Omul vrăjit (II): Amăgitorul acestei lumi

În fiecare zi, fiecare dintre noi ne trezim că suntem dezamăgiţi de ceva, de cineva, uneori chiar de noi. Dar cum ajungem dezamăgiţi ? Cum ajungem să ne simţim trădaţi, înşelaţi în speranţele şi în aşteptările noastre, cum ajungem să ni se dărâme construcţiile, care păreau atât de solide şi care se adeveresc a fi doar fum înşelător, doar ceaţă înecăcioasă, cum ajungem să ne simţim singuri, fără ieşire, fără speranţă, cum ajungem să ne îmbolnăvim, să cădem pradă unor patimi distrugătoare, cum ajungem să ne chiar luăm noi înşine viaţa ? De ce trăim mereu şi mereu amara şi dureroasa dezamăgire ?

Există un cuvânt care adună – sau ascunde – în el povestea lumii, adică chiar povestea omului şi acela este amăgire. De ce ajungem dezamăgiţi ? Pentru că am trăit mai înainte dulcea şi adormitoarea de raţiune amăgire, pentru că ne-am lăsat amăgiţi ; ne-am lăsat, adică, păcăliţi, înşelaţi, ne-am trăit viaţa induşi în eroare. (Şi dacă ne construim viaţa pe eroare, atunci nu este şi ea eroare ?) Pentru că ne-a plăcut să ne păcălim, să ne înşelăm încă mai mult decât a făcut-o Amăgitorul, pentru că am dat nu fuga, ci iureş, să ne facem construcţii din ceaţă care, atunci când se împrăştie, ne lasă mereu şi mereu în acelaşi pustiu al dezolării cu gust fiere şi miros de pucioasă.

 Omul a căzut pentru că s-a lăsat amăgit. Omul terestru este omul amăgit, lumea lui este produsul amăgirii, este o lume a amăgirii, deci a greşelii.

Ruşinea de noi înşine

Dezamăgirea a venit din ruşine. 

E bine să ne fie ruşine, să cunoaştem ruşinea de cele rele şi urâte, de greşelile, de păcatele noastre. E cum se cuvine să ne fie ruşine de lucrurile rele, necuviincioase pe care le facem.

Există aşadar o ruşine bună; care construieşte, care ridică, care luminează, care dă viaţă.

Dar există şi o ruşine rea, o ruşine de noi cei cum se cuvine, de noi cei cuminţi, smeriţi, răbdători, generoşi, săraci, curaţi, drepţi, cinstiţi.

O ruşine care distruge, care întunecă, care mistifică, care ucide.

Există o ruşine de la Dumnezeu şi una de la diavol.

O ruşine de cel ce am ajuns să fim, şi o ruşine de cel care ar fi trebuit să fim.

Cea de-a doua este, vorba lui Rougemont, partea diavolului.

Pentru că diavolul a reuşit să ne facă să ne fie ruşine de noi – să fim nemulţumiţi de noi, dezamăgiţi de noi, – chiar dinainte de a avea o cât de mică idee despre cine suntem.

Adică din Rai.

Aşa a făcut Adam. Aşa a făcut şi Eva.

Aşa au făcut şi aşa facem fiecare dintre noi, încă de când suntem doar nişte copii.

Veţi zice: Nu, atunci doar visăm, ne imaginăm.

Da, dar tocmai de asta se foloseşte amăgitorul. Aşa ne prinde pe unii; pe mulţi dintre noi. Ne prinde în năvodul unei imaginări perpetue, care intră la un moment dat – repede – în conflict cu realitatea, pentru că devine – mai repede – nemulţumită de realitate (mai ales la cei care chiar au tot ce şi-ar putea imagina şi atunci nici nu se mai imaginează, nici nu vor să cunoască realitatea) şi ne distruge puţin câte puţin.

Distruge, adică, ceea ce eram cu adevărat şi nu o să ajungem să cunoaştem niciodată.
Nici nu ştim cât pierdem. Nici nu ştim cât ne pierdem. Cum eşuăm să ne întâlnim cu noi înşine. Să ne întâlnim, să ne plimbăm, să stăm de vorbă, poate să ne devenim prieteni şi să facem restul – viaţa – împreună.

Nu ne placem – deşi habar nu avem pe cine nu placem – şi atunci ne ascundem. După lucruri ne ascundem. După forme, după iluzii, după praf, după ceea ce nu este.
            După hainele, după podoabele, după muzica, după ţigările, după alcoolul, după drogurile, după jocurile de pe computer, după limbajul liber (trivial), după comportamentul exotic, după sexul prematur şi fără sentimente, după refuzul culturii, după contestarea lui Dumnezeu…
             Mai târziu: după incompetenţă, după iresponsabilitate, după hoţie, după ticăloşie, după egosim, după lăcomie..pe care le afişăm de pe poziţiile de om politic, funcţionar, justiţiar, poliţist….

Şi tot aşa, toată viaţa: ne-au căzut dinţii, ne ascundem, suntem proşti, ne ascundem, ne-am fleşcăit, ne ascundem, suntem laşi, ne ascundem, suntem graşi, ne ascundem ….
            Iar ceea ce puteam fi noi cu adevărat, ceea ce eram noi să fim, ceea ce încă, în pofida tuturor celor de mai sus, rămânem – şi, cei care au fericirea, descoperă chiar şi mai târziu decât niciodată, dar câţi? – ştie doar Cel care ne-a creat şi care – ATENŢIE – apare lângă noi de fiecare dată când posibilul se epuizează.

Va urma.

Omul vrăjit(I): Paradoxul creștinismului

Cei mai răi și cei mai buni

Citeam, nu demult, în cartea Arhimandritului rus Spiridon, supranumit şi duhovnicul închisorilor, relatarea sa despre diferite întîlniri cu musulmani şi budişti din ţinuturile siberiene şi asiatice - oameni din triburile şi populaţiile zonelor aspre, aride, comunităţi cu reguli simple, clare, adeseori la fel de aspre ca mediul în care vieţuiau şi cel mai adesea diferite de cele ale semenilor lor întru religie din oraşe, din ţinuturile primitoare. Fie că aceştia făceau parte din clerul respectivelor religii, sau erau doar oameni simpli, Arhimandritul povesteşte că adesea îi reproşau viaţa păcătoasă, caracterul mizerabil, comportamentul urât, fără egal, al neamurilor creştine : “Trăiţi ca fiarele sălbatice. Ar trebui să vă fie ruşine să vorbiţi despre Hristos, căci aveţi gura plină de sânge. Cine înşeală mai mult, cine desfrânează, pradă, minte, luptă, omoară? Creştinii, ei sunt primii apostaţi. Veniţi la noi cu propovăduirea lui Hristos dar aduceţi groază şi durere…. Muncitorii voştri veneau beţi în iurtele noastre, îmbătau şi bureţii, le seduceau femeile, chiar printre noi au apărut beţiile, hoţiile, omorurile, bătăliile, certurile, bolile. Până atunci, nu aveam lacăte, căci nu aveam furturi şi, cu atât mai mult, nu aveam omoruri...’’

După ce primea găleata cu reproşuri, părintelui Spiridon, care, făcea misionarism în acele ţinuturi, unii îi spuneau că într-adevăr religia creştină este cea mai înaltă dar că credinţa creştină lipseşte celor ce se revendică creştini şi de care ei, “sălbaticii”, fug ca de ciumă. Şi că vor putea sta de vorbă despre botezare şi creştinare de-abia după ce creştinii se vor schimba. Iar părintele tăcea amărât, nevoit să recunoască cu amară ruşine şi nesfârşită tristeţe că ceilalţi aveau dreptate.

Citindu-l, gândindu-mă la cele reproşate şi privind la cei acuzaţi, nu am putut să nu fiu de acord că rele nemaipomenite au pornit de la neamurile creştine, că înfăţişarea lumii actuale, atât de falsă şi de dedicată materiei, porneşte de la neamurile creştine, că mare parte, poate cea mai mare parte, în mod sigur o prea mare parte dintre cei care compun neamurile noastre creştine sunt aşa cum sună descrierile acuzatoare ale păgânilor ocupaţi, civilizaţi şi adesea creştinaţi cu sabia, tunul,  mărgelele şi sticla de alcool.

Mi-au rămas aceste lucruri în minte împreună cu pornirea de a şi scrie despre cât de răi şi de urîţi suntem, până când, într-o altă zi, un alt gând, un glas adică, a venit să mă consoleze într-un fel dar să mă nedumerească şi mai mult.

- Da, spunea el, om fi noi aşa, om avea noi toate relele, dar avem şi ceva ce ceilalţi nu au : avem sfinţi. Numai noi, avem sfinţi. Într-un ocean de mizerie, insule de lumină.

Următoarea firească întrebare a fost:

- Dar de ce sunt aici, la creştini, şi cei mai răi şi cei mai buni? Ce au altceva cei din aceste neamuri, ce e diferit în structura lor?

Şi chiar pornisem să caut răspunsul când deodată am înţeles că nu e vorba de structură, de moştenire genetică, de etnie, rasă, zonă geografică, istorie, ci de altceva. Iar acel altceva nu putea fi decât credinţa, această credinţă, creştinismul, aşa cum ne-a fost el lăsat de Hristos şi transmis de apostoli, ucenici, sfinţi părinţi, adică de vorbele, faptele şi vieţile lui Hristos şi ale sfinţilor.

Am înţeles că ţinta nu au fost şi nu sunt creştinii ca oameni, ci ca mărturisitori ai credinţei creştine, că ţinta reală este creştinismul şi, prin el, Dumnezeu. Creştinismul trebuia compromis, batjocorit şi abandonat de creştini, urât şi respins de păgâni, apoi de toată lumea, pentru ca Însuşi Dumnezeu să primească acelaşi tratament.

Ţinta cu?  A celui care este indicat în creştinism ca duşman al lui Dumnezeu şi, implicit, duşman al omului creat de Dumnezeu: diavolul.

Dar răul apare ca putere opusă Creatorului în toate religiile vechi, şi printre ele, nu prea departe de casă, chiar în iudaism? De ce, atunci, să atace diavolul doar creştinismul cu atâta risipă de ură, de forţă şi de fantezie?

Pentru că aici era şi este el în nesiguranţă totală, aici a pierdut pe toată linia, aici a fost descoperit în toată hidoşenia lui şi tot aici, şi numai aici, oamenii au primit tratamentul vindecător dar mai ales pe cel profilactic pentru a nu cădea în bolile pregătite de el pentru a-i duce la pierzanie.

De aceea, aici a atacat cu toate forţele, cu toată dibăcia şi viclenia, a uneltit, a conspirat, a minţit şi a utilizat tot arsenalul său de atac. Adică, magia, vraja, opusul minunii dumnezeieşti, realitatea contrafăcută. A construit o lume paralelă, i-a sedus pe oameni, i-a vrăjit şi i-a adus pe foarte mulţi pe calea sa, adică în lumea sa, o lume a iluziilor construită din aceleaşi cărămizi cu care a fost construită lumea reală, numai că pe dos.

Datorită Adevărului, în creştinism au apărut şi apar sfinţii, apar acei oameni care par a trăi – şi aşa şi fac – cu un picior aici şi cu altul în Împărăţia lui Dumnezeu.

Din cauza minciunii diavolului  aici au crescut monstruoase ciupercile cele mai otrăvitoare ale firii omeneşti. Rugina iadului a înnegrit aurul fals dar a şi scos la iveală diamantele strălucitoare.

Va urma.

Japonia, o ţară care trebuie să se mute - Japan relocation

                În nebunia primelor zile ale Nebuniei din Japonia, excentricul de serviciu al Rusiei, Jirinovski, a venit cu propunerea ca statul nipon să-și ia cetăţenii şi să se mute undeva în Rusia, în Siberia, parcă. Un comentariu peste care s-a trecut cu viteză. Unde s-a mai pomenit să se mute o ţară, un întreg popor?

Unde? În istorie. E adevărat, pe atunci nu erau statele de acum, nici popoarele de acum; erau cele de atunci, altfel construite, altfel definite, altfel definindu-se. Dar, popoare întregi au plecat sute de ani, chiar mii de ani, fie din Est, fie din Nord, asta dacă ne referim numai la Eurasia, către Centru, Sud, Vest. Deci s-a mai făcut.

Se va mai face. Din n motive, Japonia va trebui să se  mute: dacă nu total, sau dacă nu de la început total, atunci măcar ca în antichitatea statelor-cetăţi greceşti care îşi dislocau o parte din populaţia în exces către alte regiuni.

Aşezarea într-una din cele mai agitate zone seismice, forma (dimensiunile), fărâmiţarea în insule, vecinătatea oceanului, suprapopularea, dezvoltarea tehnologică prea avansată, care nu se înţelege de loc cu evenimentele naturale extreme sunt elementele din care se construieşte această perspectivă care poate să pară halucinantă.

Un prim motiv este pericolul distrugerii masive, până spre 100%, ca urmare a unor astfel de evenimente. O nouă Atlantida.

Un altul, acela al amplificării dezastrului natural prin cele tehnologice; fie accidente nucleare, fie neadecvarea dintre catastrofele naturale şi progresul tehnic în ceea ce priveşte pregătirea populaţiei pentru a supravieţui: lipsa hranei, a apei, a energiei, pentru perioade îndelungate, pe zone mult mai mari decât cele de acum

Al treilea motiv este unul psihologic: riscul de a rămâne fără populaţie care urmare a efectelor de devastare interioară a celor direct implicaţi, dar şi a acelora care se aşteaptă ca mâine să fie în aceeaşi situaţie. Cine va uita, în cât timp? Vor uita oare? Vor avea timp? Evenimentele le vor da acest prilej? Japonezii sunt bravi, sunt perseverenţi, sunt luptători, sunt disciplinaţi, sunt ascultători; până unde? De câte ori? Ce trebuie să primească pentru ca deprimarea, stresul, neliniştea, teama, să nu-i transforme, să nu-i ucidă din interior?

Şi apoi, nici japonezii de azi nu mai sunt cei de ieri. Ne place nouă să-i vedem aşa, dar nu mai sunt samurai. Cum nici pe vremuri nu erau toţi samurai. Dincolo de mirare şi neînţelegere, de resemnare şi de disciplină i-am văzut fragili, dependenţi, dezorientaţi; ei cei mai tehnologizaţi să păţească aşa ceva? Au căzut mult mai de sus decât alte victime ale dezastrelor: din uriaşele săli de jocuri electronice, din imensele discoteci, din electronicul care era, mai ales pentru cei tineri, 99% din viaţa lor, din virtual adică, în realul focului, pământului, apei şi aerului.

Primul ministru a spus că va reîncepe munca de reconstrucţie, că Japonia va renaşte, că totul va fi şi mai minunat. Până când? Nu cred că un cap limpede nu se gândeşte că data viitoare va fi – după cum merg lucrurile pe - Terra – mai rău, şi nu se întreabă când va lovi acest rău; un rău poate nimicitor.

Iar Japonia nu e singura în această situaţie; ea poate fi numai prima. Deşi, cine ştie?!

Poetul Vosganian la congresul femeilor liberale

        ''O femeie poate conduce mai bine decat un barbat. Experienta ultimilor 20 de ani a aratat ca femeile sunt mai putin vulnerabile la vicii de tot felul, incepand cu viciile de comportament si de limbaj si terminand cu viciile de caracter. (...) Daca PNL ar fi condus de o femeie, barbatii nu ar mai intarzia la sedinte. In al doilea rand, am lasa deoparte limbajul anecdotic si capricios, iar membrii PNL ar avea foarte multa incredere in presedintele PNL. Fireste, a discuta in aceasta clipa despre astfel de lucruri nu inseamna a da lovituri de stat in PNL, ci inseamna sa visam frumos'' relatează Agerpress, preia şi duce mai departe HotNews, de la congresul femeilor liberale. Este un fragment din discursul (încă) vicepreşedintelui PNL, Varujan Vosganian.
  
       Vosganian vorbește frumos. Întotdeauna a vorbit, mai ales în fața mulțimilor, frumos. Probabil că în fața unei mulțimi de femei, după cum îl cunosc, a vorbit și mai frumos. 
       Vosganian e un poet vorbitor, mai bun decât poetul scriitor care a încercat să fie. Varujan vorbește frumos însă, de multe ori, se repetă. 
       El se repetă în vorbire pentru că îi plac meșteșugitele vorbe pe care le naște limba sa - uneori involuntar - şi atunci le reia. Sau, pur şi simplu, în pană de inspiraţie, nu găseşte altele noi.
      Vosganian se repetă în vorbe, unde făureşte o lume divers colorată, dar nu reuşeşte să se repete în fapte. De ce?
       Pentru că, în politică, Varujan nu are lucruri frumoase de care să îşi aducă aminte şi pe care să le repete; dincolo de întâlnirile cu oamenii din aceeaşi organizaţie politică, singurul loc unde se repetă şi în fapte ( faptele fiind vorbele lui), şi unde este aplaudat, el nu are nimic de care să îşi amintească. 
       Lumea faptelor politice ale lui Vosganian e una tristă, cenuşie, posacă. În ea nu s-a întâmplat nimic din cele puse de el în versurile înflăcărate ale începutului de drum. Ce să ţii minte, ce să repeţi?
       
      Da, Vosganian e un poet; singurul poet din politică, cu cele mai frumoase, mai colorate şi mai pline de metaforă discursuri.
      Dar un poet pragmatic.

Omul contra maşinii

Sau cum argumentează un Ludit(1) al zilelor noastre că ne omoară computerul sufletul

(Reiau această traducere a eseului lui William S. Lind , pe care am postat-o cu un an în urmă, într-o vreme când aveam doi-trei cititori, pentru semnificaţiile sale profunde şi legătura cu momentele pe care le trăim.)

      Russell Kirk, poate singurul conservator autentic din mişcarea conservatoare americană de după război, a interzis introducerea aparatelor de televiziune în casa strămoşească, Piety Hill. Într-o zi, pe când lipsea, soţia şi fiicele lui au introdus unul pe furiş. Dr. Kirk l-a descoperit şi în curând şi ele l-au descoperit pe el, sus în turn, cu televizorul în mână, aruncându-l de pe acoperiş.
          Televiziunea, ca toate realităţile virtuale, vine de la diavol. (Autorul acestui articol, care a fost gazdă pentru câteva emisiuni de televiziune, ştie cât de dificil este să foloseşti media pentru lucruri folositoare, când, de fapt, televiziunea este făcută să fie rea.) Generaţiile timpurii de conservatori au ştiut instinctiv că maşinile pot fi diavoleşti şi au privit tehnologiile inovative cu neîncredere.
          Este probabil o măsură a cât de mult şi-a pierdut conservatorismul direcţia, faptul că cei mai mulţi conservatori primesc astăzi cu braţele deschise orice nouă tehnologie care apare. Sunt îndrăgostiţi de telefoanele mobile, care distrug şi puţinul spaţiu public rămas. Se entuziasmează în faţa ingineriei genetice, care va crea arme ce vor readuce ciuma. Cei mai mulţi, sunt utilizatori convinşi ai computerelor şi ai tuturor urmaşilor lor, chiar dacă, peste tot în jurul nostru, semenii noştri, supuşi ai Cerului, le folosesc pentru a crea realităţi virtuale în care pot trăi aproape tot timpul. (Din fericire, încă mai trebuie să mănânce.)
          Principiul creştin fundamental, principiu fundamental şi al civilizaţiei apusene, este acela că există numai o singură realitate. Dacă ar putea fi mai multe realităţi, atunci am rămâne atât fără Ierusalim cât şi fără Atena. Dacă pot exista mai multe realităţi, atunci pot exista mai mulţi dumnezei. Astfel cade Ierusalimul şi monoteismul. Dacă pot exista mai multe realităţi, ceea ce este logic într-una nu înseamnă nimic în alta, în care chiar logica s-ar putea să nu mai fie valabilă; astfel pierdem Atena şi raţiunea. Totul devine relativ atunci când realităţile se multiplică.
          Diavolul a urât întotdeauna realitatea, pentru că în lumea reală Dumnezeu este împărat. Problema lui Sarsailă, dintotdeauna, a fost aceea că filozofia s-a dovedit o armă prea slabă împotriva realităţii. Chiar şi cea mai sofisticată invenţie a diavolului, ideologia, a căzut victimă sigură a realităţii, adesea nerezistând mai mult decât câteva generaţii. Împăratul neantului a înţeles că are nevoie de o armă mai puternică şi mai rezistentă decât cea pe care i-o furniza filosofia. El avea nevoie de imagini convingătoare care să mistifice adevărul: realităţile virtuale.
           Realităţile virtuale nu au fost inventate astăzi. Domus Aurea al lui Nero a fost una; viaţa Mariei Antoanette ca ciobăniţă, alta. Statele majore militare au fost adesea generatoare perfecte de realitate virtuală. (Acum, le producem pe ale noastre cu ajutorul computerelor, înrăutăţind şi mai mult situaţia.) Dar acestea, aveau nevoie de controlul puterii şi de resurse importante pentru a fi create astfel că au fost imposibil de susţinut.

Pentru ca diavolul să triumfe asupra realităţii şi să o facă definitiv – ceea ce este aproape acelaşi lucru cu a-l învinge pe Dumnezeu – trebuia să găsească un mecanism care putea să creeze realităţi virtuale puternice, irezistibile, să le prolifereze pe scară largă şi să le permită oamenilor să trăiască în ele, autoconvinşi, cea mai mare parte a timpului. Astfel s-a ajuns, ca printr-o lovitură de maestru, atelierele iadului să aducă pe lume tubul catodic şi ecranul video. 

Este evident că mulţi oameni ai zilelor noastre trăiesc vieţi în care ecranul video, în multiplele lui variante, este realitatea dominantă. (Poate că ar trebui să împurmutăm aici de la Derida şi să scriem realitatea.) De la răsăritul soarelui până la culcare, televizoarele sunt deschise umplând toată casa cu zgomotul lor. Copiii petrec ore fără număr cu jocurile lor video; zilele însorite nu mai înseamnă nimic. Alternativa adulţilor este internetul, al cărui cea mai răspândită utilizare este pentru pornografie. Toate oferă realităţi alternative, într-o diversitate tot mai mare, şi cu o tot mai bună capacitate de a părea reale. La început ne ispitesc, apoi ne satisfac, pentru ca în final să devină dictatoriale. Clanţ! Şi diavolul ne-a înghiţit.

Dacă cei mai mulţi conservatori ar fi încă conservatori adevăraţi, ar fi deranjaţi de această situaţie. Unii găsesc într-adevăr conţinutul multor realităţi virtuale zăpăcitor; arena romană este un fleac în comparaţie cu ele. Dar puţini par a înţelege că însuşi principiul realităţii (vechiul duşman al lui Marcuse) este în joc. Poate fi urmărirea unei liturghii la televizor acelaşi lucru cu a participa la o liturghie? Nu. Este ştirea despre vremea minunată din Ouagadougou similară cu a te bucura de o zi minunată undeva în natură? Într-adevăr, nu. Dar, în tot mai multe vieţi, virtualul înlocuieşte realul.

Iar imaginea înlocuieşte Cuvântul, Logosul. Apusului i-au trebuit mai mult de 3000 de ani de luptă pentru a reuşi să impună Cuvântul în locul imaginii. Tema războiului Cuvântului împotriva imaginii este poate tema fundamentală a Vechiului Testament. Nenumăraţi creştini au pierit în această luptă. Iar acum, datorită ecranului, istoria îşi întoarce cursul pentru că pe ecrane imaginile sunt mult mai puternice decât cuvintele. Nu e de mirare deci că păgânimul este în expansiune atât în afara cât şi în interiorul Bisericii.

Dacă conservatorii nu pot sesiza pericolul din substituirea adevărului cu mistificarea, te-ai putea aştepta ca măcar să fie îngrijoraţi de faptul că orice realitate virtuală este expusă manipulării. Astăzi, în America, cele mai multe sunt deliberat şi sistematic manipulate pentru a servi ideologia marxismului cultural, şi anume corectitudinea politică. De aceea, primim nenumărate programe de televiziune şi jocuri video în care bărbaţii sunt neputincioşi, iar femeile puternice (ele îi înving pe bărbaţi), tâlharii sunt albi şi medicii sunt negri, iar singurii bărbaţi albi cu aparenţe normale sunt homosexuali. Datorită realităţilor virtuale, industria de divertisment a devenit cea mai puternică forţă din cultura americană, fiind în mare parte proprietatea unor marxişti culturali. Prin intermediul ei, marxismul cultural face ceea ce se presupune că ar trebui să facă: condiţionarea psihologică. În scurt timp, oricare om, a cărui viaţă este dominată de realităţile virtuale, care va îndrăzni să se gândească că poate civilizaţia occidentală este superioară, se va uita în oglindă şi va vedea „un alt Hitler”. Oare perspectiva unei Brave New World nu îi mai deranjează de loc pe conservatori?

Răspunsul la toate întrebările de mai sus al multor conservatori dependenţi de tehnologie este acela că computerele şi accesoriile lor ne asigură minunate surse de informare. Fără îndoială, este adevărat. Dar iată o altă întrebare cu adevărat conservatoare: este informaţia în sine atât de minunată?

Ţin adesea cursuri unor tineri, absolvenţi de colegiu, de obicei pe teme militare. Sunt cu toţii adepţi ai tehnologiilor informaţiei, pe care le-au înghiţit ca pe laptele mamei lor. Dar problema este, pentru a vorbi direct, că cei mai mulţi dintre ei nu pot gândi. Ei nu mai pot gândi tocmai din cauza informaţiei şi nu pentru că ea lipseşte.

Un prieten, membru al comunităţii Amish, David Klein, a definit corect fenomenul, în timp ce discutam, vara trecută, sub copacii casei sale de ţară din Wayne County, Ohio. Părerea lui este că, folosind tehnologiile informaţiei, este ca şi cum ai încerca să construieşti o maşină alegând piesele legat la ochi, la întâmplare, într-un depozit uriaş. Astfel funcţionează şi minţile acestor tineri. Ei nu-şi pot însuşi niciun fel de cadru sau ordine a gândirii. Tot ceea ce au întâlnit până acum sunt biţii şi bucăţi din aia şi din aialaltă, scuipate aleator dintr-un soi de automat care, asemănător cu cele care distribuie, de exemplu, dulciuri, distribuie informaţii. Nu este numai faptul că lucrurile sunt lipsite de sens; aceşti tineri nu au nicio idee despre cum ar trebui să aibă lucrurile noimă. După cum ne-a avertizat Ortega că se va întâmpla, ei au devenit nişte barbari competenţi tehnologic.

O generaţie mai timpurie de conservatori ar fi înţeles. Dar, atunci când viaţa este de fapt un nesfârşit proces de întreruperi, gândirea, aşa cum tradiţional o ştiam, devine imposibilă. Gândirea apuseană este liniară dar „informaţia” este haotică. Mai mult, gândirea are nevoie ca să fi singur cu gândurile tale, ceea ce dependenţii tehnologic nu pot nici aştepta, nici atinge.

După cum haosul intelectual este normal pentru generaţia informaţiei, tot astfel este şi statutul lor modest de umili slujitori ai unei grămezi de plastic bej. Trebuie să mărturisesc că, în urmă cu un an, am fost terorizat de cei de la birou ca să-mi pun un fax în casa de vacanţă din Ohio. A fost mult mai solicitant decât poate fi o pisică. Până când nu i-am îndeplinit fiecare dorinţă codată şi bipăită, şi au fost o groază, a refuzat să funcţioneze. (O pisică neglijată prinde soareci.) Vara asta însă am realizat că eu eram servitorul iar el stăpânul şi am rezolvat această inversare a ordinii naturale după metoda Kirk, adică dându-i una cu barosul. Înlocuitorul său uman, un curier al FedEx îmi rezolvă aceeaşi problemă cu mult mai puţină bătaie de cap.

Dar revolta de acest fel este cu totul în afara vederilor celor care venerează computerul şi rudele sale. Ei nu-şi pot imagina viaţa fără maşinile lor, chiar dacă o astfel de viaţă era a tuturor cu câteva decenii în urmă. Nici o speranţă pentru aceştia: fără calculatoarele lor nu mai pot face nici măcar o adunare. Du-te la bancă într-o zi frumoasă şi cere-i tinerei de la ghişeu să facă ceva ce „nu este în computer” şi ea se va uita la tine cu o privire bovină.

Conservatorii ştiau că informaţia nu egalează cunoaşterea şi cunoaşterea nu egalează înţelegerea. (T.S. Eliot are ceva de spus în această privinţă.) Tranziţiile cer gândire, iar computerele, atât sub masca informaţională cât şi sub cea virtuală, sunt duşmanii raţiunii. Raţiunea nu funcţionează decât „unplugged”.

   
(1) Vezi mişcarea ludiţilor din Anglia secolului 19.

Traducere Paul Ghiţiu după articolul Race against machine publicat în The American Conservative, ianuarie 2003 

Marșul pentru Viață

"SPUNE DA VIEŢII!"... LA "MARŞUL PENTRU VIAŢĂ"!

COMUNICAT DE PRESĂ

“Spune DA Vieţii!” este sloganul “Marşului pentru Viaţă”, eveniment care va avea loc simultan la Bucureşti, Timişoara şi Satu Mare, sâmbătă, 26 martie 2011. Organizatorii, peste 20 de asociaţii nonguvernamentale provita şi profamilia, cheamă astfel pe toţi românii la recunoaşterea vieții umane ca primul şi cel mai important drept, începând de la concepţie şi până la sfârşitul ei natural.

Expresia “Spune DA Vieţii!” are semnificaţia unei mărturii personale prin care participanţii afirmă deschis şi fără echivoc viața ca valoare supremă, cerând protejarea ei în toate stadiile. În mod special ei solicită protecţia celor mai vulnerabile fiinţe umane, copiii nenăscuţi, care de peste 50 de ani sunt supuşi în România unui adevărat genocid.

Alegerea datei nu este întâmplătoare: 26 martie urmează imediat marii sărbători “Buna Vestire”, considerată sărbătoarea femeii creştine şi a bucuriei de a da viaţă. Cu toate acestea, “Marşul pentru Viaţă” se doreşte un eveniment civic, fără caracter confesional şi de aceea deschis persoanelor din toate cultele creştine.

Printre organizatori se află: Asociaţia Darul Vieţii, Asociaţia Pro-vita Bucureşti, Federaţia Pro-vita Ortodoxă, Fundaţia Clinica Provita – Bucureşti, Alianţa Familiilor din România, Asociaţia Familiilor Catolice “Vladimir Ghika”, Asociaţia pentru Apărarea Familiei şi Copilului, Asociaţia Provita Media etc. La nivel local, cultele au anunţat susţinerea “Marşului pentru Viaţă” prin Mitropolia Banatului, Dieceza Romano-Catolică de Timişoara şi Episcopia Greco-Catolică de Lugoj, numeroase biserici neo-protestante etc. Lista completă se află la finalul acestui comunicat.

Aceasta este prima ediţie care se va derula simultan în trei oraşe româneşti, iar organizatorii promit că evenimentul va deveni unul de tradiţie, anual. De altfel “Marşul pentru Viaţă” este deja un eveniment consacrat în alte ţări, unde are loc la aceeaşi dată.

Ora şi locul de pornire:
Bucureşti – 11.30, din Parcul Kreţulescu (lângă biserica Kreţulescu), Calea Victoriei nr. 47
Timişoara – 11.30, din Parcul Doina, str. Ghe. Doja, nr. 25A (zona Bălcescu)
Satu Mare - 11.30, din faţa Muzeului Judeţean

Pentru alte detalii consultaţi blogul http://marsulpentruviata.blogspot.com
sau contactaţi:
Bucureşti – Roxana Puiu, 0744.982.925; Bogdan Stanciu, 0728.673.673

Timişoara – Simona Popa, 0744.644.269; Gerda Chişărău, 0721.335.704

Satu Mare – Adriana Hagău, 0753.500.565, 0725.699.302

Cu această ocazie, participanţii lansează un manifest adresat tuturor românilor de bună credinţă şi clasei politice în ansamblul ei.

Manifestul "Marşului pentru viaţă" - Spune "DA" vieţii!

Participanţii la “Marșul pentru Viață” care va avea loc sâmbătă, 26 martie 2011, în București, Timișoara şi Satu Mare:

Cheamă societatea la o mai mare conștientizare a valorii vieții umane, la respectul și apărarea acesteia, de la concepție până la moartea naturală; la protejarea specială a familiei tradiționale, bazată pe căsătoria heterosexuală şi monogamă,

Proclamă darul vieții ca fiind dreptul primordial, natural și inalienabil al oricărei ființe umane, iar familia, ca unicul loc propriu al exprimării iubirii sexuale şi al procreaţiei,

Cer ca toate partidele politice să includă în programele lor electorale hotărârea de a apăra viața, a promova familia și a opri "cultura morții" care își face simțită prezența distrugătoare în România de multe decenii. În mod special solicită abolirea întregii legislații care permite avortul,

Consideră că autoritățile trebuie să susțină femeia însărcinată și să implementeze o protecție activă pentru nou-născuți, întrucât aceștia reprezintă cel mai important bun al națiunii române și de ei depinde viitorul nostru comun,

Solicită protecție specială pentru persoanele cu handicap, pentru bătrâni și pentru bolnavii în stare terminală, prin asigurarea de mijloace care să îmbunătățească viața și să ușureze suferința,

Cer recunoaștere neîngrădită pentru dreptul la obiecția de conștiință al personalului medical și sunt ferm alături de cei care îl invocă în refuzarea practicilor anti-viață, precum avortul,

Se angajează să susțină și să acorde votul lor doar forțelor politice și candidaților care afirmă valorile vieții, ale familiei și moralei creștine, fără compromisuri și surogate,

Fac apel la mass-media să transmită o imagine pozitivă a vieții, maternității și sarcinii,

Îndeamnă cetățenii de bună credință să activeze în organizațiile civice provita și profamilia din întreaga țară, pentru a-și uni vocile în apărarea acestor idealuri.

Semnatari (până la 18 martie 2011):

ORGANIZAŢII

Asociaţia Pro-vita – Fil. Bucureşti
Federaţia Pro-vita Ortodoxă
Asociaţia Darul Vieţii
Asociaţia Sfânta Treime - Timişoara
Asociaţia Clinica Provita Internaţional
Fundaţia Clinica Provita – Bucureşti
Asociaţia Familiilor Catolice “Vladimir Ghika”
Alianţa Familiilor din România
Asociaţia pentru Apărarea Familiei şi Copilului
Asociaţia Provita Media
Mişcarea Sf. Andrei
Asociaţia Preasfânta Inimă a lui Isus
Asociaţia Sf. Egidiu
Organizaţia EMMA, fil. Satu Mare
Uniunea Bulgarilor din Banat
Centrul Areopagus
Fundaţia Estera
Asociaţia Casa Gratis Pro Deo


CULTE

Mitropolia Banatului (Biserica Ortodoxă)
Dieceza Romano-Catolică de Timişoara (Biserica Romano-Catolică)
Episcopia Greco-Catolică de Lugoj (Biserica Greco-Catolică)
Biserica Betel - Timişoara
Biserica Filadelfia - Timişoara
Biserica Apele Vii - Timişoara
Biserica Internaţională Presbiteriană - Timişoara
Biserica Reformată Cetate - Timişoara
Biserica Reformată Fratelia - Timişoara
Biserica Aletheia - Timişoara
Biserica Agape - Timişoara
Biserica Sf. Francisc - Satu Mare
Biserica Calvaria - Satu Mare
Biserica Sf. Apostoli Petru şi Pavel - Satu Mare
Biserica Sf. Anton - Satu Mare
Biserica Baptistă Emanuel – Satu Mare

Lista rămâne deschisă!

Traseul Marşului pentru Viaţă în Bucureşti

Ora 11.00 - întâlnire în Parcul Kreţulescu (lângă biserica Kreţulescu), Calea Victoriei, nr. 47
Ora 11.30 - Plecare pe traseul Calea Victoriei - Piaţa Naţiunile Unite - Bd. Libertăţii - Parcul Izvor
Punct final - rotonda de lângă cele patru statui.

POSTUL CEL MARE - Hrana care ne-a adus moartea

(Tâlcuire a Postului Paştelui călăuzită de cartea “Postul cel Mare” a lui Alexander Schmemann.)

Pentru a înţelege postul, trebuie să înţelegem învăţătura Bisericii cu privire la postire. Abţinerea de la mâncare, de exemplu, a existat şi există şi în alte religii, în terapii sau, pur şi simplu în cura de slăbire dar postul creştin, şi mai ales Postul Mare, înseamnă mult mai mult: el ne cere o distanţare de tot ceea ce reprezintă “hrana materiei” adică a simţurilor şi poftelor noastre, rezistenţă în faţa ispitelor de tot soiul, redescoperirea “hranei duhovniceşti”.

Adam a ales moartea

Dumnezeu ne-a oferit viaţa şi odată cu ea coordonatele înlăuntrul cărora rămâne veşnică şi fericită. Omul, prin neascultare, s-a depărtat de la această viaţă, a refuzat-o, a mutilat-o, adică a păcătuit. Păcatul originar ne-a fost prezentat ca un act al mâncării căci pentru noi hrana reprezintă sursa menţinerii vieţii pământene. Dar, dacă “viaţa” are astăzi un sens biologic şi este dependentă de hrană, de lumea materială în general, Sfânta Scriptură ne spune, dislocând toate certitudinile noastre, că ea este moartea. Respingând viaţa oferită de Dumnezeu, omul “a preferat o viaţă care să nu depindă numai de Dumnezeu ci numai de pâine. Cea dăruită era veşnică, cea aleasă este muritoare şi astfel moartea a devenit “singura condiţie absolută” a tot ceea ce există. Moartea este cea care lucrează permanent în această viaţă… Căci Dumnezeu nu a făcut moartea, el este Dătătorul de viaţă. “Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Lumea şi hrana au fost astfel create ca mijloc al comuniunii cu Dumnezeu şi numai dacă sunt acceptate pentru Dumnezeu vor naşte viaţă. Hrana în sine nu are viaţă. Numai Dumnezeu are Viaţă şi este Viaţă. …Astfel, a mânca, a fi viu, a-L cunoaşte pe Dumnezeu, a te afla în comuniune harică cu El era unul şi acelaşi lucru. Tragedia lui Adam este că el a mâncat de dragul său. Mai mult, el a mâncat separat de Dumnezeu, pentru a fi independent de El, crezând că hrana are viaţă în sine şi că prin acea hrană poate deveni ca şi Dumnezeu, adică să aibă viaţă în sine. Mai simplu spus: el a crezut în hrană, în timp ce singurul obiect al încrederii, al credinţei, al dependenţei este Dumnezeu şi numai Dumnezeu. Lumea, hrana au devenit dumnezeii lui, izvoarele şi principiile vieţii sale. El a devenit sclavul lor. …Omul este încă Adam, este sclavul hranei. El poate susţine credinţa sa în Dumnezeu, dar Dumnezeu nu este viaţa lui, hrana lui, conţinutul atotcuprinzător al existenţei sale. …ştiinţa sa, experienţa sa, conştiinţa sa, toate sunt construite pe acelaşi principiu: numai cu pâine. …Acesta este verdictul morţii.

Hristos, hrana nemuririi

“…Adam a crezut şi a mâncat; dar Hristos a respins această ispită şi a zis: Omul nu va trăi numai cu pâine ci şi cu Dumnezeu. El a refuzat să accepte acestă minciună cosmică pe care Satana a impus-o lumii …că depindem numai de pâine. … Postirea este o denunţare a acestei minciuni şi dovada că este minciună. …cineva, dacă este înfometat şi apoi descoperă că poate fi cu adevărat independent de acea foame şi că o poate transforma într-un izvor de putere şi biruinţă duhovnicească, atunci nimic nu rămâne din acea mare minciună în care trăim de la Adam încoace.” A posti, afirmă Schmemann, înseamnă a fi înfometat şi a înţelege că foamea ta este foamea după Dumnezeu şi nu după plăcerile acestei vieţi. “Trăind încă în această lume, în lumea vechiului Adam, fiind parte a ei, încă depindem de hrană. Dar tocmai cum moartea noastră – prin care trebuie încă să trecem – a devenit prin Moartea lui Hristos o punte către viaţă, hrana pe care o mâncăm şi viaţa pe care o susţine poate fi viaţa lui Dumnezeu şi pentru Dumnezeu. O parte din hrana noastră a devenit deja hrană a nemuririi – Trupul şi Sângele lui Hristos însuşi. Şi chiar şi pâinea cea de toate zilele, pe care o primim de la Duzmnezeu, poate fi această viaţă care în această lume ne întăreşte pe noi şi comuniunea noastră harică cu Dumnezeu. Numai postirea poate realiza această transformare dăruindu-ne dovada existenţială că dependenţa noastră de hrană şi materie nu este absolută, că unite cu rugăciunea, cu harul şi preamărirea lui Dumnezeu pot deveni ele însele duhovniceşti.”

Apocalipsa omului nou - Sfârşitul Domnului Goe

       Omul vechi, omul perimat, omul tragi-comic, omul stânjenitor de înapoiat, cu credinţele, morala, tradiţiile, convenţiile lui, a murit. El a dispărut în istorie. A rămas în istorie, în muzee, pe ici pe colo prin zonele rurale, dar şi acolo sub o formă deja alterată. 
       A dispărut însă şi cu meseriile, cu muncile pe care  ştia să le facă, cu concreteţea lui dată de aproape perfecta adaptare la realitatea vieţii.
       
       Omul nou este astăzi majoritar. Este un om fără trecut - pe care l-a refuzat, l-a blamat, de care îi e ruşine, pe care îl consideră inferior prezentului, tot aşa cum omul vechi îi pare un soi de pitecantrop - un om cu doar două dimensiuni pentru că pe a treia a renegat-o. Este omul virtual, omul ecran.
       Un om mai talentat şi mai calificat ca niciodată - aşa cum îi cere societatea pe care a creat-o - dar inutil. Un om handicapat - susţinut de prea multe "cârje" tehnice, care atunci când nu mai funcţionează, îl lasă ca o meduză pe o plajă însorită - un om mai expus ca niciodată pericolului extincţiei - mai precis autoextincţiei.
       
       De ce a reuşit omul vechi, aşa înapoiat şi ridicol, cum era, să treacă prin atâtea milenii de istorie vitregă?
       Pentru că avea calificările necesare pentru acest lucru: ştia să producă hrana şi celelalte câteva lucruri necesare vieţii: un sălaş, nişte haine, nişte unelte simple.
       Pentru că era modest, realist.
       Şi pentru că era puţin numeros.
       
       De ce riscă să dispară omul nou?
       Pentru că, deşi e mai talentat şi mai calificat ca niciodată, este cel mai inutil. Calificările lui sunt, în raport cu viaţa reală, cu nevoia de alimente, de apă, de căldură şi de dragoste, virtuale, false, neadevărate, perfect inutile, ba chiar dăunătoare.
       Pentru că este răsfăţat, este un Domn Goe universal.
       Şi pentru că aşa fiind, este prea numeros.
       Omul nou are telefoane, calculatoare, maşini, televizoare, frigider, mii de gadgeturi, dar oricând poate ajunge să nu aibă curent, benzină şi mâncare. El nu mai ştie să-şi producă hrana decât industrial. Dar dacă nu e curent şi benzină, industrialul moare. Şi atunci, omul nou flămânzește, se sperie, descoperă brusc realitatea morţii implacabile şi devine disperat.
       Şi ştiţi ce face un om inutil, răsfăţat şi disperat: devine complet neraţional şi distruge, fără să gândească, totul în jur.
       Acesta este marele, adevăratul pericol care ne pândeşte de după fiecare clipă următoare unei catastrofe, unui dezastru natural sau/şi economic: apocalipsa provocată de omul nou, de progres, de virtual.
       Ce pot face atunci când nu mai găsesc de mâncare, când nu mai au apă, căldură, eletricitate oamenii unei aglomerări urbane? Dacă aceasta e mică, până la 30 - 40 de mii de suflete, au, probabil, la noi cel puţin şi în alte zone geografice încă mai înapoiate, şansa unor gospodării ţărăneşti în care ultimii bătrâni mai cultivă un cartof şi o ceapă şi mai au un animal sau câteva păsări prin curte.
       Dar ce pot face cei care sunt milioane sau chiar zeci de milioane? Vă imaginaţi scenele inimaginabile, teribile care s-ar produce? Care poate deja se produc?
       Vă imaginaţi apocalipticul tsunami uman de fiinţe disperate şi înebunite, în stare de orice grozăvie, care s-ar abate peste tot ceea ce poate fi o bucată de ceva ce poate fi mâncat? Distrugerea totală pe care ar lăsa-o în urmă? Genocidul aproape complet?
       Nu-mi face plăcere să mă întorc la această temă; nu am o înclinare către pesimism, nu sunt catastrofic, nu caut rating. Sunt lucruri îndeobşte cunoscute, şi de mine şi de mulţi alţii; dar dacă până acum ele erau nişte imagini cu conturul puţin dublat, uşor neclare, deodată, acum, au devenit nişte tablouri de o limpezime înspăimântătoare. De aceea vorbesc despre ele.
      De aceea spun că de fapt cel mai mare pericol, pentru omenire suntem noi, omul nou. 
       De aceea spun că este bine să începem să învăţăm să producem hrană; să lucrăm, primitiv pământul pentru că tot ceea ce este mecanizat moare odată cu lipsa combustibililor şi a electricităţii. 
       De aceea spun că este bine să avem pe lângă noi câteva unelte perimate, câteva seminţe din diverse legume. Să mergem la ţară şi să aflăm, cât mai avem de la cine, cum se creşte, cum se îngrijeşte un animal. Cum se mulge un animal. Ce mănâncă. Să săpăm noi înşine şi să plantăm câţiva metri pătraţi cu de-ale gurii.
       În acest moment, peste 80% dintre noi suntem inutili, ba chiar periculoşi pentru un foarte probabil timp de genul celui de mai sus. Să facem ca acest procent să scadă. Vor scădea astfel numărul de victime, suferinţele, lipsurile.
      Suntem neajutoraţi; nu e nicio ruşine. Să înţelegemn că departe de a fi stăpânii Universului, nu suntem nici ai propriei vieţi. Să redevenim stăpânii vieţii noastre şi atunci poate devenim şi sursa vieţii altora.
       De aceea trebuie să-l căutăm pe omul vechi. Să cercetăm ultimile exemplare rămase şi să încercăm să le imităm, apoi să le înţelegem. Poate că este mai complex decât credem. Poate că e mai frumos decât credem. Poate că e mai interesant decât credem. Să refacem legătura cu natura aşa cum trebuie ea să fie, nu aşa cum ne-o închipuim noi. Să privim către cer aşa cum privea omul vechi.
       Să redevenim oameni, nu proiecţii, nu ecrane, nu sclavi ai poftelor noastre, abil folosite de vrăjitorul acestei lumi pentru a ne îndepărta de esenţa noastră, aceea de fii ai lui Dumnezeu.
       Să ne amintim de Dumnezeu, să încercăm să-L regăsim, să comunicăm cu El. Pentru că în final, nu moartea e importantă; vorba aceea, o moarte suntem datori fiecare. Important este ceea ce e după ea.
       Ştiu, cei mai mulţi nu cred că după viaţa asta mai e ceva. Aşa cum nu cred că sunt făcuţi de Dumnezeu, sau că există diavol.
       
     Dar dacă mai urmează ceva? Dacă toate astea sunt realitatea? Îţi permiţi să ratezi această şansă?
       
       Să fim oameni, nu roboţi.
       Pentru că roboţii se opresc când li se termină bateriile.
       Şi, mai ales, pentru că roboţii nu merg în Paradis.

Minunile sfinţilor în România

Cand?

• 17 Martie 2011, ora 18:00

Unde?

• Aula Magna a Facultatii de Drept – M. Eroilor [langa Opera]

Ce?

• Conferinta Minunile Sfintilor in Romania

Invitati?

• Pr Ioan Mocanu
• Danion Vasile
• Ciprian Voicila
• Stelian Gambos

Fanii lui Băsescu

Am primit de la Cristi Pantelimon un răspuns la comentariile pe care le-am avut faţă de textul lui Despre slăbiciune puterii lui Traian Băsescu. Vi-l redau în continuare. Pentru că nu avea titlu, mi-am permis să îi dau eu unul care s-a născut din finalul acestui nou text, recunoscând astfel concluzia lui Cristi.

Domnule Ghitiu,

Vreau sa continuăm dialogul, aşa că încerc sa vă răspund la a doua dvs. replică (prima era evident scrisă mai în grabă). A doua, în schimb, vine cu argumente solide, căci sunt de două feluri: argumente obiective şi subiective, ambele tipuri îndreptăţite.

Aşadar, spuneţi că nu pot să nu vă consider un fan al lui Băsescu. Nu este adevărat, dar, pentru că aţi dezvoltat tema şi aţi ajuns la unul dintre punctele nevralgice ale democraţiei (împărţirea maniheist-lejeră în fani şi adversari, în iconoduli şi iconoclaşti ai oamenilor politici), trebuie să recunosc că, în general, aveţi dreptate: din reflex ludico-democratic, televizo-consumerist, ne place să ne ataşăm de un personaj şi să-l detestăm pe celălalt. Este cumva în natura politicului, iar dihotomia amic-inamic este, după un mare gânditor cum e Carl Schmitt, chiar esenţa noţiunii de politic. Desigur, amiciţia şi inamiciţia acestuia din urmă depăşesc în amplitudine şi sens ataşamentele noastre actuale sau ranchiunile noastre de-principializate. Însă nu, nu vă cred un fan al lui Băse! Dacă suntem însă atenţi la istoria lui politică, preşedintele a şi beneficiat din plin de avantajul de a fi iubit de fani. Câţi „fani” adevăraţi n-a avut el înainte de primele alegeri, din 2004, ba chiar şi la cele din 2009? Acum, rândurile lor s-au cam subţiat, dar n-a fost aşa mereu. Băsescu a câştigat mult dintr-o atitudine de captare a sentimentelor publice, unde e mare maestru (uneori nu, căci falsează, dar de cele mai multe ori e sincer şi cred că aici captează bunăvoinţa celor din jur). Trebuie să fiţi de acord că uneori face bună figură de Pinocchio...Şi e gratuit. Nu mai demult de ieri sau alaltăieri întreba cum îl cheamă pe Bercea Mondialul! Chiar să fi avut un lapsus, sau s-a prefăcut că tema e departe de preocupările d-sale foarte înalte, de prim dregător în stat? Adică, cel care i-a împletit colanul în jurul gâtului soţiei preşedintelui să fie aşa de repede uitat, cu tot efortul de reamintire al „mogulilor” din aceste săptămâni, de către şeful statului? Păi, dacă e aşa, avem o problemă, căci preşedintele noastru are memorie scurtă şi s-ar putea să uite şi de Baconschi, şi de Boc, şi de Elena Udrea mai repede decât s-ar cuveni.

În al doilea rând, vine chestiunea cu condamnarea comunismului. Bine că a făcut-o, desigur, dar...

1. e prea târziu, mult prea târziu. Acum e momentul dezbaterilor ştiinţifice, al lucrărilor de sinteză, nu al poziţiilor politice. Cumva, nu e vina lui. Poate că ar fi condamnat comunismul şi în 1990 dacă era preşedinte (nu ştim), dar acum e cam tardiv. Acum ar trebui să condamne capitalismul, dar d-sa se împrumută haiduceşte la FMI, în vreme ce abilul Dinu Patriciu critică respectiva „firmă” şi face figură de naţionalism economic sănătos, aşa cum e cazul şi vremea. Căci vom mai auzi despre naţionalizarea Petrom (deja Boc grăieşte, dar şi alţii, de la Vadim până la economişti cu crez naţional deloc „talibanizaţi”), oameni lucizi, care nu văd un viitor ţării care se îndatorează la FMI şi face talk-show-uri toată ziua (şi noaptea). Am ajuns din nou pe vremea simpaticului Marius Tucă, trăim din imagini TV...

2. nu ştiu ce efecte are condamnarea – nu în plan practic, ci doctrinar. Nu e clar ce a urmărit T. Băsescu prin acest gest. Nici oamenii din jurul lui n-au făcut aici lumină. Poate Fundaţia creştin democrată, unde şef e T. Baconschi, şi care are, am văzut, mulţi oameni valoroşi în jur, va merge înainte. Să sperăm.

Băsescu a pornit bulgărele anticorupţiei. De acord, era de datoria lui să se lupte cu sistemul ticăloşit. Aici însă nu ştim exact ce forţe vor prevala. N-aş vrea ca Băsescu să se declare, exact ca Emil Constantinescu, învins de sistemul pe care părea o vreme că-l stăpâneşte. Şi-aici, normal, era loc de mai bine, sau era loc de mai devreme, dar, poate nici acum nu e târziu. Problema e că, fiind la ultimul mandat, e greu pentru preşedinte să mai construiască o echipă cu care să câştige acest meci imposibil. Se zice că nici un preşedinte sau politician nu a câştigat meciul cu presa. Eu cred că nici unul nu a câştigat meciul cu corupţia, dar, dacă unul a avut cele mai mari şanse, acela va fi fost fără îndoială Traian Băsescu. Din păcate, natura lui marinărească şi-aici îl dezavantajează. Nu pentru că n-ar avea putere, energie sau încăpăţânare. Dimpotrivă. Instinctele lui merg bine, ca busola de pe vapor. Dar omul simplu zice: mai bine cu Vântu decât cu Bercea Mondialul! Căci omul simplu crede, la limită, că Vântu e mare om de afaceri şi că le dă să mănânce la 7000 de salariaţi (să zicem, nu contează exact numărul), în timp ce ţiganul din Drăgăneşti-Olt împilează la drumul mare. Aici e, de altfel, după părerea mea, vina cea mare a lui T. Băsescu: aşa cum Geoană a pierdut că a fost pe strada Paris, la Vântu, Băsescu pierde la capătul celălalt al lanţului trofic al societăţii, în palatele sordide ale lui Bercea Mondialul. Din lăturile acestea e greu să mai iasă, oricât ar face el pe uitucul în ce-l priveşte pe bulibaşa mondială.

Chestiunea cu Rusia şi Basarabia par a fi mini-succese, da. Şi nu e deloc uşor să joci şah cu ruşii. Dacă are merite (şi are) în viitoarea reunire cu Basarabia, staţi liniştit, poporul i le va recunoaşte. Şi cred că aşa va fi. Basarabenii nu mai pot întârzia mult să vadă că sunt români, iar ruşii nici ei nu mai pot ascunde multă vreme această realitate. Dar vor negocia strâns. Nu ştim dacă nu cumva se negociază. Şi nu ştim cum stăm cu elita de dincolo de Prut, cât e ea de dornică să intre în apele mai reci şi mai repezi ale României Mari. Nu vreau să spun că Băsescu n-a făcut decât să profite de o conjunctură favorabilă, ar fi nedrept. De altfel, în actuala stare a Europei, nu ştiu cât de favorabilă mai e conjunctura. Ruşii îşi dau mâna cu nemţii prin conductele subterane care străbat toată Europa, mai nou vor construi automobile împreună (cu francezii deja o fac), deci sunt şi ei pe cale de reaşezare. Dar au probleme mult mai mari (în Ucraina s-ar putea să vedem o nouă revenire a naţionalismului, actualul preşedinte fiind mult prea docil în relaţia cu Moscova). Pe de altă parte, eu n-am fost un admirator al vociferărilor lui prea bărbăteşti faţă de ruşi. Mai bine cred că i-ar fi convins cum i-a convins Gheorghiu-Dej. De altfel, ce mare primejdie reprezentăm noi pentru ei, dacă ne uităm la profilul Chinei, al Americii, al celorlalţi? Mai nimic...

Concluzia poate fi stranie: nu cred că sunteţi fan al lui Băsescu, mai degrabă eu sunt, dar în sensul în care îi doresc să reuşească şi mă enervează derapajele inutile cu care se încarcă traseul. Căci da, fanii sunt uşor...fanatici şi-i interesează ce face omul lor. În sensul ăsta cred că toţi suntem fanii lui. Restul sunt amănunte.

Şi da, opoziţia e proastă, sau foarte slabă. Antonescu ar putea să încerce ceva, dar...în fine, nu e momentul acum să cântărim viitorul. Apropos, ce urmează după Băsescu? Ce va face Băsescu după actualul Băsescu? Astea sunt lucruri poate la fel de importante ca cele de bilanţ...

Aştept mai departe replicile dvs.

Cu speranţă,

Cristi