Descopeream, nu mai ştiu cum, spre sfârşitul lui 2003, o mică carte, o cărţulie, aproape o broşură, pe care o aveam, nu ştiu de unde, de mai mult timp şi pe care nu o citisem; cred că mai ales din pricina titlului care suna, să mă ierte autorul, Alexandru Horia, oarecum ezotico-neserios-pretenţios: PREVESTIREA, o abordare hermeneutică a spaţiului spiritual răsăritean - ortodox şi islamic. Iarăşi nu-mi mai amintesc cum s-a făcut că într-o zi am început să o citesc; ceea ce-mi amintesc este că m-a prins, aproape m-a fermecat.
Cum pe vremea aceea colaboram, din afara redacţiei, cu ziarul Ziua pentru a-i face pagina săptămânală de religie, mi s-a părut un text interesant şi incitant, suficent de sprinţar şi, în acelaşi timp, fără preţiozităţi, profund, pentru a-l publica în serial. L-am căutat pe Alexandru Horia, l-am cunoscut şi am obţinut permisiunea de a-l include în acea pagină săptămânală. Cum îl recitesc cu plăcere de câte ori frunzăresc colecţia din cei aproape doi ani fac acum un lucru la care m-am gândit mai demult: îl voi prezenta pe acest blog, supunându-l, mai mult decât în 2004, comentariilor dumneavoastră. Şi o voi face cu tot cu şapoul din pagina de sâmbătă 17 ianuarie 2004 a ziarului, pe atunci încă onorabil şi chiar cu o ţinută aparte, care se voia Ziua (şi din care onorabilitatea şi profesionalismul au rămas, după purificare, la ceea ce este azi eroica şi singulara poveste ziaristică, Ziua Veche)
Eseul pe care îl vom prezenta în serial sub acest nume a fost scris în 1995, tipărit într-o modalitate absolut originală şi oferit dezbaterii publice. Textul a trezit, din partea celor care l-au citit, reacţii diferite: într-o emisiune specială la TVR 1, Alina Mungiu l-a considerat o “absurditate”, ambasadorul Egiptului, invitat în respectiva emisiune, a fost de partea eseului. La numai câteva luni de la apariţie, eseul a fost solicitat de o editură din Turcia care l-a publicat într-o formulă completată cu opinii turceşti şi un consistent dicţionar de termeni religioşi creştini, termeni politici, referinţe culturale, istorice şi despre personajele citate în textul original. Propunem citirii şi dezbaterii acest text în primul rând pentru analiza şi desluşirile sale privind geospiritualitatea unei întinse regiuni, şi indirect privind identitatea noastră, dar şi pentru actualitatea provocării sale.
Civilizaţia liniei (1)
Cum se înfăţişează Chipul lui Dumnezeu în Răsărit? Răspunsul la această întrebare dezvăluie cheia imagisticii orientale. În religia mahomedană, Allah nu poate fi văzut, el este doar citit în litera Coranului (El-Qur’an în arabă înseamnă “lectură). Islamismul interzice reprezentarea omului în imagini, de aceea pe zidurile moscheilor nu apar chipuri omeneşti ci imagini decorative, aşa-numitele arabescuri făcute din literele alfabetului arab, figuri geometrice, contururi florale, animaliere etc. Aceste ornamente sugerează literalitatea spiritului islamic; imaginea este totdeauna simbolică nu iconică, ea este “graphein” adică text. “Graphein” înseamnă în limba greacă “a trasa linii” fie că sunt liniile unei scrieri sau ale unui desen. Am putea spune că, printr-o tradiţie sacră, în islam s-a dezvoltat “scrierea pictată” adică arta caligrafiei. Scripturalitatea vine din mesajul Coranului care zice: “Domnul l-a luminat pe om cu ajutorul penei de scris şi l-a învăţat pe om ceea ce nu ştia”.
Să vedem acum care este situaţia în spaţiul ortodox. Creştinismul oriental a cultivat icoana fiindcă Iisus s-a arătat oamenilor cu toate atributele lui fizionomice. Dar e interesant de observat faptul că această fizionomie divină este compusă dintr-o ţesătură de linii hieratice, Chipul lui Hristos amintind parcă, în icoana ortodoxă, de”graphein”, de arta scrierii. Imaginea lui Dumnezeu de pe pereţii bisericilor este o “pictură text”. Intuim o literalitate ascunsă în icoana Mântuitorului zugrăvită după canoanele bizantine. Priviţi liniile feţei, cutele veşmintelor, poziţia “hieroglifică” parcă a mâinilor, totul trădează un fel de “scriere”. Este clar faptul că iconografia ortodoxă împleteşte subtil imaginea fizică a lui Iisus cu cea dogmatică (textuală). Icoana este alcătuită din linii precum un alfabet, ea se citeşte ca o carte sacră. Această linearitate, prezentă, după cum am văzut, şi în tradiţia musulmană, defineşte stilul oriental şi dă o amprentă specifică Răsăritului. Atât “scrierea pictată” a Islamului cât şi “pictura scrisă” a civilizaţiei bizantine au în substrat o mistică a “liniei” – simbol al drumului sfânt: “Cine ţine la Dumnezeu, acela e dus pe drumul cel drept” (Coranul 3, 93).
În Orient, imaginile sunt bidimensionale, amintind Cartea, suprafaţa pergamentului, în timp ce creştinismul catolic s-a dezvoltat în sens opus cultivînd în pictura religioasă perspectiva şi imaginile volumetrice, desprinzând astfel Chipul lui Dumnezeu de text. Spiritul catolic are vocaţia tridimensionalului, el a părăsit tradiţia bizantină a “liniei”, a portretului ca “lectură”. În Orient, figura lui Iisus este caligrafiată cu penelul precum, un text sfânt, icoana conţine, am putea spune o gramatică. În elină “gramata” înseamnă “linie” dar, după Isocrate, înseamnă şi “legile scrise”. Descoperim astfel o alianţă secretă între trăsăturile Chipului zugrăvit în icoană şi Legea lui Dumnezeu. Această hermeneutică a liniei, valabilă atât pentru creştinii ortodocşi cât şi pentru islamici, este definitorie în cultura orientală, o cultură, am putea spune, a “firului iniţiatic”. Linia, ca element pictural este un “fir al Ariadnei” o cale a cunoaşterii ezoterice. (va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu