vom prezenta în serial sub acest nume a fost scris în 1995, tipărit într-o modalitate absolut originală şi oferit dezbaterii publice. Textul a trezit, din partea celor care l-au citit, reacţii diferite: într-o emisiune specială la TVR 1, Alina Mungiu l-a considerat o “absurditate”, ambasadorul Egiptului, invitat în respectiva emisiune, a fost de partea eseului. La numai câteva luni de la apariţie, eseul a fost solicitat de o editură din Turcia care l-a publicat într-o formulă completată cu opinii turceşti şi un consistent dicţionar de termeni religioşi creştini, termeni politici, referinţe culturale, istorice şi despre personajele citate în textul original. Propunem citirii şi dezbaterii acest text în primul rând pentru analiza şi desluşirile sale privind geospiritualitatea unei întinse regiuni, şi indirect privind identitatea noastră, dar şi pentru actualitatea provocării sale.
Civilizaţia liniei (II)
Liniatura poate fi regăsită şi în sfera muzicii orientale. Există un anume “fir melodic” în muzica liturgică bizantină – psaltichia seamănă cu un arabesc sonor – a cărei inflexiune sugerează o scriere caligrafică făcută cu peniţa în eter. Acelaşi stil melodic, plin de apogiaturi (înflorituri sonore) îl întâlnim şi în cântecele arabe, unduirile graţioase de sunete au ceva din înaintarea lină a beduinilor în deşert. Diferenţa dintre cele două “liniaturi” constă în faptul că muzica liturgică a creştinilor e o comunicare cu transcendentul, e o ofrandă adusă lui Dumnezeu, în timp ce melodia islamică e învăluitoare, onctuoasă. Putem spune, în concluzie, că Orientul are virtuţi incantatorii dar şi ispititoare. Dacă muzicalitatea bizantină invocă Revelaţia, cântecul mahomedan are cel mai adesea o frumuseţe ademenitoare, senzuală. Arta caligrafiei sonore la ortodocşi este pusă în slujba credinţei, în timp ce la islamici ea este mai degrabă un însoţitor al plăcerii, dar al unei plăceri ritualice, consumată după canoanele Coranului.
Vorbeam în capitolul precedent de cele două vocaţii “olfactive” ale Orientului: mirosul de mir ca parfum al sfinţeniei şi trandafirul cel înmiresmat din seraiurile Bagdadului ca ispită erotică. Putem spune că aceeaşi diferenţă o întâlnim şi în domeniul muzicii. Melodia psaltică rodeşte din castitate, e o celebrare a lui Dumnezeu “cel veşnic adorat”, stăpân al lumilor cereşti, în timp ce sunetele mlădioase ale islamului conţin parfumul ademenitor al grădinilor “de pe pământ”, de aici şi spiritul lor epicureic.
Principiul “liniei” iniţiatice străbate şi creaţia literară a culturii răsăritene. Vom observa că scrierile orientale sunt în general povestiri, naraţiuni alcătuite pe baza unui “fir epic”. Orientalii sunt mari povestitori, literatura a evoluat aici sub semnul celor “O mie şi una de nopţi”, a istorisirilor neîntrerupte, pline de meandre, de înflorituri expresive. Stilul narativ este şi el un “arabesc”, literatura orientului e nesfârşită “caligrafie epică”. Povestirea urmează o linie şerpuită, întortocheată, e un traseu ezoteric bazat pe o învăţătură, un tâlc, pentru că urmărind firul vieţii cuiva înţelegi rosturile destinului, taina realităţiii care se ascunde în spatele evenimentelor întâmplătoare. Arta orientală a povestirii, cu aerul ei sapienţial, o întâlnim, de exemplu, în proza sadoveniană, unde istorisirile alcătuiesc o ţesătură magică. Naraţiunea literară pare un labirint în care ne putem rătăci, dacă pierdem firul poveştii. (Va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu