Colaliția orientală (VI)

Descopeream, nu mai ştiu cum, spre sfârşitul lui 2003, o mică carte, o cărţulie, aproape o broşură, pe care o aveam, nu ştiu de unde, de mai mult timp şi pe care nu o citisem; cred că mai ales din pricina titlului care suna, să mă ierte autorul, Alexandru Horia, oarecum ezotico-neserios-pretenţios: PREVESTIREA, o abordare hermeneutică a spaţiului spiritual răsăritean - ortodox şi islamic. Iarăşi nu-mi mai amintesc cum s-a făcut că într-o zi am început să o citesc; ceea ce-mi amintesc este că m-a prins, aproape m-a fermecat. 

Cum pe vremea aceea colaboram, din afara redacţiei, cu ziarul Ziua pentru a-i face pagina săptămânală de religie, mi s-a părut un text interesant şi incitant, suficent de sprinţar şi, în acelaşi timp, fără preţiozităţi, profund, pentru a-l publica în serial. L-am căutat pe Alexandru Horia, l-am cunoscut şi am obţinut permisiunea de a-l include în acea pagină săptămânală. Cum îl recitesc cu plăcere de câte ori frunzăresc colecţia din cei aproape doi ani fac acum un lucru la care m-am gândit mai demult: îl voi prezenta pe acest blog, supunându-l, mai mult decât în 2004, comentariilor dumneavoastră. Şi o voi face cu tot cu şapoul din pagina de sâmbătă 17 ianuarie 2004 a ziarului, pe atunci încă onorabil şi chiar cu o ţinută aparte, care se voia Ziua (şi din care onorabilitatea şi profesionalismul au rămas, după purificare, la ceea ce este azi eroica şi singulara poveste ziaristică, Ziua Veche)

•  

Eseul pe care îl vom prezenta în serial sub acest nume a fost scris în 1995, tipărit într-o modalitate absolut originală şi oferit dezbaterii publice. Textul a trezit, din partea celor care l-au citit, reacţii diferite: într-o emisiune specială la TVR 1, Alina Mungiu l-a considerat o “absurditate”, ambasadorul Egiptului, invitat în respectiva emisiune, a fost de partea eseului. La numai câteva luni de la apariţie, eseul a fost solicitat de o editură din Turcia care l-a publicat într-o formulă completată cu opinii turceşti şi un consistent dicţionar de termeni religioşi creştini, termeni politici, referinţe culturale, istorice şi despre personajele citate în textul original. Propunem citirii şi dezbaterii acest text în primul rând pentru analiza şi desluşirile sale privind geospiritualitatea unei întinse regiuni, şi indirect privind identitatea noastră, dar şi pentru actualitatea provocării sale.

•  

Civilizaţia liniei (II)

Liniatura poate fi regăsită şi în sfera muzicii orientale. Există un anume “fir melodic” în muzica liturgică bizantină – psaltichia seamănă cu un arabesc sonor – a cărei inflexiune sugerează o scriere caligrafică făcută cu peniţa în eter. Acelaşi stil melodic, plin de apogiaturi (înflorituri sonore) îl întâlnim şi în cântecele arabe, unduirile graţioase de sunete au ceva din înaintarea lină a beduinilor în deşert. Diferenţa dintre cele două “liniaturi” constă în faptul că muzica liturgică a creştinilor e o comunicare cu transcendentul, e o ofrandă adusă lui Dumnezeu, în timp ce melodia islamică e învăluitoare, onctuoasă. Putem spune, în concluzie, că Orientul are virtuţi incantatorii dar şi ispititoare. Dacă muzicalitatea bizantină invocă Revelaţia, cântecul mahomedan are cel mai adesea o frumuseţe ademenitoare, senzuală. Arta caligrafiei sonore la ortodocşi este pusă în slujba credinţei, în timp ce la islamici ea este mai degrabă un însoţitor al plăcerii, dar al unei plăceri ritualice, consumată după canoanele Coranului.

Vorbeam în capitolul precedent de cele două vocaţii “olfactive” ale Orientului: mirosul de mir ca parfum al sfinţeniei şi trandafirul cel înmiresmat din seraiurile Bagdadului ca ispită erotică. Putem spune că aceeaşi diferenţă o întâlnim şi în domeniul muzicii. Melodia psaltică rodeşte din castitate, e o celebrare a lui Dumnezeu “cel veşnic adorat”, stăpân al lumilor cereşti, în timp ce sunetele mlădioase ale islamului conţin parfumul ademenitor al grădinilor “de pe pământ”, de aici şi spiritul lor epicureic.

Principiul “liniei” iniţiatice străbate şi creaţia literară a culturii răsăritene. Vom observa că scrierile orientale sunt în general povestiri, naraţiuni alcătuite pe baza unui “fir epic”. Orientalii sunt mari povestitori, literatura a evoluat aici sub semnul celor “O mie şi una de nopţi”, a istorisirilor neîntrerupte, pline de meandre, de înflorituri expresive. Stilul narativ este şi el un “arabesc”, literatura orientului e nesfârşită “caligrafie epică”. Povestirea urmează o linie şerpuită, întortocheată, e un traseu ezoteric bazat pe o învăţătură, un tâlc, pentru că urmărind firul vieţii cuiva înţelegi rosturile destinului, taina realităţiii care se ascunde în spatele evenimentelor întâmplătoare. Arta orientală a povestirii, cu aerul ei sapienţial, o întâlnim, de exemplu, în proza sadoveniană, unde istorisirile alcătuiesc o ţesătură magică. Naraţiunea literară pare un labirint în care ne putem rătăci, dacă pierdem firul poveştii. (Va urma)

Pietrele tari ale neamului

Ce lucru minunat este faptul că tocmai Sf. Apostol Andrei, cel întâi chemat, a propovăduit credința creștină pe meleagurile noastre. Gândindu-ne la episodul chemării apostolilor nu putem să nu observăm cu uimire faptul că dragostea frățească dintre primii „pescari de oameni”, Sf. Ap. Petru, care a vestit Evanghelia la Roma și Sf. Ap. Andrei care a vestit-o în Dacia, a răzbătut cumva, peste veacuri în ciuda unor evenimente istorice care păreau să o contrazică. Și nu avem cum să nu ne întrebăm dacă nu putem vedea lucrarea Providenței în faptul că, după aproape 2000 de ani, conducătorii Bisericilor noastre s-au întâlnit ca frați tocamai în mijlocul unui popor născut din daci și romani.

Așa apar Sf. Apostoli, cei chemați de  Hristos, precum pietrele tari pe care s-a zidit Biserica, cum o piatră tare a fost credința mărturisită de Petru: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu.” (Mt. 16, 16-19). Tăria acestei mărturii este cea care a născut sfinți. Tăria acestei mărturii a modelat popoare.

În Patericul Românesc întâlnim o parte din Sfinții Români, pietre tari care stau la temelia Bisericii noastre și, îndrăznesc să o spun, la temelia neamului românesc. Pentru că în toate cumpenele prin care a trecut țara noastră în zbuciumata istorie pe care a avut-o, sfinții ei au vegheat și s-au rugat, de aici sau din cer. Fie că au suferit mucenicia pentru numele lui Hristos, cum au făcut martirii de la Niculițel, fie că au fost vrednici ierarhi care au mărturisit credința prin sinoade, fie că au fost cuvioși care ne-au lăsat modele de sfințenie sau scrieri duhovnicești, fie că au îndrumat domnitori, precum Daniil Sihastrul, toți sfinții noștrii și-au pus viața pentru Hristos și pentru noi. Și să nu credem că dacă răsfoind filele de pateric veți găsi mai ales nume de episcopii, cum a fost Tomisul, sau de mânăstiri din toate vremurile, Basarabi, Bistrița, Cozia, Argeș, Putna, Voroneț, Neamț și altele ca acestea, înseamnă că numai aici au fost sfinți. Sfinți au fost în tot locul, știuți sau neștiuți. Sfinți au fost și cei care au murit mucenicește din iubire de Dumnezeu și de țară, în toată lunga perioadă când pericolul extern amenința să ne pierdem atât credința cât și patria. Putem gândi uneori că oriunde pășim, călcăm pe moaște de sfinți, necunoscuți. De aceea spunem că este o mare cinste pentru noi că am avut domnitori sfinți, precum Sf Ştefan cel Mare și Sf. Constantin Brâncoveanu. Astăzi mai ales, avem nevoie de rugăciunile lor. Astăzi, în conjunctura politică și religioasă mondială, am avea mare nevoie de astfel de sfinți.

Sfinți au fost și printre țăranii simpli și curați care au îndurat de toate pentru nădejdea în Hristos, pentru că sfințenia, deși se află cel mai des în mânăstiri, nu se află numai acolo, ci oriunde creștinii adevărați pot spune precum Sf. Ap Pavel „nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine.” (Gal. 2, 10).

         Problema este să vrem să le urmăm exemplul. Sfinți sunt și azi printre noi, deși nu prea ne mai vine să credem așa ceva în lumea în care trăim. Da, sunt sfinți azi, ca și ieri, prin mânăstirile noastre, sau chiar lângă noi, smeriți și nebăgați în seamă, cu privirile ațintite spre lumea celaltă, trăind în perspectiva ei și părând idealiști, rupți de realitate sau chiar nebuni, după judecățile lumii acesteia. Dar poate că tocmai rugăciunile unui sfânt mai țin lumea în existență.

De aceea, la această sărbătoare minunată, să aducem cinstire și recunoștință sfinților români dintotdeauna și de pretutindeni și, pentru ei, să dăm slavă lui Dumnezeu.

Mihaela Ghiţiu

Eroii, Sfinţii şi Împărăţia

Praznice minunate stau legate de sărbătoarea Învierii Domnului. De curând am sărbătorit ziua eroilor neamului, odată cu Înălţarea Domnului la cer, iar acum, la numai o săptămână de la Rusalii, când s-a născut Biserica, sărbătorim pe toţi sfinţii, din tot timpul şi locul, care prin Duhul Sfânt s-au învrednicit de a se numi „casnici” şi „prieteni” ai lui Dumnezeu.

Credem că nimeni nu poate spune că nu a trăit vreodată sentimentul extraordinar de admiraţie, recunoştinţă şi respect faţă de cei care şi-au oferit viaţa pentru ca noi să trăim astăzi pe aceste meleaguri. şi pe cât de uşor acceptăm ideea că alţii au fost eroi, că au făcut aceste fapte minunate, pe atât de greu ne este să ne închipuim pe noi înşine făcând acelaşi lucru. Viaţa este atât de preţioasă. Şi totuşi chiar viaţa noastră merită să o dăm pentru ceva. Acel ceva trebuie că le-a părut eroilor care au făcut aceasta, mai presus decât această viaţă.

Sentimentele acestea ni le aducem aminte câteodată din copilărie, de când învăţam la şcoală despre faptele de vitejie ale domnitorilor şi ostaşilor noştri sau din povestirile istorice în care curajul şi bărbăţia făceau casă bună cu credinţa şi înţelepciunea. Ni le-am adus aminte, poate, când am văzut tineri nevinovaţi şi curaţi dându-şi cu încredere sufletul pentru libertate, acum 14 ani. Odată cu vârsta, după ce iureşul evenimentelor tinereţii care ne aruncă departe de rădăcini se potoleşte, înţelegem altfel eroii acestui neam, motivaţiile actelor lor extraordinare şi, nu fără uimire, constatăm că trebuie ca şi pe ei să-i fi mişcat ceea ce mişcă toată această lume: iubirea, care depăşeşte orice limită, chiar şi pe aceea a morţii.

Au iubit neamul, fiii, părinţii, nepoţii, s-au iubit unii pe alţii cu dragoste jertfelnică. Înţelegem, când avem copii sau nepoţi, dragostea părinţilor pentru fii, a bunicilor pentru nepoţi, dorinţa de a ne lăsa pe noi deoparte pentru ca lor să le fie bine.Întelegem că eroii noştri au avut o inimă mult mai cuprinzătoare, o iubire extinsă la întreg poporul-fiu care se cere ocrotit. Au dorit o împărăţie pământească pe care au căutat să o lase fiilor, urmaşilor, dar cu siguranţă că s-au sprijinit pe nădejdea în împărăţia Cerească. Sigur printre ei, neştiuţi, sunt şi sfinţi.

Iar sfinţii sunt tot eroi, vrednici de toată admiraţia, recunoştinţa şi respectul nostru, ca unii care s-au jertfit în multe chipuri pentru Hristos şi pentru ca noi, fii lor duhovniceşti să nu ne pierdem, ci să moştenim împărăţia. Pentru ea s-au dat pe sine martirii ştiuţi şi neştiuţi ai primelor veacuri creştine. Alţii s-au jertfit fie cu rugăciunea, fie în lipsuri pentru a-i ajuta pe ceilalţi. Alteori sfinţii au ţinut dreaptă credinţa prin sinoade sau au îndrumat viaţa Bisericii prin faptele lor exemplare, prin scrierile lor, pentru a ne feri de toate rătăcirile. Acest fel de eroi, sfinţii ştiuţi sau neştiuţi, stau alături de cei sărbătoriţi de înălţare şi în acelaşi timp mai presus de ei, pentru că patria pentru care s-au jertfit nu este a noastră sau a altora, ci a tuturor, este împărăţia veşnică al cărei domn este Dumnezeu.

    „Fiţi desăvârşiti precum Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este” (Mt. 5, 48), aceasta este ceea ce ni se cere şi nouă. Sfinţenia este unită cu eroismul. Căci sunt eroi cei care se luptă cu vitejie cu toate ispitele şi întunecimile acestui veac tulburat, care ţin drepte valorile în mijlocul unei lumi strâmbe, în care tot ce este mai urât, mai vulgar şi mai rău pare mai grozav şi mai demn de urmat. Este un act de eroism să nu accepţi să minţi, să urăşti, să te prostituezi trupeşte sau intelectual, să sminteşti pe ceilalţi cu îndemnuri rele, să nu accepţi să te vinzi pentru arginţii pentru care şi Domnul a fost vândut.

Suntem chemaţi să fim sfinţi. Suntem chemaţi să urmăm lui Hristos. Într-o lume lipsită de modele pozitive, în mijlocul prăbuşirii umanităţii lipsite de repere morale, singura soluţie este să dorim să fim şi noi ca aceia care au făcut lumea bună începând cu ei înşişi: sfinţii.

Mihaela Ghițiu

Coaliţia orientală (V) - Civilizaţia liniei (I)

Descopeream, nu mai ştiu cum, spre sfârşitul lui 2003, o mică carte, o cărţulie, aproape o broşură, pe care o aveam, nu ştiu de unde, de mai mult timp şi pe care nu o citisem; cred că mai ales din pricina titlului care suna, să mă ierte autorul, Alexandru Horia, oarecum ezotico-neserios-pretenţios: PREVESTIREA, o abordare hermeneutică a spaţiului spiritual răsăritean - ortodox şi islamic. Iarăşi nu-mi mai amintesc cum s-a făcut că într-o zi am început să o citesc; ceea ce-mi amintesc este că m-a prins, aproape m-a fermecat. 

Cum pe vremea aceea colaboram, din afara redacţiei, cu ziarul Ziua pentru a-i face pagina săptămânală de religie, mi s-a părut un text interesant şi incitant, suficent de sprinţar şi, în acelaşi timp, fără preţiozităţi, profund, pentru a-l publica în serial. L-am căutat pe Alexandru Horia, l-am cunoscut şi am obţinut permisiunea de a-l include în acea pagină săptămânală. Cum îl recitesc cu plăcere de câte ori frunzăresc colecţia din cei aproape doi ani fac acum un lucru la care m-am gândit mai demult: îl voi prezenta pe acest blog, supunându-l, mai mult decât în 2004, comentariilor dumneavoastră. Şi o voi face cu tot cu şapoul din pagina de sâmbătă 17 ianuarie 2004 a ziarului, pe atunci încă onorabil şi chiar cu o ţinută aparte, care se voia Ziua (şi din care onorabilitatea şi profesionalismul au rămas, după purificare, la ceea ce este azi eroica şi singulara poveste ziaristică, Ziua Veche)

•  

Eseul pe care îl vom prezenta în serial sub acest nume a fost scris în 1995, tipărit într-o modalitate absolut originală şi oferit dezbaterii publice. Textul a trezit, din partea celor care l-au citit, reacţii diferite: într-o emisiune specială la TVR 1, Alina Mungiu l-a considerat o “absurditate”, ambasadorul Egiptului, invitat în respectiva emisiune, a fost de partea eseului. La numai câteva luni de la apariţie, eseul a fost solicitat de o editură din Turcia care l-a publicat într-o formulă completată cu opinii turceşti şi un consistent dicţionar de termeni religioşi creştini, termeni politici, referinţe culturale, istorice şi despre personajele citate în textul original. Propunem citirii şi dezbaterii acest text în primul rând pentru analiza şi desluşirile sale privind geospiritualitatea unei întinse regiuni, şi indirect privind identitatea noastră, dar şi pentru actualitatea provocării sale.

  

Civilizaţia liniei (1)

Cum se înfăţişează Chipul lui Dumnezeu în Răsărit? Răspunsul la această întrebare dezvăluie cheia imagisticii orientale. În religia mahomedană, Allah nu poate fi văzut, el este doar citit în litera Coranului (El-Qur’an în arabă înseamnă “lectură). Islamismul interzice reprezentarea omului în imagini, de aceea pe zidurile moscheilor nu apar chipuri omeneşti ci imagini decorative, aşa-numitele arabescuri făcute din literele alfabetului arab, figuri geometrice, contururi florale, animaliere etc. Aceste ornamente sugerează literalitatea spiritului islamic; imaginea este totdeauna simbolică nu iconică, ea este “graphein” adică text. “Graphein” înseamnă în limba greacă “a trasa linii” fie că sunt liniile unei scrieri sau ale unui desen. Am putea spune că, printr-o tradiţie sacră, în islam s-a dezvoltat “scrierea pictată” adică arta caligrafiei. Scripturalitatea vine din mesajul Coranului care zice: “Domnul l-a luminat pe om cu ajutorul penei de scris şi l-a învăţat pe om ceea ce nu ştia”.

         Să vedem acum care este situaţia în spaţiul ortodox. Creştinismul oriental a cultivat icoana fiindcă Iisus s-a arătat oamenilor cu toate atributele lui fizionomice. Dar e interesant de observat faptul că această fizionomie divină este compusă dintr-o ţesătură de linii hieratice, Chipul lui Hristos amintind parcă, în icoana ortodoxă, de”graphein”, de arta scrierii. Imaginea lui Dumnezeu de pe pereţii bisericilor este o “pictură text”. Intuim o literalitate ascunsă în icoana Mântuitorului zugrăvită după canoanele bizantine. Priviţi liniile feţei, cutele veşmintelor, poziţia “hieroglifică” parcă a mâinilor, totul trădează un fel de “scriere”. Este clar faptul că iconografia ortodoxă împleteşte subtil imaginea fizică a lui Iisus cu cea dogmatică (textuală). Icoana este alcătuită din linii precum un alfabet, ea se citeşte ca o carte sacră. Această linearitate, prezentă, după cum am văzut, şi în tradiţia musulmană, defineşte stilul oriental şi dă o amprentă specifică Răsăritului. Atât “scrierea pictată” a Islamului cât şi “pictura scrisă” a civilizaţiei bizantine au în substrat o mistică a “liniei” – simbol al drumului sfânt: “Cine ţine la Dumnezeu, acela e dus pe drumul cel drept” (Coranul 3, 93).

În Orient, imaginile sunt bidimensionale, amintind Cartea, suprafaţa pergamentului, în timp ce creştinismul catolic s-a dezvoltat în sens opus cultivînd în pictura religioasă perspectiva şi imaginile volumetrice, desprinzând astfel Chipul lui Dumnezeu de text. Spiritul catolic are vocaţia tridimensionalului, el a părăsit tradiţia bizantină a “liniei”, a portretului ca “lectură”. În Orient, figura lui Iisus este caligrafiată cu penelul precum, un text sfânt, icoana conţine, am putea spune o gramatică. În elină “gramata” înseamnă “linie” dar, după Isocrate, înseamnă şi “legile scrise”. Descoperim astfel o alianţă secretă între trăsăturile Chipului zugrăvit în icoană şi Legea lui Dumnezeu. Această hermeneutică a liniei, valabilă atât pentru creştinii ortodocşi cât şi pentru islamici, este definitorie în cultura orientală, o cultură, am putea spune, a “firului iniţiatic”. Linia, ca element pictural este un “fir al Ariadnei” o cale a cunoaşterii ezoterice. (va urma)

Coaliţia orientală (IV) - Grăuntele de muştar

Descopeream, nu mai ştiu cum, spre sfârşitul lui 2003, o mică carte, o cărţulie, aproape o broşură, pe care o aveam, nu ştiu de unde, de mai mult timp şi pe care nu o citisem; cred că mai ales din pricina titlului care suna, să mă ierte autorul, Alexandru Horia, oarecum ezotico-neserios-pretenţios: PREVESTIREA, o abordare hermeneutică a spaţiului spiritual răsăritean - ortodox şi islamic. Iarăşi nu-mi mai amintesc cum s-a făcut că într-o zi am început să o citesc; ceea ce-mi amintesc este că m-a prins, aproape m-a fermecat. 

Cum pe vremea aceea colaboram, din afara redacţiei, cu ziarul Ziua pentru a-i face pagina săptămânală de religie, mi s-a părut un text interesant şi incitant, suficent de sprinţar şi, în acelaşi timp, fără preţiozităţi, profund, pentru a-l publica în serial. L-am căutat pe Alexandru Horia, l-am cunoscut şi am obţinut permisiunea de a-l include în acea pagină săptămânală. Cum îl recitesc cu plăcere de câte ori frunzăresc colecţia din cei aproape doi ani fac acum un lucru la care m-am gândit mai demult: îl voi prezenta pe acest blog, supunându-l, mai mult decât în 2004, comentariilor dumneavoastră. Şi o voi face cu tot cu şapoul din pagina de sâmbătă 17 ianuarie 2004 a ziarului, pe atunci încă onorabil şi chiar cu o ţinută aparte, care se voia Ziua (şi din care onorabilitatea şi profesionalismul au rămas, după purificare, la ceea ce este azi eroica şi singulara poveste ziaristică, Ziua Veche)

•  

Eseul pe care îl vom prezenta în serial sub acest nume a fost scris în 1995, tipărit într-o modalitate absolut originală şi oferit dezbaterii publice. Textul a trezit, din partea celor care l-au citit, reacţii diferite: într-o emisiune specială la TVR 1, Alina Mungiu l-a considerat o “absurditate”, ambasadorul Egiptului, invitat în respectiva emisiune, a fost de partea eseului. La numai câteva luni de la apariţie, eseul a fost solicitat de o editură din Turcia care l-a publicat într-o formulă completată cu opinii turceşti şi un consistent dicţionar de termeni religioşi creştini, termeni politici, referinţe culturale, istorice şi despre personajele citate în textul original. Propunem citirii şi dezbaterii acest text în primul rând pentru analiza şi desluşirile sale privind geospiritualitatea unei întinse regiuni, şi indirect privind identitatea noastră, dar şi pentru actualitatea provocării sale.

• 
  

Grăuntele de muştar

“Musulmanii din Bagdad celebrau cu acelaşi entuziasm sărbătorile creştine cât şi pe cele islamice, fără să le pese de semnificaţia lor, pe care, de altfel, o ignorau aproape întotdeauna” – spune un istoric al lumii mahomedane. În împrejurimile Bagdadului erau multe mânăstiri nestoriene sau monofizite, iar la sărbătorirea hramului erau organizate tot soiul de ceremonii şi petreceri. La ele participa oricine, indiferent de religie. “Când afară plouă, e o plăcere să bei un vin bun într-o mânăstire creştină” – afirma un cronicar arab. Iată un ecumenism avant la lettre! În jurul burdufului cu vin, oamenii crucii şi ai semilunei îşi dădeau mâna ca nişte rude. În fond, ei se înrudeau printr-o tradiţie comună, printr-o înţelepciune şi un stil de viaţă specifice lumii răsăritene, o lume aflată sub semnul sofianic al “cupolei de aur”.

Să privim însă această afinitate şi dintr-o altă perspectivă. Observăm bunăoară că există o ciudată asemănare şi în ritualistica slujbelor religioase. Atât în moscheile arabe, cât şi în bisericile ortodoxe, credincioşii îngenunchează şi-şi lipesc fruntea de pământ. Chiar dacă poziţia ritualică are la mahomedani o semnificaţie deosebită de cea ortodoxă importantă este această asemănare posturală. Religia islamică e o religie a supunerii (în arabă “islam” înseamnă “supunere”) în timp ce creştinismul e o religie a iubirii. Dacă musulmanii îşi apleacă trupul din frică de Allah, la ortodocşi metaniile sunt dovezi ale iubirii smerite pentru Dumnezeu. Trebuie subliniat un lucru interesant însă: invocaţia arabă “dikr” seamănă izbitor de mult cu rugăciunea creştinilor ortodocşi “monologistos” care constă în repetarea continuă a numelui lui Iisus. Lumea orientală (islamică şi creştin răsăriteană) e o civilizaţie a “trupurilor aplecate” şi prin aceasta se deosebeşte de postura verticală, gotică, a lumii occidentale unde individul este semeţ şi faustic. În Orient, omul este un “amănunt”, o fărâmă ontologică, el are conştiinţa acestui destin “miniatural”. De aceea, şi talentul aici a evoluat nu spre forme grandioase, ci spre măiestria detaliului; putem spune că Răsăritului i se potriveşte pilda “grăuntelui de muştar” pe care o spune Iisus apostolilor săi. E grăuntele miraculos care ascunde înţelesuri tainice. De la arta mirodeniilor culinare, până la rafinamentul broderiilor, al ţesăturilor, al ornamentelor arhitectonice, totul exprimă o migală în care trebuie să vedem spiritul rafinat al Orientului, psihologia sa delicată, introspectivă. Fenomenul răsăritean ne apare ca o misterioasă hieroglifă pe care trebuie să o cercetăm cu atenţie. (Va urma)

Moartea, urma păcatului

Moartea nu are preferinţe, nu acordă dispense, nu are culoare rasială, socială, culturală sau politică. Moartea ne face una pe toţi, în această lume: neant, lipsă, nimic. Este singura realitate a vieţii comună şi unic adevărată pentru toţi. Moartea, văzută dinspre viaţă, este limpede, indiscutabilă şi conţine o învăţătură extrem de clară, pentru că moartea este învăţătură şi claritate prin excelenţă.

Dar moartea nu a existat dintotdeauna, ea a apărut atunci când, prin neascultare, Adam s-a despărţit de Dumnezeu. Moartea este, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul,  o despărţire de Dumnezeu.

Moartea – leacul infirmităţii

Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena – ne spune Mântuitorul. Dumnezeu, autorul a tot binele, ne-a dat viaţa veşnică. Noi însă am nesocoti-o şi astfel am păcătuit. Dumnezeu este viaţa şi îndepărtarea de viaţă înseamnă moarte… Dumnezeu nu a creat moartea, ci noi înşine ne-am adus-o… Dar El nu a împiedicat-o pentru a nu face veşnică infirmitatea noastră (Sfântul Vasile cel Mare). Păcatul slăbeşte legătura noastră cu Dumnezeu, ne depărtează şi chiar ne desparte de El. Aceasta este învăţătura morţii. La fel ne spune şi Sfântul Irineu: Despărţirea de Dumnezeu este moarte, cum despărţirea de lumină este întuneric…dar nu lumina este aceea care dă pedeapsa întunericului.

Ceea ce percepem noi oamenii este moartea trupului. Dar omul înseamnă trup şi suflet. Dacă trupul omului se întoarce în ţărână, sufletul, cel care a primit duhul de viaţă al lui Dumnezeu, este nemuritor în sensul materiei. El îşi păstrează şi după despărţirea de trup funcţiile sale: conştiinţa de sine, memoria, gândirea, imaginaţia, strările de bucurie sau întristare, poftele, dar nu mai poate lucra spre îndreptarea sa. şi sufletele drepţilor şi ale păcătoşilor duc după moarte o viaţă deplin conştientă numai că la cei drepţi amintirile sunt mai limpezi şi mai exacte, cunoştinţele mai clare şi mai unitare, ei au o viziune mai amplă şi mai adâncă a realităţilor trăite în viaţa pământeană. Perspectiva veşniciei şi a relaţiei cu Dumnezeu îmbogăţesc viaţa lor spirituală. Procesul de îmbunătăţire ei l-au pornit din viaţa aceasta, iar sufletul continuă să evolueze, el îşi continuă procesul înţelepţirii şi al apropierii de Creator.

Cel păcătos, care nu a încercat să se ridice spiritual în viaţa pământeană, ci a fost rob plăcerilor, nu va putea să se ridice spre lumea spirituală, îşi va trăi veşnicia în regrete, întristare şi plânsete. şi ştim cu toţii cât de chinuitoare sunt acestea, chiar trecătoare, din viaţa pe care o trăim aici. Moartea sufletului nu înseamnă dispariţia sa, ci golirea de har, neputinţa de a-şi folosi capacităţile, o aşezare în nemişcare, totuna cu despărţirea de Dumnezeu. Această inerţie, abdicare, şi chiar coborâre a firii, începe de aici prin păcat, prin înrobirea faţă de materia care devine obiect al satisfacerii poftelor. Este moartea duhovnicească, moartea spirituală, totuna cu despărţirea de Dumnezeu, hotărâtă conştient de cel care îl refuză pe Acesta în viaţa pământeană.

Moartea ca limită

Moartea este sfârşitul vieţii pământeşti şi începutul vieţii veşnice. Ea marchează limita până la care – chiar şi în ultima clipă – omul îşi poate afla mântuirea, adică îşi poate pregăti o viaţă veşnică în care să se alăture lui Dumnezeu. Dacă el nu o face, dincolo va fi lipsit atât de Dumnezeu cât şi de materie. Pofta de Dumnezeu nu a găsit-o, poftele cărora s-a făcut rob nu au cui să se adreseze. Viaţa veşnică va fi lipsită de conţinut şi deci de sens. în ultimă instanţă, veşnicia are, pentru fiecare, exact chipul a ceea ce crede despre lumea de apoi şi al faptelor sale: crezi că e nimic, nimic vei întâlni; crezi, dar nu te poţi deslipi de pofte, de păcate, tumultul poftelor îl vei trăi fără a putea să ţi le şi împlineşti; crezi şi înfăptuieşti conform credinţei, adică faptele îţi dublează credinţa, vei vieţui în lumină. şi să nu uităm, toate acestea în veşnicie!

Taina morţii

Marea taină a morţii este momentul ei; cum nimeni nu-şi ştie sfârşitul, fiecare suntem datori să trăim astfel încât oricând ar veni şi oricât de brusc, să nu ne găsească nepregătiţi. Ne suntem datori nouă, celor care vom trăi viaţa veşnică să trăim viaţa trecătoare ca şi cum moartea ar putea veni în clipa următoare. Căci chiar aşa şi este.

De la Babel la Cincizecime şi invers

 

Stăm astăzi fără sfială în vârful turnului Babel şi, în gâlceava noastră cu Dumnezeu, tot construim şi năzuim ca şi aceia de demult, să ajungem ca El cu puterile noastre pitice. Pentru că, nu-i aşa, confundând adevărata iluminare care nu poate veni decât de la Dumnezeu, „lumina lumii”,  cu luminile raţiunii noastre îndrăgostite de ea însăşi, am uitat de mult că puterile noastre chiar sunt pitice. Am ajuns să credem că putem aproape orice cu mintea, ştiinţele şi tehnica modernă. Astfel, furaţi de evenimentele cotitiene, uităm că de fapt pământul nu ne stă chiar atât de sigur sub picioare, că turnul nostru se poate nărui în orice clipă, că neînţelegându-ne cu Dumnezeu nu ne mai putem înţelege nici între noi şi toate acestea din motivele care de la începuturile lumii ne dau de furcă: mândria şi neascultarea.

Şi totuşi nu-L vom găsi pe Dumnezeu alergând până la stele cu rachete din ce în ce mai performante. Cu ele putem să încercăm să mai pregătim un loc bun sub un alt soare pentru omenirea care tot creşte numeric. Dar, după poruncă, aceasta nu este suficient. Trebuie să creştem şi să ne înmulţim şi sufleteşte, în înţelepciune şi mai ales în cunoaşterea lui Dumnezeu, care este viaţa fără de moarte.

Lucrul nu e greu de loc, după cuvântul Domnului, căci jugul Său este bun şi sarcina Sa uşoară. Iar calea este prin smerenie şi ascultare, acestea fiind posibile numai cu ajutorul harului dumnezeiesc. Prin smerenia şi ascultarea lui Hristos de acum 2000 de ani omul s-a împăcat cu Dumnezeu şi s-a refăcut unitatea întregii creaţii. Mai mult decât atât, la Cincizecime înţelegerea şi armonia între toate limbile pământului au fost restabilite. Toate harurile au fost împărţite când Duhul Sfânt S-a pogorât peste cei doisprezece apostoli sub forma unor limbi de foc, câte una peste fiecare dintre ei, pentru a arăta mulţimea şi diversitatea darurilor şi faptul că plenitudinea lor nu poate fi găsită decât în comuniunea Bisericii.

Întemeierea Bisericii prin pogorârea Duhului Sfânt la cincizeci de zile de la Înviere a fost semnul că vom vorbi din nou aceeaşi limbă şi că nu este nevoie să facem cine ştie ce construcţii măreţe pentru a afla pe Dumnezeu în înaltul cerului, în adâncul spaţiului cosmic sau în lumina microscoapelor, căci El este cu noi, chiar aici.

Limbile de foc ne arată şi faptul că Duhul a fost dat pentru toate limbile de pe faţa pământului, aşa cum universală este şi mântuirea adusă de Hristos, ea oferindu-se în dar tuturor celor care doresc să se adape din ea ca dintr-o apă vie. În acelaşi timp înţelegem că vorbirea despre Dumnezeu în mărturisirea Evangheliei Sale, aşa cum au făcut-o apostolii este soluţia limbii universale şi că, aşa cum au demonstrat pe parcursul istoriei sfinţii, vorbirea cu Dumnezeu, în Hristos, prin harul Sf. Duh a avut loc într-o limbă fără cuvinte, universală, a duhului, care se adresează direct puterilor înţelegătoare ale sufletului. Şi dacă atunci minunea pogorârii Sfântului Duh s-a făcut în chip văzut, astăzi El lucrează în chip nevăzut în Biserică.

Să primim cu încredere frunzele de nuc binecuvântate, care închipuiesc limbile de foc şi să-L rugăm pe Domnul să ne dea darul Sfântului Duh şi acum ca şi la Cincizecime. Să ne dăruiască adică harul înţelegerii şi armoniei depline cu Dumnezeu, cu toată lumea, cu noi înşine, cu aproapele, astfel încât să fim şi noi mădulare sănătoase ale trupului mistic al lui Hristos.
                                                            Mihaela Ghiţiu

Singuri, nu putem iubi cu adevărat

Acum două milenii, înaintea Patimilor, Domnul a promis ucenicilor că nu îi va lăsa orfani, ci le va trimite lor un Mângâietor: Duhul Sfânt. De aceea, după ce au rămas singuri în urma Înălţării, ucenicii nu au deznădăjduit, ci „toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune” aşteptând împlinirea promisiunii Sale.

       Aşa şi noi acum, după ce au trecut cele 40 de zile în care Domnul ne-a fost alături, dăruindu-ne roadele Învierii, să avem nădejde. Aşteptând pogorârea Duhului Sfânt, de ale cărui daruri dorim să ne împărtăşim cu toţii, să stăruim în rugăciune precum ucenicii şi mai ales precum Domnul înaintea sfintelor Sale pătimiri. „îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.” au fost cuvintele Domnului înaintea rugăciunii din Grădina Ghetsimani. (Ioan 17). Să îndrăznim cu El. Să biruim împreună cu El.

Pentru unitatea în iubire S-a rugat Domnul atunci, în Getsimani, aceasta fiind unica soluţie pentru a birui cele ce ne despart în lume, construite pe temelia egoismului. Iubirea este singura cale pentru a cunoaşte pe Dumnezeu şi a dobândi viaţa veşnică. „şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis”. Nimic nu trece dincolo de mormânt: goi am venit în aceată lume şi goi vom pleca. Tot ceea ce păstrăm, ce ne amintim, ce rămâne veşnic viu şi poate trece de graniţele acestei vieţi este iubirea pe care o dăruim şi de care ne împărtăşim.

Suntem chip al lui Dumnezeu iar Dumnezeu este Iubire. Iubirea intratrinitară pe care o invocă Hristos în rugăciunea arhierească este temelia comuniunii între noi, oamenii: „ca toţi să fie una, după cum Tu Părinte întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una.” Primindu-L pe Hristos înlăuntrul nostru prin Sfânta împărtăşanie şi unindu-ne cu El, devenim una între noi şi mai mult decât atât, suntem una în iubirea Sfintei Treimi: „Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine”

Cutremurător lucru este să afli că Dumnezeu te iubeşte aşa cum îl iubeşte pe Fiul Său.

Înţelegem, omeneşte, ce înseamnă iubirea, când ne gândim la îndrăgostiţii care sunt atraşi cu atâta putere unul către celălalt încât sunt gata să jertfească totul unul pentru altul, la părinţii care sunt gata să se jertfească pentru copii sau invers, la bărbaţii adevăraţi ai acestui neam care s-au jertfit pentru noi, la iubirea Bisericii care ne iartă toate scăderile şi ne primeşte păcatele noastre, luându-le asupra ei. înţelegem că iubirea înseamnă puterea extraordinară care te leagă de cel iubit până la a te face capabil de jertfa de sine, privind la Hristos care S-a dat pentru noi când eram păcătoşi şi strigam împreună cu ceilalţi „Răstigneşte-L!”

Înţelegem că iubirea este ceva care seamănă cu rugăciunea Maicii Domnului pentru noi, cei ce L-am ucis pe Fiul ei, în noi, cu păcatele noastre, milostivirea ei către fii risipitori ai Tatălui ceresc, prunci neştiutori ce se rănesc singuri sau între ei. Iubirea sfinţilor şi a lui Dumnezeu întrece orice ne-am putea închipui despre ea. De aceea, singuri, nu putem iubi cu adevărat şi nu putem înţelege cât de mare este iubirea lui Dumnezeu, cum este ea. Cum poate să iubească un om în asemenea fel? Nu poate. şi totuşi aceasta ne cere Dumnezeu. Dar tot El ne dă şi ajutorul ca să putem, în El, iubi aşa: Duhul Sfânt.

Prin harul Duhului Sfânt coborât în sufletele noastre primim Fericirea. Pentru că de câte ori iubind ne jertfim, ne dăruim cu totul pe noi înşine căutând fericirea celuilalt, o găsim, paradoxal, în sufletele noastre, în mulţumirea şi bucuria că am făcut pe cineva fericit.

Dezbinarea lumii a fost biruită în Hristos, prin a cărui Moarte şi Înviere s-a refăcut unitatea întregii creaţii. Dar intrarea în comuniunea de iubire cu semenii şi cu Dumnezeu nu se poate face altfel decât în Hristos, prin Duhul Sfânt, a cărui pogorâre o aşteptăm şi acum ca şi în urmă cu două milenii.

                                                                                                                Mihaela Ghiţiu

Coaliţia orientală (III) - Între mirul smereniei şi parfumul desfătărilor

Descopeream, nu mai ştiu cum, spre sfârşitul lui 2003, o mică carte, o cărţulie, aproape o broşură, pe care o aveam, nu ştiu de unde, de mai mult timp şi pe care nu o citisem; cred că mai ales din pricina titlului care suna, să mă ierte autorul, Alexandru Horia, oarecum ezotico-neserios-pretenţios: PREVESTIREA, o abordare hermeneutică a spaţiului spiritual răsăritean - ortodox şi islamic. Iarăşi nu-mi mai amintesc cum s-a făcut că într-o zi am început să o citesc; ceea ce-mi amintesc este că m-a prins, aproape m-a fermecat. 

Cum pe vremea aceea colaboram, din afara redacţiei, cu ziarul Ziua pentru a-i face pagina săptămânală de religie, mi s-a părut un text interesant şi incitant, suficent de sprinţar şi, în acelaşi timp, fără preţiozităţi, profund, pentru a-l publica în serial. L-am căutat pe Alexandru Horia, l-am cunoscut şi am obţinut permisiunea de a-l include în acea pagină săptămânală. Cum îl recitesc cu plăcere de câte ori frunzăresc colecţia din cei aproape doi ani fac acum un lucru la care m-am gândit mai demult: îl voi prezenta pe acest blog, supunându-l, mai mult decât în 2004, comentariilor dumneavoastră. Şi o voi face cu tot cu şapoul din pagina de sâmbătă 17 ianuarie 2004 a ziarului, pe atunci încă onorabil şi chiar cu o ţinută aparte, care se voia Ziua (şi din care onorabilitatea şi profesionalismul au rămas, după purificare, la ceea ce este azi eroica şi singulara poveste ziaristică, Ziua Veche)

•  

Eseul pe care îl vom prezenta în serial sub acest nume a fost scris în 1995, tipărit într-o modalitate absolut originală şi oferit dezbaterii publice. Textul a trezit, din partea celor care l-au citit, reacţii diferite: într-o emisiune specială la TVR 1, Alina Mungiu l-a considerat o “absurditate”, ambasadorul Egiptului, invitat în respectiva emisiune, a fost de partea eseului. La numai câteva luni de la apariţie, eseul a fost solicitat de o editură din Turcia care l-a publicat într-o formulă completată cu opinii turceşti şi un consistent dicţionar de termeni religioşi creştini, termeni politici, referinţe culturale, istorice şi despre personajele citate în textul original. Propunem citirii şi dezbaterii acest text în primul rând pentru analiza şi desluşirile sale privind geospiritualitatea unei întinse regiuni, şi indirect privind identitatea noastră, dar şi pentru actualitatea provocării sale.

• 
  

Între mirul smereniei şi parfumul desfătărilor

Mirul cu care Maria Magdalena a uns trupul Mântuitorului are parfumul sfinţeniei, păcătoasa din Betania nu vroia să-l ispitească pe Iisus ci să-l slăvească. Mirul creştin este o ofrandă, nu un instrument de ademenire. În schimb, Orientul islamic e seducător prin însăşi natura lui religioasă, prin “pactul” lui Mahomed cu plăcerile vieţii, cu bucuriile simţurilor. Dar, oare, nu are şi Ortodoxia un pact cu simţurile? Nu este şi ea, spre deosebire de ritul catolic, foarte senzorială? Ne amintim cuvintele lui Avva Isaia: “simţurile sunt ferestrele bisericii lui Dumnezeu”. Mirosul de tămâie, bogăţia vizuală a icoanelor, muzica liturgică, totul se armonizează într-o ceremonie seducătoare. Există deci în tradiţia islamică şi în cea ortodoxă acelaşi fond psihologic, aceeaşi aplecare spre senzorialitate. Diferenţa este însă în planul dogmatic. Şi acest lucru îl vom analiza într-un capitol viitor.

Să poposim o clipă în universul arab ajuns la maximă înflorire epicureică în perioada celor “O mie şi una de nopţi”. Capitala plăcerilor orientale era Bagdadul, “oraşul ce trăieşte la umbra trandafirilor, în văzduhul călduţ al primăverii, în mijlocul florilor şi al grădinilor, în şoapta dulce a izvoarelor” (A 34-a Noapte). Atmosfera vieţii e una de permanentă desfătare. E suficient să citeşti “Cartea alimentelor” (Kitab al-Agdiya) pentru a înţelege rafinamentul gastronomic al arabilor din acea vreme; mâncărurile conţineau cele mai variate mirodenii: scorţişoară, mosc, piper, nucşoară, ghimber, cuişoare, fistic, mentă etc. Cu cât o mâncare avea mai multe ingrediente şi pregătirea ei dura mai mult, cu atât era mai reuşită şi mai lăudată. Această fabuloasă experienţă culinară exprima arta seducţiei pe care a lăsat-o moştenire lumii islamice Mahomed “profetul născător de trandafiri înmiresmaţi”. Măiestria culinară ascundea un ezoterism, era adeseori un ritual de castă. Orientul de lângă noi, pe lângă vocaţia războinică, de care ne vorbesc manualele de sitorie, avea şi vocaţia plăcerilor rafinate, a delicateselor ispititoare. Islamul era patria dulciurilor şi zaharicalelor, populaţia lui se desfăta cu migdale, şerbeturi, uleiuri de susan, apă de trandafiri, siropuri, miere albă, baclavale care ademeneau simţurile. Interesant de remarcat este că această “dulceaţă” orientală există şi la creştinii răsăriteni dar transfigurată, sau, cu alte cuvinte, spiritualizată, în îndemnurile spre sfinţenie: “Bucuraţi-vă căci dulce e trupul Domnului nostru Iisus” – zic Sfinţii Părinţi. Zahărul “culinar” se transformă – în religia Bizanţului – în mierea cuvintelor duhovniceşti, delectarea sufletească a luat locul plăcerii concupiscente. Hedonismul tipic oriental se converteşte la ortodocşi în savoarea limbii mistice. Filocalia are un vocabular plin de arome şi parfumuri expresive. Acest stil înmiresmat îl întâlnim la Anton Pann, scriitorul ironic aparţinând culturii laice. Epicureismul său, altoit pe trunchiul credinţei creştine, trădează amprenta orientală specifică ortodoxiei sudice unde, precum spune un hâtru poet muntean, “din aceeaşi făină se face şi baclavaua şi sfânta prescură”. La noi, ortodoxia dunăreană prezintă cele mai evidente forme de contaminare islamică, în Muntenia existând biserici pe zidurile cărora sunt zugrăvite motive orientale. Această contaminare trădează de fapt o afinitate care se manifestă în ciuda separărilor dogmatice, am putea spune că e vorba de o simpatie de ordin estetic. Asemănările la nivel expresiv leagă cele două lumi şi, îndrăznesc să afirm, estompează conflictul religios. Ortodoxia şi Islamul colaborează “temperamental” ei sunt doi vecini care îşi împletesc tradiţiile. (Va urma)

Coaliţia orientală (II)

Descopeream, nu mai ştiu cum, spre sfârşitul lui 2003, o mică carte, o cărţulie, aproape o broşură, pe care o aveam, nu ştiu de unde, de mai mult timp şi pe care nu o citisem; cred că mai ales din pricina titlului care suna, să mă ierte autorul, Alexandru Horia, oarecum ezotico-neserios-pretenţios: PREVESTIREA, o abordare hermeneutică a spaţiului spiritual răsăritean - ortodox şi islamic. Iarăşi nu-mi mai amintesc cum s-a făcut că într-o zi am început să o citesc; ceea ce-mi amintesc este că m-a prins, aproape m-a fermecat. 

Cum pe vremea aceea colaboram, din afara redacţiei, cu ziarul Ziua pentru a-i face pagina săptămânală de religie, mi s-a părut un text interesant şi incitant, suficent de sprinţar şi, în acelaşi timp, fără preţiozităţi, profund, pentru a-l publica în serial. L-am căutat pe Alexandru Horia, l-am cunoscut şi am obţinut permisiunea de a-l include în acea pagină săptămânală. Cum îl recitesc cu plăcere de câte ori frunzăresc colecţia din cei aproape doi ani fac acum un lucru la care m-am gândit mai demult: îl voi prezenta pe acest blog, supunându-l, mai mult decât în 2004, comentariilor dumneavoastră. Şi o voi face cu tot cu şapoul din pagina de sâmbătă 17 ianuarie 2004 a ziarului, pe atunci încă onorabil şi chiar cu o ţinută aparte, care se voia Ziua (şi din care onorabilitatea şi profesionalismul au rămas, după purificare, la ceea ce este azi eroica şi singulara poveste ziaristică, Ziua Veche)

•  

Eseul pe care îl vom prezenta în serial sub acest nume a fost scris în 1995, tipărit într-o modalitate absolut originală şi oferit dezbaterii publice. Textul a trezit, din partea celor care l-au citit, reacţii diferite: într-o emisiune specială la TVR 1, Alina Mungiu l-a considerat o “absurditate”, ambasadorul Egiptului, invitat în respectiva emisiune, a fost de partea eseului. La numai câteva luni de la apariţie, eseul a fost solicitat de o editură din Turcia care l-a publicat într-o formulă completată cu opinii turceşti şi un consistent dicţionar de termeni religioşi creştini, termeni politici, referinţe culturale, istorice şi despre personajele citate în textul original. Propunem citirii şi dezbaterii acest text în primul rând pentru analiza şi desluşirile sale privind geospiritualitatea unei întinse regiuni, şi indirect privind identitatea noastră, dar şi pentru actualitatea provocării sale.

• 
  

 Cupola de aur a Răsăritului

 Schisma de la 1054, petrecută în sânul creştinismului, a împărţit Europa în două formule istorice: paradigma răsăriteană şi paradigma occidentală. Îndrăznesc să spun că, de la această dată, Ortodoxia s-a orientat mai mult către vecinul oriental (accentuez acest joc de cuvinte) decât spre fratele catolic. Frăţia de religie cu apusul creştin devenise una rece şi convenţională, umbrită mereu de acea sentinţă de excomunicare împotriva patriarhului Mihai Cerularie pe care a semnat-o papa Leon IX. Din acest motiv, izbucneau conflicte paternaliste precum episodul binecunoscut care a avut loc în 1761 când armatele austro-ungare conduse de generalul Bukov au tras cu tunul în zidurile mânăstirilor ortodoxe din Ardeal. Interesant e că fraţii noştri catolici s-au comportat mult mai aspru cu noi decât cu invadatorii islamici. Armatele turceşti, surprinzător, au respectat credinţa noastră ortodoxă, precum şi noi, la rândul nostru, am respectat religia Coranului şi nu am organizat cruciade împotriva semilunei precum au făcut catolicii.

După cucerirea Constantinopolului de către turci, s-a dezvoltat “colaboraţionis -mul” între grecii Fanarului şi Poarta Otomană. Creştinii din Trapezunt se înrudeau cu suzeranii lor musulmani. “Au existat mulţi greci printre scribii şi arhitecţii sultanului, ba chiar şi printre generalii şi amiralii săi” afirmă Neagu Djuvara. Nu întâmplător, puterea otomană a autorizat reinstalarea patriarhului Constantinopolului chiar în oraş. Oare administratorii Romei catolice ar fi admis o astfel de vecinătate pe propriul teren? Cu siguranţă că nu. Se vede treaba că oamenii lui Allah nu erau de loc stânjeniţi de coabitarea cu mărturisitorii lui Iisus. Ba, se pare, că din contră. Găzduirea patriarhului ortodox în inima Islamului a însemnat nu numai o strategie politică, precum afirmă majoritatea istoricilor, ci şi un semn de preţuire spirituală, mai mult chiar, mi se pare că e un legământ bazat pe litera Coranului care recunoaşte sacralitatea lui Hristos.

Din păcare, s-a creat în noi un soi de stereotip în ce priveşte înţelegerea istoiriei, vedem curenţii de suprafaţă dar nu-i sesizăm pe cei de adâncime. Aceştia din urmă pot acţiona – paradoxal – în sens contrar. Istoria Constantinopolului este derutantă, sinuoasă, e o istorie care trebuie citită în subtext. Cupola Sfintei Sofii a slujit, de-a lungul veacurilor, pe creştini şi pe islamici, ea este paradigma orientală pe care aş denumi-o “cupola de aur” a Răsăritului. Mă bazez şi pe afirmaţia lui Baldowin Smith care spune, apelând la documente, că primele mari moschee din Siria au împrumutat cupola bisericilor bizantine. Trebuie să ne dea de gândit această similitudine.

Neamurile răsăritene au o tradiţie comună, un “weltanschaung”, există în această parte a lumii o predispoziţie, am spune cosmică, spre contemplare. În secolul IV, Basilus Magnus descria pacea metafizică a Orientului: “blândeţea nopţilor Asiei Minor, în care stelele, flori eterne ale cerului, înalţă spiritul oamenilor de la cele văzute la cele nevăzute”. Atunci cînd spui Orient simţi parcă un parfum enigmatic, persuasiv. Un parfum în care trebuie să deosebim mireasma sfinţeniei de mirosul plăcerilor. Balsamurile pe care Harun al Raşid le dăruia împăratului Nikefor aveau mirosul senzual al grădinilor orientale. În schimb, uleiurile sfinte folosite de creştini răspândeau parfumul vieţii monastice. Orientul este un teritoriu misterios a cărui compoziţie trebuie analizată şi “olfactiv” pentru că se află la confluenţa dinre două spiritualităţi puternic “odorizate”. Pe de o parte creştinismul răsăritean aduce aerul binemirositor al trăirii în Duh, pe de altă parte lumea lui Allah ne ademeneşte cu parfumul grădinilor înmiresmate căci, spune Coranul: “Dumnezeu a făcut pământul cu ierburi mirositoare”. Se zice că una din minunile săvârşite de profetul Mahomed a fost aceea că din sudoarea lui au răsărit trandafiri. Parfumul acestora are, în lumea arabă, o semnificaţie sacră dar şi senzuală totodată. Mahomed a instaurat o religie a senzualităţii supusă însă canoanelor. Legenda mai zice că profetul a avut multe concubine cu care a trăit voluptăţile iubirii. Iată ipostaza “licenţioasă” a misterului oriental, alternativa castităţii creştine pe care o propovăduieşte Hristos.
                                                                                  Va urma.

BINECUVÂNTAREA ÎNĂLŢĂRII

Sfântul Evanghelist Luca, în relatarea despre Înălţarea la cer a Domnului Hristos, spune că Mântuitorul, mergând cu ucenicii spre Betania, deci pe Muntele Măslinilor, şi-a ridicat mâinile şi I-a binecuvântat; şi adaugă Sfântul Evanghelist Luca – cumva aşa ca să nu se uite lucrul acesta – şi pe când îi binecuvânta, S-a depărtat de ei şi S-a înălţat la cer.

… E foarte încurajator lucrul acesta, să ştii că Domnul nostru Iisus Hristos S-a înălţat la cer binecuvântând lumea. Şi binecuvântarea aceasta este de fapt temelia tuturor binecuvântărilor pe care le dă Biserica noastră la sfintele slujbe, pe care de fapt Hristos le dă în Biserica noastră prin mijlocire preoţească. De exemplu, la Sfânta Liturghie: Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi! E o binecuvântare pe temeiul acestei binecuvântări de la Înălţarea Domnului.

… De ce e important să ştim lucrurile acestea? E important pentru că darurile acestea ale Învierii sunt şi nişte daruri ale vieţii celei înnoite. O viaţă nouă, o viaţă înnoită, o viaţă în înviere, o viaţă întemeiată pe Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este o viaţă în care trebuie să fie prezent darul lui Dumnezeu în bucurie: bucuria sufletului, în pace: pacea sufletului cea din nepătimire, în iertarea păcatelor, în binecuvântarea pe care o dă Dumnezeu şi în netemere, în curaj. …

După ce Sf. Evanghelist Luca spune că Domnul Hristos S-a înălţat binecuvântând pe ucenicii Săi, spune şi ce au făcut ucenicii care au fost binecuvântaţi. Ce anume au făcut? S-au închinat lui. Deci binecuvântarea Domnului aduce închinarea omului. …

S-au întors ucenicii cu bucurie mare. şi acum urmează iar ceva frumos: şi erau totdeauna în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Bucuria cea mare izvorâtă din binecuvântare şi din închinare aduce din partea omului laudă şi binecuvântare către Dumnezeu. E ceea ce spunem noi la Sfânta Liturghie când zicem: Pe tine Te lăudăm, pe Tine bine Te cuvântăm; Ţie îţi mulţumim, Doamne, şi ne rugăm Ţie, Dumnezeului nostru. Acestea nu sunt cuvinte de ritual, ci sunt cuvinte care trebuie să ne angajeze într-o viaţă duhovnicească autentică, care, de fapt, este o consecinţă reală a conştiinţei noastre că stăm în faţa Domnului Hristos înviat din morţi şi înălţat la cer, în faţa Domnului Hristos, Biruitorul morţii, Care stă de-a dreapta Tatălui, aşa cum îl cunoaştem noi din învăţătura Sfintei noastre Biserici.

Părintele Teofil PĂRĂIAN

Tragedia Opoziţiei

          Tragedia Opoziţiei este amplă, este atât de mare şi diversă încât e şi greu de prins într-o analiză riguroasă. De aceea, poate, ea este mai uşor de exprimat pe bucăţele.
De exemplu:


           E condusă de două personaje dintre care unul este sosia unei statui care tace mai inteligent decât el, iar celălalt este atât de ridicol de supărat, încât pare un curcan ţâfnos că şi-a pierdut coada, mărgelele, penele şi alte atribute sexuale, pe care nu le-a avut niciodată.

Va urma.