Slăbiciunea puterii lui Traian Băsescu

Am primit de la bun prieten și vechi colaborator, Cristi Pantelimon, un text pe care a încercat să-l trimită ca comentariu la discuţiile despre prim-miniştri şi în general despre situaţia din ţară. După cum vă veţi da seama, el vine şi în continuarea unor schimburi de opinii legate de Traian Băsescu şi de politica românească. Pentru că textul era prea lung şi nu a fost acceptat la comentarii, Cristi mi l-a trimis pe mail, iar eu am considerat că el trebuie să apară chiar pe blog. Cândva astăzi, după ce-mi voi  fi terminat alte treburi şi după ce voi digera mai bine textul primit îi voi şi răspunde. Aştept însă şi alte păreri, pentru că, trebuie să recunoaşteţi, este un  text incitant.

Să nu vă imaginaţi că Traian Băsescu sporeşte ordinea în ţară prin măsurile pe care le ia – constrângătoare. Dimpotrivă. El sporeşte dezordinea. Şi aceasta pentru că în jurul lui sunt oameni fără principii. Sunt oameni de acţiune, pragmatici, poate oameni „de ordine”. Intoleranţi cu dezordinea din exterior, cu dezordinea „sistemului ticăloşit”, ei sunt, din păcate, foarte toleranţi cu propriile slăbiciuni: tolerează incultura, minciuna, chiar mârlănia, graba, răzbunarea. Sunt permisivi cu cei care luptă de partea lor, pentru că ei cred că luptă de partea binelui. Şi, chiar dacă îşi doresc ordinea, ei se scufundă cu această permisivitate cu tot la un etaj inferior al societăţii, se rup de restul lumii şi cad.

Băsescu este iubit de popor, sau, mai curând, de o parte a poporului. Ba chiar, pentru a preciza, de o parte organică a poporului întreg. Visceral, el este iubit de partea noastră viscerală, ceea ce nu e puţin lucru. Dar el va pieri de mână românească. Ceauşescu a fost urât de români şi a pierit de mână străină. Băsescu are trăsăturile inversate. Iubit de ai lui, ca şi Vladimirescu, ca şi Mihai Viteazu, va pieri de ai lui.

Emil Constantinescu a fost slab, dar slăbiciunea (sau sacrificiul) lui a permis creşterea României de după el. Băsescu e puternic. Dar puterea lui va închide România pentru multă vreme. Cum să-i spui că un conducător ar trebui să se sacrifice pentru a fi tare şi nu să fie tare, pentru că va fi sacrificat? Că puterea lui stă în „slăbiciunea” cu care îi lasă pe ceilalţi să-şi vadă limitele? Că, finalmente şi cu totul paradoxal, puterea unui om politic nu este decât o formă de slăbiciune superioară, acea slăbiciune care se pliază organic pe corpul social, pentru a-l cunoaşte, pentru a-l repera, pentru a-i determina boala? A pune diagnosticul este suficient pentru un om politic, vindecarea nu va veni niciodată de la el, ci de la alte instanţe. Omul politic care crede că, punând diagnosticul corect, are şi forţa de a opera şi a extirpa răul, face pasul decisiv spre luciferism, spre puterea care nu are temei transcendent. El se aşază înaintea puterilor reale ale lui Dumnezeu, de la care emană puterea sa. Înaintemergător al acestor puteri, el intră în conflict cu ele şi nu le mai lasă să se manifeste. De aceea, dictatorul ajunge invariabil să blocheze mersul istoriei, pentru că nu ştie că, de fapt, el trebuie să se retragă ori de câte ori este tentat să acţioneze decisiv pentru „salvarea” ţării.

Dar cum să te retragi când tocmai ai pus diagnosticul, când tocmai ai localizat tumoarea, când ai şi instrumentul de a o extirpa? Tentaţia chirurgicală este prea mare şi e foarte greu ca cineva să-i reziste. Aceasta este capcana acţiunii politice prin excelenţă, pragul aproape invizibil între puterea spirituală şi cea lumească. Pragul la care puterea lumească îşi eradichează singură temeiul spiritul şi devine autonomă. Cu preţul descompunerii ei certe, viitoare.

Cum ar trebui să acţioneze omul politic pentru a nu cădea în această capcană? Ar trebui să „lase” lucrurile de la sine, să se mulţumească a privi la desfăşurarea lor, a fi spectator? Dilema om politic spectator – om politic jucător este cea mai grea dintre toate. Băsescu a ales să fie jucător. Doar că aici, în această dilemă, termenii nu sunt bine definiţi, sau, mai bine zis, definiţia lor comună sporeşte confuzia. Când spui om politic spectator, nu spui om politic pasiv. A privi nu este chiar cea mai neimplicantă acţiune. Un om politic superior „rezolvă” cele mai multe conflicte doar privindu-le. A nu vorbi e uneori mai eficient decât a spune multe lucruri inutile. Tăcerea apasă mai mult decât cuvântul când lucrurile sunt „spuse” în alt registru, când semnificaţiile lor sunt evidente. La fel, omul politic ce se abţine de la acţiune poate avea rezultate mai trainice pe termen lung decât cel care acţionează permanent, agită permanent sabia şi face mereu act de curajul acţiunii. De multe ori, acţiunea nu e semn de curaj, ci de slăbiciune. Un preşedinte extrem de activ e un preşedinte care se teme de linişte, de liniştea lui sau de liniştea celorlalţi. Controlul liniştii este mai greu de împlinit decât controlul zgomotului. La fel, între acţiunea de dragul acţiunii şi abţinerea superioară de la acţiune, orice teorie politică de tip clasic va recomanda a doua variantă. Proba este că, în ciuda tuturor eforturilor sale şi ale oamenilor care au pus umărul la acţiunea de înlăturare a acţiunilor negative ale „sistemului ticăloşit”, preşedintele Băsescu şi ceilalţi „acţionari” ai efortului de curăţare a României sunt, de fapt, învinşi de situaţie. Nu învinşi electoral sau politic, ci epuizaţi şi fără speranţă. Fără rezultate reale, ei au acţionat adesea inutil, când puteau să se abţină pragmatic de la orice act exterior vizibil.

Acum este, desigur, târziu, pentru a schimba ceva. Va veni un alt preşedinte şi va trebui să lase lucrurile libere, pentru a recăpăta aura charismatică a celui care acţionează puţin, dar face mult. Băsescu a fost, din păcate şi, în ciuda foarte probabilelor sale bune intenţii, un preşedinte de tipar opus: a acţionat mult, dar a făcut puţin.