De la Babel la Cincizecime şi invers

 

Stăm astăzi fără sfială în vârful turnului Babel şi, în gâlceava noastră cu Dumnezeu, tot construim şi năzuim ca şi aceia de demult, să ajungem ca El cu puterile noastre pitice. Pentru că, nu-i aşa, confundând adevărata iluminare care nu poate veni decât de la Dumnezeu, „lumina lumii”,  cu luminile raţiunii noastre îndrăgostite de ea însăşi, am uitat de mult că puterile noastre chiar sunt pitice. Am ajuns să credem că putem aproape orice cu mintea, ştiinţele şi tehnica modernă. Astfel, furaţi de evenimentele cotitiene, uităm că de fapt pământul nu ne stă chiar atât de sigur sub picioare, că turnul nostru se poate nărui în orice clipă, că neînţelegându-ne cu Dumnezeu nu ne mai putem înţelege nici între noi şi toate acestea din motivele care de la începuturile lumii ne dau de furcă: mândria şi neascultarea.

Şi totuşi nu-L vom găsi pe Dumnezeu alergând până la stele cu rachete din ce în ce mai performante. Cu ele putem să încercăm să mai pregătim un loc bun sub un alt soare pentru omenirea care tot creşte numeric. Dar, după poruncă, aceasta nu este suficient. Trebuie să creştem şi să ne înmulţim şi sufleteşte, în înţelepciune şi mai ales în cunoaşterea lui Dumnezeu, care este viaţa fără de moarte.

Lucrul nu e greu de loc, după cuvântul Domnului, căci jugul Său este bun şi sarcina Sa uşoară. Iar calea este prin smerenie şi ascultare, acestea fiind posibile numai cu ajutorul harului dumnezeiesc. Prin smerenia şi ascultarea lui Hristos de acum 2000 de ani omul s-a împăcat cu Dumnezeu şi s-a refăcut unitatea întregii creaţii. Mai mult decât atât, la Cincizecime înţelegerea şi armonia între toate limbile pământului au fost restabilite. Toate harurile au fost împărţite când Duhul Sfânt S-a pogorât peste cei doisprezece apostoli sub forma unor limbi de foc, câte una peste fiecare dintre ei, pentru a arăta mulţimea şi diversitatea darurilor şi faptul că plenitudinea lor nu poate fi găsită decât în comuniunea Bisericii.

Întemeierea Bisericii prin pogorârea Duhului Sfânt la cincizeci de zile de la Înviere a fost semnul că vom vorbi din nou aceeaşi limbă şi că nu este nevoie să facem cine ştie ce construcţii măreţe pentru a afla pe Dumnezeu în înaltul cerului, în adâncul spaţiului cosmic sau în lumina microscoapelor, căci El este cu noi, chiar aici.

Limbile de foc ne arată şi faptul că Duhul a fost dat pentru toate limbile de pe faţa pământului, aşa cum universală este şi mântuirea adusă de Hristos, ea oferindu-se în dar tuturor celor care doresc să se adape din ea ca dintr-o apă vie. În acelaşi timp înţelegem că vorbirea despre Dumnezeu în mărturisirea Evangheliei Sale, aşa cum au făcut-o apostolii este soluţia limbii universale şi că, aşa cum au demonstrat pe parcursul istoriei sfinţii, vorbirea cu Dumnezeu, în Hristos, prin harul Sf. Duh a avut loc într-o limbă fără cuvinte, universală, a duhului, care se adresează direct puterilor înţelegătoare ale sufletului. Şi dacă atunci minunea pogorârii Sfântului Duh s-a făcut în chip văzut, astăzi El lucrează în chip nevăzut în Biserică.

Să primim cu încredere frunzele de nuc binecuvântate, care închipuiesc limbile de foc şi să-L rugăm pe Domnul să ne dea darul Sfântului Duh şi acum ca şi la Cincizecime. Să ne dăruiască adică harul înţelegerii şi armoniei depline cu Dumnezeu, cu toată lumea, cu noi înşine, cu aproapele, astfel încât să fim şi noi mădulare sănătoase ale trupului mistic al lui Hristos.
                                                            Mihaela Ghiţiu