DESPRE SUB-OAMENI CU Ortega y Gasset

Pentru că am introdus în discuţie un termen-concept nou pentru dezbaterile de la noi – sub-omul – şi cum intenţionez să continui să scriu despre el şi să-l dezvălui în nume şi feţe ale celor care ne înconjoară, mă simt dator să-i fac şi o prezentare-descriere-caracterizare-fişă de personaj. Şi pentru că există texte admirabile despre această fiinţă a tenebrelor voi da mai întâi cuvânt acestora.

Omul masă

Conceptul de mulţime este cantitativ şi vizual. Traducându-l fără a-l altera, într-o terminologie sociologică, am descoperi în el ideea de masă socială. Societatea este întotdeauna unitatea dinamică a doi factori: minorităţile şi masele. Minorităţile sunt indivizi sau grupuri de indivizi calificaţi în mod special. Masa este ansamblul de persoane nu neapărat calificate. Aşadar, trebuie evitat a înţelege prin „masă” numai sau în primul rând „masele muncitoreşti”. Masă este „omul mediu”. Şi astfel ceea ce era o simplă cantitate – mulţimea – se converteşte într-o valoare calitativă: este calitatea comună, ceea ce aparţine tuturor şi nimănui, este omul ca om nediferenţiat de ceilalţi semeni şi care repetă un tip genetic.
Omul masă  este golit în prealabil de propria-i istorie, fără măruntaiele trecutului şi, prin aceasta, ascultând de toate disciplinele aşa-zise „internaţionale„. Nu este un om, ci mai degrabă o carapace de om, constituită din simple idola fori; este lipsit de un “înăuntru”, de o intimitate inexorabil şi inalienabil a sa, de un eu irevocabil. Iar de aici provine permanenta sa disponibilitate de a se preface că este una sau alta. El are doar apetituri, crede că are numai drepturi şi nu şi obligaţii.
La rigoare, masa se poate defini ca fapt psihologic, fără a mai fi nevoie să aşteptăm ca  indivizii să apară constituiţi în aglomeraţie. Văzînd un individ, putem şti dacă este masă sau nu. Aparţine masei orice individ care nu-şi atribuie valori – bune sau rele – din motive speciale, ci se simte „ca toată lumea” şi totuşi nu-i încercat de nelinişti, ci dimpotrivă, se simte în largul său cînd se găseşte asemănător cu ceilalti. Închipuiţi-vă  un om modest care, încercând să-şi evalueze valoarea, se întreabă dacă nu are vreun talent pentru cutare sau cutare lucru, dacă nu cumva iese în evidenţă prin ceva anume, dar constată că nu posedă nici o calitate deosebită. Acest om se va simţi mediocru şi vulgar, slab înzestrat, dar nu se va simţi „masă”.
Dacă indivizii care formează masa s-ar considera deosebit de înzestraţi, nu am avea aici a face decât cu un caz de eroare personală, şi nu cu o zguduire sociologică. Caracteristica momentului este că sufletul mediocru, ştiindu-se astfel, are cutezanţa de a afirma drepturile mediocritaţii şi le impune pretutindeni. După cum se spune în America de Nord, a fi diferit înseamnă a fi indecent. Masa nimiceşte tot ce nu este după chipul şi asemănarea sa, tot ceea ce este deosebit, excelent, individual, calificat şi de elită. Cine nu este ca toată lumea, cine nu gândeşte ca toată lumea riscă să fie eliminat. Şi este cât se poate de limpede că acest „toată lumea” nu mai înseamnă toată lumea.  „Toată lumea” însemna de obicei unitatea complexă a masei si a minorităţilor dizidente, specializate. Acum, toată lumea înseamnă numai masa.
Toate acestea ne fac să consemnăm două prime trăsături în diagrama psihologică a omului masă actual: libera expansiune a dorinţelor sale vitale, deci a persoanei sale şi ingratitudinea sa funciară faţă de tot ce i-a făcut posibilă înlesnirea existenţei. Ambele trăsături alcătuiesc bine cunoscuta psihologie a copilului rasfăţat… A răsfăţa înseamnă a nu limita dorinţele, a-i crea unei fiinţe impresia că totul îi este permis şi că nu-i este impusă nici o obligaţie. Făptura supusă unui astfel de regim nu are experienţa propriilor sale limite. Tot evitînd orice presiune din afară, orice ciocnire cu alte fiinţe, ajunge să creadă realmente că numai ea există şi se obişnuieşte să nu mai ţină cont de ceilalţi şi, mai ales, să nu considere ca cineva ar putea să-i fie superior. Această senzaţie a superiorităţii faţă de ceilalţi nu putea să-i fie produsă decât de cineva care, fiind mai puternic decât el, l-ar fi obligat să renunţe la o dorinţă anume, să se restrângă, să se abţină. Astfel, acest om ar fi învăţat o disciplină esenţială: „Eu mă opresc aici şi începe altcineva, care poate mai mult decât mine. După cât se pare, pe lume suntem doi: eu şi altul care-mi este superior”… Noile mase se află în faţa unui peisaj plin de posibilităţi şi, pe deasupra, sigur, toate fiind pregătite, la dispoziţia lor, fără a li se cere vreun efort prealabil, aşa cum găsim soarele pe cer fără a fi trebuit ca noi înşine să-l urcăm pe umeri. Nici o fiinţă umană nu-i este recunoscătoare alteia pentru aerul pe care îl respiră, pentru că aerul n-a fost fabricat de nimeni: aparţine ansamblului a ceea ce „este aici”, a ceea ce, cum spunea, „ e natural”, pentru că nu lipseşte. Aceste mase răsfăţate sunt însă suficient de puţin inteligente ca să creada că organizarea materială şi socială pusă la dispoziţia lor, ca aerul, are aceeaşi origine ca şi el, de vreme ce, în aparenţă, nici ea nu lipseşte şi este aproape la fel de perfectă şi naturală.
Lumea organizată de secolul al XIX-lea, producând automat un om nou, a pus în el formidabile apetituri, mijloace puternice şi de tot felul pentru a le satisface – mijloace economice, corporale (igiena, sănătate cu o medie superioară celei din toate epocile anterioare), civile şi tehnice (înţeleg prin aceasta cantitatea enormă de cunoştinţe parţiale şi de eficienţă practică pe care le are astăzi omul mediu şi de care a dus lipsă întotdeauna în trecut). După ce la înzestrat cu toate aceste puteri, secolul al XIX-lea l-a lăsat în voia lui, si atunci, urmându-şi firea, omul mediu s-a închis în sine. Astfel că avem astăzi de-a face cu o masă mai puternică decât oricare din trecut, însă, spre deosebire de cea tradiţională, ermetic închisă în sine, incapabilă să mai ţină seama de ceva sau de cineva, crezând că îşi este suficientă sieşi, pe scurt, nesupusă.
Nu se pune problema să spunem că omul masă ar fi un  prost. Dimpotrivă, cel de astăzi este mai isteţ decât cel din oricare altă epocă, are o mai mare capacitate intelectuală. Dar această capacitate nu-l ajuta deloc; de fapt, sentimentul vag că ar avea nu-l face decât să se închidă şi mai tare în sine şi să n-o folosească. O dată pentru totdeauna, el consideră perfectă acumularea de locuri comune, de prejudecăţi, de frânturi de idei sau pur şi simplu de cuvinte deşarte, îngrămădite în el la întâmplare; şi, cu o îndrăzneală pe care numai naivitatea o poate explica, el încearcă să le impună oriunde.