Aţi văzut "Soare înşelător"? Cred că nu vă pare rău.
Nu l-aţi văzut? Alergaţi să-l vedeţi.
Câteva lucruri despre acest film într-un eseu teologico-cinematografic excelent.
Gheorghe Fedorovici
"Să nu-ţi fie teamă de duşmanul tău; cel mai rău lucru pe care ţi-l poate face este să te ucidă. Să nu te temi nici de prietenul tău; cel mai rău lucru pe care ţi-l poate face este să te trădeze. Teme-te însă de indiferenţă. Căci prin tăcerea ei, prin consimţămîntul ei tacit, te ucide şi te trădează în acelaşi timp."
N. Mihalkov
Cu toţii sîntem familiarizaţi cu tipul de reprezentare a răului specific filmelor americane, unde acesta apare ca o realitate bestială, sîngeroasă în mod gratuit şi în mare parte previzibilă. Desigur, există mult rău în situaţiile ipostaziate de genul „thriller”; Răul are însă un caracter mult mai subtil, mai insidios. Scripturile ne previn neîncetat că Răul îmbracă haina mielului, fiind cu atît mai greu de identificat cu cît îşi poate schimba părul şi, temporar, chiar şi năravul. În fapt, Răul nu doreşte nimic mai mult decît să fie identificat cu vreo instituţie sau persoană diabolică din istorie, tocmai pentru a ne lăsa iluzia că a fost prins, izolat undeva în trecut şi chiar lichidat; astfel, noi am nutri iluzia că ne aflăm în siguranţă şi că putem respira liniştiţi. Acest adevăr elementar legat de caracterul disimulat al răului ne este reamintit de N. Mihalkov printr-un film realizat cu peste zece ani în urmă şi care a fost difuzat recent de postul TVR2 al Televiziunii Române. În lumina recentelor (dar poate că nu şi tardive!) dezbateri care au loc în România în privinţa răului produs de comunism şi a responsabilităţii fiecăruia, e de prisos să mai subliniez actualitatea şi urgenţa temei propuse de filmul lui Mihalkov pentru noi, românii timpului de-acum.
Realitatea descrisă de filmul lui Mihalkov se regăseşte punctual în literatura memorialistică dedicată acelei perioade. Pentru a risipi totuşi impresia că, cel puţin în cazul de faţă, istoria ar înceta să mai fie credibilă din momentul în care ia o formă artistică, am considerat util să ilustrez analiza filmului cu unele citate edificatoare din volumul al doilea al memoriilor Nadejdei Mandelştam (publicate în România de către editura Polirom în 2003, respectiv în 2005). Textele ei reprezintă comentariul inestimabil al unui martor care a ştiut să salveze lucrurile esenţiale din cea mai teribilă situaţie prin care a trecut omenirea de la Potop încoace. În plus, autoarea nu încetează să spună că nu se poate ajunge prea departe fără o evaluare a cauzelor unui naufragiu de asemenea proporţii şi a pierderilor provocate de acesta. Un astfel de bilanţ nu poate fi făcut decît „într-un singur punct temporal, cel de unde se vede clar; toate celelalte dau o perspectivă falsă. În perioadele de efervescenţă şi de decădere, sensul trecutului recent se limpezeşte pe neaşteptate deoarece încă nu există indiferenţa viitorului, dar a căzut argumentaţia zilei de ieri şi minciuna se deosebeşte net de adevăr. Trebuie făcut un bilanţ cînd epoca maturizată în sînul trecutului şi care nu are viitor este complet epuizată, iar cea nouă încă nu a început. Acest moment scapă aproape întotdeauna din vedere şi oamenii pornesc în viitor fără să fi înţeles trecutul. Aşa a fost întotdeauna, aşa va fi şi acum.”[3] Nu putem decît să nădăjduim că acest moment de cumpănă nu a fost încă pierdut de societatea românească.
În Rusia Sovietică a anului 1936, într-o duminică de vară, familia legendarului Kotov este surprinsă de vizita lui Mitea. Cu ani în urmă, Mitea, un student extrem de înzestrat, fusese răsfăţatul profesorului său (tatăl Marusiei) şi dacă nu ar fi plecat la fel de brusc pe cît a revenit, i-ar fi succedat ca stăpîn al casei prin căsătoria cu Marusia. Întoarcerea lui Mitea este însă doar aparent întîmplătoare: agent NKVD, Mitea trebuie să împiedice fuga sau rezistenţa lui Kotov care urma să fie arestat în chiar după-amiaza acelei zile. Astfel, Mitea duce pînă la capăt şirul trădărilor posibile: după ce îi trădase în timpul Războiului civil pe albii de partea cărora luptase, după ce, aflat în misiune în Occident, a continuat să-i trădeze pe cei din propriul său grup (intelighenţia rusă din exil),[4] acum o trădează tocmai pe femeia pe care se presupunea că o iubeşte, participînd la asasinarea soţului ei. Planul este dus la capăt fără ca cineva dintre cei din casă să bănuiască ceva (o favoare cerută de Kotov, dar care i-a uşurat oricum sarcina lui Mitea). Întors la locuinţa sa din oraş, Mitea se sinucide în baie în timp ce un fulger globular străbate scena pentru ultima dată.
Fulgerul globular nu este însă decît simbolul cel mai „vizibil” al răului travestit în bine: la prima vedere, el pare să nu fie altceva decît un glob de foc nevinovat şi jucăuş. În realitate, este o „drăcovenie” care apare din senin (asemenea intervenţiei grupului din Apărarea civilă care goleşte plaja sub pretextul unui simulat atac cu gaze, asemenea sosirii lui Mitea[5]), se furişează pretutindeni şi, sfredelitoare, te găseşte pretutindeni. Iar cînd dispare, o face luînd cu sine o viaţă – a unui copac sau a unui om. Căci într-o lume în care răul tinde să fie total, nimic nu mai este ceea ce părea să fie: cele mai nevinovate apariţii se dovedesc a fi cele mai distructive, natura este înşelătoare, oamenii au mai multe chipuri iar acţiunile lor au alte scopuri decît cele aparente. Astfel, acţiunea Apărării civile nu a avut ca scop instruirea populaţiei în vederea unui caz real de atac cu gaze; trebuia împiedicat în primul rînd sentimentul că ar putea exista vreun loc în ordinea fizică sau spirituală care i-ar putea fi inaccesibil Partidului. Întreaga operaţiune nu a avut un alt efect decît pustiirea plajei de care, acum, se bucura un singur om – şeful grupului de voluntari civili. Odată cu scoaterea măştii (de gaze), acest individ simplu ne arată atît care a fost scopul diversiunii cît şi care este obiectivul liderului într-un sistem comunist: rezervarea privilegiilor pentru un număr cît mai redus şi concentrarea puterii.[6] Prin urmare, acei „tovarăşi de drum”, precum Kotov, care credeau că puterea trebuie să revină poporului, nu erau decît nişte idealişti periculoşi care trebuiau lichidaţi din momentul în care puterea a fost obţinută.
La rîndul ei, cu natura se petrece ceva ciudat: fulgerul globular creează impresia prezenţei unui soare alternativ, dar care „arde” ucigător. Soarele însuşi (sursa luminii, a ceea ce dă sens capacităţii naturale de a distinge) riscă să fie acoperit spre finalul filmului de portretul uriaş al dictatorului care răsare efectiv peste lume, devenind astfel garanţia unică a adevărului singurei realităţi cu drept de existenţă.[7] Nu întîmplător toate acestea se petrec într-o zi de duminică: sărbătoare a soarelui, apoi a Domnului, ea este transformată acum în sărbătorire a Stăpînului de la Kremlin, a Noului Soare, a Noului Domn. Este inevitabil atunci ca indivizi precum şoferul care traversează întregul film în căutarea unei destinaţii precise, să rătăcească. Căci, într-un astfel de univers, vechile adrese îşi schimbă numele, atunci cînd nu dispar de-a binelea. Sentimentul camionagiului derutat este în acelaşi timp unul de familiar şi de străinătate totală: totul pare să fie la fel şi totul este diferit.[8] Într-un univers intrat în travesti nici o hartă nu mai este valabilă, lumea devine un imens labirint din care singura ieşire şi destinaţie sigură nu poate fi decît moartea.
Masca s-a pus peste lume fiindcă mai întîi s-a pus peste oameni. Trecînd prin încăperile casei la fel de incontrolabil şi de exploziv precum fulgerul globular, Mitea îşi „dezvăluie” identitatea într-un mod teatral, intonînd aria „Vesti la Giubba” din opera Pagliacci de R. Leoncavallo[9] în timp ce îşi dezbracă travestiul care îi îngăduise intrarea nestînjenită în casă. Ironia scenei este deosebit de severă, fiindcă subiectul operei este complet răsturnat: pe de o parte, infidelitatea este în realitate a lui Mitea (respectiv a „Paiaţei”) şi nu a Marusiei (a „Columbinei”); pe de alta, toţi cei din jur au impresia că-l recunosc pe Mitea cel de odinioară, deşi textul ariei îi avertiza că ei asistă de fapt la un travesti în plus. Atunci cînd masca devine interioară, dedesubtul fiecărui costum se află un altul[10] – în cazul lui Mitea, e vorba de costumul cel mai adecvat rolului cerut de epocă, şi anume cel alb al (falsei) impecabilităţi. Astfel, obsesia legitimizării unei minciuni face ca adevărul să fie total pervertit atît faţă de ceilalţi cît şi în propria conştiinţă a autorului acestei mistificări.[11]
Indignarea lui Kotov, nemulţumit că este deranjat în ziua pe care voia să o petreacă exclusiv cu familia, arată că el pur şi simplu nu înţelegea încă[12] adevărul simplu că o astfel de dorinţă era ea însăşi o infidelitate faţă de un sistem care nu putea funcţiona decît în măsura în care era efectiv prezent pretutindeni şi în permanenţă. Sistemul comunist nu era perfect cît timp evadarea era cu putinţă, cît timp oamenii îşi puteau dori să evadeze.[13] Într-adevăr, Mitea este uimit să constate că, avînd doar două ceasuri la dispoziţie, Kotov propune un joc de fotbal, distracţia obişnuită a familiei în zilele de duminică. Or, dacă într-un sistem bazat pe teroare generalizată, o soluţie este posibilă, ea pare să fie aceasta, ne spune Mihalkov: chiar dacă voi fi lichidat peste două ore, aceasta se va întîmpla de-abia peste două ore. Asupra acestui interval care îmi este stabilit „de sus” eu nu pot interveni cu nimic în privinţa duratei lui, ci doar asupra felului în care mi-l voi petrece. Iar în acest răstimp, care îmi va fi cu atît mai limitat cu cît îl voi sustrage mai mult sistemului, bunătatea, dragostea, buna-dispoziţie sînt oricînd posibile.[14] Ca şi Nadia, nici Kotov nu cunoaşte vreo limbă străină; astfel, el este structural inapt să-şi pună o mască fericită, să înşele. Kotov nu poate vorbi altfel decît aşa cum a vorbit dintotdeauna.
Soluţia lui Kotov este însă inaccesibilă lui Mitea, expertul în roluri, povestitorul de poveşti abil revizuite; odată cu familia, credinţa şi patria, el şi-a pierdut şi sufletul, adică capacitatea de a crede într-o posibilă recuperare sau în ceva care să dăinuie. Sinuciderea lui nu face decît să ilustreze caracterul autodistructiv al răului. Sistemul însuşi îi epurează de altfel în mod sistematic pe cei care „ştiu că ştiu”; e de presupus că dacă gestul său de auto-suprimare ar fi întîrziat, Partidul s-ar fi ocupat de „problemă” la timp.
Deşi foarte tîrziu, Kotov a înţeles totuşi cine sînt în realitate cei pe care i-a slujit. Cît despre Mitea, el nu şi-a făcut iluzii nici o clipă; excelent prestidigitator, el a fost chiar mai util puterii decît Kotov, fiindcă putea să dispară şi să facă să dispară fără urmă oameni şi lumi întregi. În film, cei doi nu sînt propriu-zis opuşi unul celuilalt, căci amîndoi erau netemători şi în amîndoi sentimentul responsabilităţii mai funcţiona încă. Contrastul este realizat de fapt între cei doi pe de o parte şi agenţii care veniseră după Kotov pe de alta; speriaţi (transpirau cu toţii abundent), aceştia funcţionau pur animalic, instinctual. Deşi se pretind a fi de la Filarmonică, nu o pot păcăli pe micuţa Nadia, care îl întreabă pe unul dintre ei: „De ce ai fugit de la Grădina zoologică? Nu ţi-a mai plăcut mîncarea pe care ţi-o dădeau?” Asemenea copilului din povestea lui Andersen, care îl deconspiră pe împăratul despuiat[15], Nadia are discernămîntul şi curajul caracteristice inocenţei pentru a arăta cu degetul spre agenţi: Hic sunt leones!, aici nu mai sînt oameni ci fiare, neoameni care şi-au pus măşti de oameni.[16] Într-adevăr, cel mai subtil şi mai teribil travesti pe care l-a produs sistemul comunist este cel prin care bestia pretinde că este om nu doar faţă de ceilalţi oameni, ci chiar în proprii ei ochi.
Şi cu toate acestea, din punctul de vedere al lui Mihalkov, nu acesta este nivelul ultim al răului; agenţii amintiţi ţin de o patologie a răului a cărei anomalie maximă este dată de indiferenţă – faţă de ce s-a întîmplat, faţă de ce se întîmplă. Căci unul din agenţi încă mai simte nevoia unei justificări, chiar dacă una formală: „dacă nu-l ucideam noi (pe camionagiu), ne ucidea el.” Această perspectivă este în fond una riguros creştină, de vreme ce indiferenţa suspendă memoria, responsabilitatea, recunoştinţa şi căinţa, nevoia de a ierta şi de a fi iertat – adică tocmai acele atribute care determină calitatea umană a indivizilor acestei specii. „Indiferentul” este de altfel anunţat în film de tînăra studentă instalată în „Vila nr. 9”, fostul conac devenit „casă de creaţie.” Viitoarea locatară (căci familia lui Kotov va fi deportată) reprezintă noul tip uman, care îngăduie „relaxarea” forţelor de represiune.[17] Indiferenţa face ca masca să se lipească de faţă[18], cu riscul de a nu mai putea fi scoasă vreodată. Indiferenţa este răul absolut care ne aminteşte de căscatul enorm al omenirii din care Dostoievski ne previne că la sfîrşitul timpurilor va ieşi Antihristul.
Gheorghe Fedorovici
Post-scriptum
În primul volum al memoriilor ei, Nadejda Mandelştam are un capitol întitulat „Bomboana de ciocolată”. În acest capitol, autoarea evocă gestul unei femei care reuşeşte să arunce o bomboană prin ferestruica zăbrelită a unui marfar umplut cu deţinuţi politici aflaţi în drum spre unul din lagărele sovietice de exterminare. Volumele Nadejdei M. sînt astfel de „bomboane” destinate tuturor celor care trăiesc nepăsători faţă de evenimente şi de sensurile lor; asemenea oameni ignoră faptul că trenurile nu-şi schimbă destinaţia doar pentru că, între timp, au devenit mai confortabile. În egală măsură, paginile ei sunt destinate şi tuturor celor copleşiţi de dimensiunile acestei nepăsări, resemnaţi înainte de vreme şi gata să spună, precum proorocul, „numai eu singur am rămas, dar caută să ia şi sufletul meu!” (3 Regi 19, 14)
Prin iubirea lor de adevăr, bine şi frumos, o mînă de oameni ne-a încredinţat, nu cu mult timp în urmă, de prezenţa neîntreruptă a rezervei providenţiale a celor „şapte mii de bărbaţi care nu şi-au plecat genunchiul lor lui Baal.” (3 Regi 19, 18) Acestor martori ai strălucirii chipului lui Dumnezeu în om într-un moment al istoriei cînd Baal părea să fi biruit le este dedicată poezia următoare.
Bomboana de ciocolată
Lui Osip şi Nadejdei Mandelştam
De ce să numeri zilele rămase?
Cei vii nu se numără, decît morţii
Ce ne mai fac parastase
În nord, la capătul căii ferate.
Aminteşte-ţi, dar făr’ a socoti
Cîte gînduri de apă sărată…
Nu-l desface încă pe „a fi”
Din staniolul lui „odată”.
Murmurul stăruitor
A strîns la timp întreaga bogăţie
A vocalei „o” tăiată-n două
De cărarea zîmbetului recunoscător.
Mierea nouă prelinsă apoi
De pe bărbie-n noroi,
A pătat vagonul de marfă
Şi, trecînd peste prag,
Inundă şi-acum meleaguri rănite,
Trasînd harta altui arhipelag.
Deşi risipită, s-adună iar
În stupii ce cresc din leşuri hulite.
__________________
NOTE:
[1] Utomlennye solntsem (titlul englezesc: Burnt by the Sun). Produs de Michel Seidoux şi Nikita Mihalkov în 1994. Regizat de N. Mihalkov. Distribuit de Sony Pictures Classics. Cu: N. Mihalkov (Serghei Petrovici Kotov, eroul Revoluţiei), Oleg Mencikov (Dimitri sau Mitea, agentul NKVD şi rivalul lui Kotov), Ingeborga Dapkunaite (Marusia, soţia lui Kotov şi fosta iubită a lui Mitea), Nadia Mihalkov (Nadia, fiica lui Kotov şi a Marusiei). Un interviu cu regizorul filmului, propriile lui însemnări împreună cu alte informaţii legate de film se pot găsi la adresa
http://www.sonypictures.com/classics/burntbysun/burntbysun.html
[2] Parafraza unei zicători ruseşti. În interviul publicat la adresa menţionată mai sus.
[3] N. Mandelştam, Speranţă abandonată, Polirom, 2005, p. 502.
[4] În maniera lui Serghei Efron, soţul poetei Marina Ţvetaeva. Mihalkov arată astfel că toate categoriile sociale au contribuit la instalarea şi dezvoltarea Terorii şi că fără această complicitate generalizată Teroarea nu ar fi fost şi nu ar fi în genere cu putinţă.
[5] În realitate, aceste fenomene se petrec doar aparent din senin. Căci, aşa cum o află din presă Philippe, fostul tutore al lui Mitea, „fulgerele globulare sînt efectul unor operaţiuni diversioniste bine organizate”, traseul acestor „musafiri nedoriţi” fiind determinat de „activitatea obiectivelor aflate în apropierea lor.” Fenomenele naturale exprimau astfel tipul de providenţă creată de ordinea comunistă, a cărei atenţie era atrasă în funcţie de modul de viaţă al fiecărui individ. De această „providenţă” ascultă Mitea atunci cînd, într-un exerciţiu de ruletă rusească, o lasă pe ea să decidă dacă va împlini sau nu misiunea încredinţată. El îşi va afla confirmarea acestei decizii într-un alt momentul tensionat, cînd, la sfîrşitul zilei va zări portretul lui Stalin înălţîndu-se de la pămînt.
[6] După cum menţionează N. Mandelştam, soţul ei, poetul Osip Mandelştam evita să stea de vorbă cu servitorii (vezi în Speranţă abandonată, p. 186.) care aveau să devină noua ierarhie, cea a slugilor devenite stăpîni. Frica permanentă determinată de ilegitimitatea noilor stăpîni precum şi grosolănia sufletească care îi împiedica să se bucure de bunurile confiscate îi făcea pe aceştia să-şi urască victimele şi mai mult. În ultimă instanţă, revoluţiile nu sînt făcute decît de servitori. Aici nu este implicat statutul social al unor indivizi resentimentari, ci acea dispoziţie mentală care contestă legătura intrinsecă dintre ordine şi superioritatea (autoritatea) legitimă. În urma revoluţiilor se instalează o ordine politică care se ticăloşeşte tot mai mult, pînă cînd societatea resimte nevoia unei restauraţii – altfel sucombă. După cum au arătat printre primii Chesterton, Dostoievski, Berdiaev, O. Mandelştam şi încă alţi cîţiva gînditori creştini, răul este auto-dezintegrator iar anarhistul are în primul rînd o viziune metafizică a realităţii. Pentru a fi sigur că nici o restauraţie nu-i va pune capăt, răul urmăreşte contaminarea întregului univers cu un virus incurabil, care este cel al „amorţelii, maladia epocii” (ibid., p. 588). Căci oamenii „pustiiţi sufleteşte” nu vor avea decît o singură aspiraţie: „moartea, golul de aer, autodistrugerea, vidul, neantul… O astfel de atracţie există. Ea este absolut reală şi pentru răul care se autodistruge, şi pentru cei care şi-au pierdut credinţa în nemurire.” (ibid. p. 468) Istoria ne arată însă că societăţile au putut fi salvate (i.e., restaurate) chiar atunci cînd părea că salvarea nu mai era cu putinţă. Prin urmare, afirmaţia „Iisus Hristos este singurul revoluţionar din istorie” este una pe cît de spectaculoasă, pe atît de falsă: Hristos restaurează, nu revoluţionează. Lumea durează în ritmul facerii şi al re-facerii. Revoluţia nu are altă viziune decît cea a neantului. Iată de ce O. Mandelştam vorbeşte într-una din poeziile lui despre „Moscova budistă.”
[7] De fapt, portretul lui Stalin se ridică abia la apusul soarelui, la sfîrşitul zilei. Odată cu acest pretins soare, drumul omenirii prin istorie intră în beznă. Nu întîmplător, filmul începe cu un element nocturn, şi anume cu imaginea stelei roşii din vîrful Kremlinului.
[8] Un astfel de sistem politic n-ar fi fost posibil fără „specialiştii care schimbă stîlpii indicatori […] pentru ca şirurile de vehicule s-o apuce pe un drum nou.” N. Mandelştam, op. cit., p. 200. Şoferul însuşi se plînge, deznădăjduit: „Toţi ăia cărora le-am cerut să mă îndrume sînt nişte mongoli!”. Kotov este singurul care, avînd memoria vechilor direcţii, se oferă să-l orienteze pe bietul camionagiu – un motiv în plus pentru care trebuia eliminat.
[9] Descoperind infidelitatea soţiei sale, Canio observă îndurerat că trebuie să-şi pună costumul de paiaţă pentru a interpreta în continuare rolul identic din piesa pe care trupa sa de actori tocmai o reprezentau: „Dă replica! Cuprins de nebunie, Nici nu mai ştiu ce zic, Ori ce fac! Ştii însă că trebuie să joci, străduieşte-te din răsputeri! Dar ce, te crezi om cumva? Tu eşti Paiaţa! Îmbracă-ţi costumul, Pudrează-ţi faţa. Oamenii plătesc şi rîd cînd le place. Iar dacă Arlechino o cheamă pe Columbina, Rîzi, Paiaţă, şi toţi vor aplauda! Da, cu faţa sfîşiată de durere, Rîzi, Paiaţă, De iubirea ta frîntă! Rîzi de durerea ce-ţi otrăveşte inima!”
[10] După modelul celebrei păpuşi ruseşti Matrioşca.
[11] Masca apare ca rezultat al „certitudinii profunde în nesiguranţa oricăror convingeri, în absenţa oricărei credinţe şi în incapacitatea omului de a creşte, de a deveni mai profund şi de a-şi apăra tot ce a obţinut.” N. Mandelştam, op. cit, p. 322.
[12] Avea să înţeleagă în maşină, după ce este bătut şi asistă la uciderea camionagiului bramburit, că ideea în numele căreia luptase era în realitate momeala cu care nişte criminali cîştigaseră sprijinul popular. Plîngînd, înţelege că nu mai are nici un sens să-l sune pe „tovarăşul” Stalin şi că nu există nici o neînţelegere la mijloc.
[13] Proprietatea privată trebuia distrusă şi pentru a anula, odată cu ea, existenţa unui spaţiu de intimitate, de viaţă personală.
[14] Vezi N. Mandelştam, op. cit, p. 370: „Dacă nu m-au omorît, înseamnă că am cîştigat la loterie o bucăţică de viaţă şi trebuie să o folosesc cît mai bine. Dacă pînă la urmă tot îmi vor face de petrecanie, tot eu sînt în avantaj, fiindcă am obţinut ‚o zi în plus.’” Dar şi p. 404: „Oamenii inteligenţi care s-au temut dinainte, dîndu-şi seama că după flori urmează fructele, n-au îndrăznit să facă nimic: nici să gîndească, nici să iubească, nici să respire, dar n-au scăpat de ceea ce le-a fost scris.”
[15] Soluţia propusă de Mihalkov este diferită totuşi de cea a Nadejdei M: pentru Mihalkov, într-o bună zi un copil va spune adevărul. Nu întîmplător, presimţindu-şi sfîrşitul iminent, Kotov va face dragoste cu Marusia pentru ultima oară. Numele fetiţei, care „simte” adevărul, este lipsit de orice echivoc (Nadia este diminutivul de la Nadejda, rom. „speranţă”.) Cealaltă Nadie însă, octogenara soţie a poetului exterminat, ne avertizează că nu ne putem permite o asemenea aşteptare încrezătoare: căci o societate devenită indiferentă este asemenea unui văzduh vătuit care va împiedica pur şi simplu propagarea vocilor inocente. Din punctul ei de vedere, nu poate exista decît un singur moment în care adevărul dezvăluirea adevărului are sens. După cum explică Nadia Mandelştam într-un pasaj, copilul din povestea lui Andersen a strigat „regele e gol” în singura clipă în care această dezvăluire a putut produce o iluminare. Dacă acest strigăt ar fi răsunat mai devreme sau mai tîrziu, el ar fi fost ignorat sau înăbuşit.
[16] Este vorba despre cei care „miros a cîine şi a lup, din rasa oamenilor cu ochi de copil şi periculos de goi”. (N. Mandelştam, op. cit., p. 417) sau de „hiena însiropată” care, atunci cînd joacă rolul omului, vorbeşte mieros, iar atunci cînd redevine o funcţie în sistem este rapace şi criminală (ibid., p. 560).
[17] Vezi ibid., p. 360: „Amatorii regimurilor de beton armat nu-şi dau seama că stabilitatea şi capacitatea de a acţiona a societăţii nu este direct, ci invers proporţională cu intensificarea tendinţelor dictatoriale ale puterii, iar unitatea de gîndire este indiciul mortificării, nu al vieţii.”
[18] Ibid., p. 321. Mai pe larg despre funcţia şi valorificarea „măştii” tot aici, la pp. 310-324. În ultimă instanţă, „poporul nu crede în nimic şi nu se interesează de nimic. Unii, după ce s-au întors de la lucru, dorm, iar alţii se aşază la coadă la berărie.” (p. 468)
Sursa: www.nistea.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu