Moartea, urma păcatului

Moartea nu are preferinţe, nu acordă dispense, nu are culoare rasială, socială, culturală sau politică. Moartea ne face una pe toţi, în această lume: neant, lipsă, nimic. Este singura realitate a vieţii comună şi unic adevărată pentru toţi. Moartea, văzută dinspre viaţă, este limpede, indiscutabilă şi conţine o învăţătură extrem de clară, pentru că moartea este învăţătură şi claritate prin excelenţă.

Dar moartea nu a existat dintotdeauna, ea a apărut atunci când, prin neascultare, Adam s-a despărţit de Dumnezeu. Moartea este, după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul,  o despărţire de Dumnezeu.

Moartea – leacul infirmităţii

Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena – ne spune Mântuitorul. Dumnezeu, autorul a tot binele, ne-a dat viaţa veşnică. Noi însă am nesocoti-o şi astfel am păcătuit. Dumnezeu este viaţa şi îndepărtarea de viaţă înseamnă moarte… Dumnezeu nu a creat moartea, ci noi înşine ne-am adus-o… Dar El nu a împiedicat-o pentru a nu face veşnică infirmitatea noastră (Sfântul Vasile cel Mare). Păcatul slăbeşte legătura noastră cu Dumnezeu, ne depărtează şi chiar ne desparte de El. Aceasta este învăţătura morţii. La fel ne spune şi Sfântul Irineu: Despărţirea de Dumnezeu este moarte, cum despărţirea de lumină este întuneric…dar nu lumina este aceea care dă pedeapsa întunericului.

Ceea ce percepem noi oamenii este moartea trupului. Dar omul înseamnă trup şi suflet. Dacă trupul omului se întoarce în ţărână, sufletul, cel care a primit duhul de viaţă al lui Dumnezeu, este nemuritor în sensul materiei. El îşi păstrează şi după despărţirea de trup funcţiile sale: conştiinţa de sine, memoria, gândirea, imaginaţia, strările de bucurie sau întristare, poftele, dar nu mai poate lucra spre îndreptarea sa. şi sufletele drepţilor şi ale păcătoşilor duc după moarte o viaţă deplin conştientă numai că la cei drepţi amintirile sunt mai limpezi şi mai exacte, cunoştinţele mai clare şi mai unitare, ei au o viziune mai amplă şi mai adâncă a realităţilor trăite în viaţa pământeană. Perspectiva veşniciei şi a relaţiei cu Dumnezeu îmbogăţesc viaţa lor spirituală. Procesul de îmbunătăţire ei l-au pornit din viaţa aceasta, iar sufletul continuă să evolueze, el îşi continuă procesul înţelepţirii şi al apropierii de Creator.

Cel păcătos, care nu a încercat să se ridice spiritual în viaţa pământeană, ci a fost rob plăcerilor, nu va putea să se ridice spre lumea spirituală, îşi va trăi veşnicia în regrete, întristare şi plânsete. şi ştim cu toţii cât de chinuitoare sunt acestea, chiar trecătoare, din viaţa pe care o trăim aici. Moartea sufletului nu înseamnă dispariţia sa, ci golirea de har, neputinţa de a-şi folosi capacităţile, o aşezare în nemişcare, totuna cu despărţirea de Dumnezeu. Această inerţie, abdicare, şi chiar coborâre a firii, începe de aici prin păcat, prin înrobirea faţă de materia care devine obiect al satisfacerii poftelor. Este moartea duhovnicească, moartea spirituală, totuna cu despărţirea de Dumnezeu, hotărâtă conştient de cel care îl refuză pe Acesta în viaţa pământeană.

Moartea ca limită

Moartea este sfârşitul vieţii pământeşti şi începutul vieţii veşnice. Ea marchează limita până la care – chiar şi în ultima clipă – omul îşi poate afla mântuirea, adică îşi poate pregăti o viaţă veşnică în care să se alăture lui Dumnezeu. Dacă el nu o face, dincolo va fi lipsit atât de Dumnezeu cât şi de materie. Pofta de Dumnezeu nu a găsit-o, poftele cărora s-a făcut rob nu au cui să se adreseze. Viaţa veşnică va fi lipsită de conţinut şi deci de sens. în ultimă instanţă, veşnicia are, pentru fiecare, exact chipul a ceea ce crede despre lumea de apoi şi al faptelor sale: crezi că e nimic, nimic vei întâlni; crezi, dar nu te poţi deslipi de pofte, de păcate, tumultul poftelor îl vei trăi fără a putea să ţi le şi împlineşti; crezi şi înfăptuieşti conform credinţei, adică faptele îţi dublează credinţa, vei vieţui în lumină. şi să nu uităm, toate acestea în veşnicie!

Taina morţii

Marea taină a morţii este momentul ei; cum nimeni nu-şi ştie sfârşitul, fiecare suntem datori să trăim astfel încât oricând ar veni şi oricât de brusc, să nu ne găsească nepregătiţi. Ne suntem datori nouă, celor care vom trăi viaţa veşnică să trăim viaţa trecătoare ca şi cum moartea ar putea veni în clipa următoare. Căci chiar aşa şi este.

De la Babel la Cincizecime şi invers

 

Stăm astăzi fără sfială în vârful turnului Babel şi, în gâlceava noastră cu Dumnezeu, tot construim şi năzuim ca şi aceia de demult, să ajungem ca El cu puterile noastre pitice. Pentru că, nu-i aşa, confundând adevărata iluminare care nu poate veni decât de la Dumnezeu, „lumina lumii”,  cu luminile raţiunii noastre îndrăgostite de ea însăşi, am uitat de mult că puterile noastre chiar sunt pitice. Am ajuns să credem că putem aproape orice cu mintea, ştiinţele şi tehnica modernă. Astfel, furaţi de evenimentele cotitiene, uităm că de fapt pământul nu ne stă chiar atât de sigur sub picioare, că turnul nostru se poate nărui în orice clipă, că neînţelegându-ne cu Dumnezeu nu ne mai putem înţelege nici între noi şi toate acestea din motivele care de la începuturile lumii ne dau de furcă: mândria şi neascultarea.

Şi totuşi nu-L vom găsi pe Dumnezeu alergând până la stele cu rachete din ce în ce mai performante. Cu ele putem să încercăm să mai pregătim un loc bun sub un alt soare pentru omenirea care tot creşte numeric. Dar, după poruncă, aceasta nu este suficient. Trebuie să creştem şi să ne înmulţim şi sufleteşte, în înţelepciune şi mai ales în cunoaşterea lui Dumnezeu, care este viaţa fără de moarte.

Lucrul nu e greu de loc, după cuvântul Domnului, căci jugul Său este bun şi sarcina Sa uşoară. Iar calea este prin smerenie şi ascultare, acestea fiind posibile numai cu ajutorul harului dumnezeiesc. Prin smerenia şi ascultarea lui Hristos de acum 2000 de ani omul s-a împăcat cu Dumnezeu şi s-a refăcut unitatea întregii creaţii. Mai mult decât atât, la Cincizecime înţelegerea şi armonia între toate limbile pământului au fost restabilite. Toate harurile au fost împărţite când Duhul Sfânt S-a pogorât peste cei doisprezece apostoli sub forma unor limbi de foc, câte una peste fiecare dintre ei, pentru a arăta mulţimea şi diversitatea darurilor şi faptul că plenitudinea lor nu poate fi găsită decât în comuniunea Bisericii.

Întemeierea Bisericii prin pogorârea Duhului Sfânt la cincizeci de zile de la Înviere a fost semnul că vom vorbi din nou aceeaşi limbă şi că nu este nevoie să facem cine ştie ce construcţii măreţe pentru a afla pe Dumnezeu în înaltul cerului, în adâncul spaţiului cosmic sau în lumina microscoapelor, căci El este cu noi, chiar aici.

Limbile de foc ne arată şi faptul că Duhul a fost dat pentru toate limbile de pe faţa pământului, aşa cum universală este şi mântuirea adusă de Hristos, ea oferindu-se în dar tuturor celor care doresc să se adape din ea ca dintr-o apă vie. În acelaşi timp înţelegem că vorbirea despre Dumnezeu în mărturisirea Evangheliei Sale, aşa cum au făcut-o apostolii este soluţia limbii universale şi că, aşa cum au demonstrat pe parcursul istoriei sfinţii, vorbirea cu Dumnezeu, în Hristos, prin harul Sf. Duh a avut loc într-o limbă fără cuvinte, universală, a duhului, care se adresează direct puterilor înţelegătoare ale sufletului. Şi dacă atunci minunea pogorârii Sfântului Duh s-a făcut în chip văzut, astăzi El lucrează în chip nevăzut în Biserică.

Să primim cu încredere frunzele de nuc binecuvântate, care închipuiesc limbile de foc şi să-L rugăm pe Domnul să ne dea darul Sfântului Duh şi acum ca şi la Cincizecime. Să ne dăruiască adică harul înţelegerii şi armoniei depline cu Dumnezeu, cu toată lumea, cu noi înşine, cu aproapele, astfel încât să fim şi noi mădulare sănătoase ale trupului mistic al lui Hristos.
                                                            Mihaela Ghiţiu

Singuri, nu putem iubi cu adevărat

Acum două milenii, înaintea Patimilor, Domnul a promis ucenicilor că nu îi va lăsa orfani, ci le va trimite lor un Mângâietor: Duhul Sfânt. De aceea, după ce au rămas singuri în urma Înălţării, ucenicii nu au deznădăjduit, ci „toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune” aşteptând împlinirea promisiunii Sale.

       Aşa şi noi acum, după ce au trecut cele 40 de zile în care Domnul ne-a fost alături, dăruindu-ne roadele Învierii, să avem nădejde. Aşteptând pogorârea Duhului Sfânt, de ale cărui daruri dorim să ne împărtăşim cu toţii, să stăruim în rugăciune precum ucenicii şi mai ales precum Domnul înaintea sfintelor Sale pătimiri. „îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.” au fost cuvintele Domnului înaintea rugăciunii din Grădina Ghetsimani. (Ioan 17). Să îndrăznim cu El. Să biruim împreună cu El.

Pentru unitatea în iubire S-a rugat Domnul atunci, în Getsimani, aceasta fiind unica soluţie pentru a birui cele ce ne despart în lume, construite pe temelia egoismului. Iubirea este singura cale pentru a cunoaşte pe Dumnezeu şi a dobândi viaţa veşnică. „şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis”. Nimic nu trece dincolo de mormânt: goi am venit în aceată lume şi goi vom pleca. Tot ceea ce păstrăm, ce ne amintim, ce rămâne veşnic viu şi poate trece de graniţele acestei vieţi este iubirea pe care o dăruim şi de care ne împărtăşim.

Suntem chip al lui Dumnezeu iar Dumnezeu este Iubire. Iubirea intratrinitară pe care o invocă Hristos în rugăciunea arhierească este temelia comuniunii între noi, oamenii: „ca toţi să fie una, după cum Tu Părinte întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una.” Primindu-L pe Hristos înlăuntrul nostru prin Sfânta împărtăşanie şi unindu-ne cu El, devenim una între noi şi mai mult decât atât, suntem una în iubirea Sfintei Treimi: „Eu întru ei şi Tu întru Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru unime, şi să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine”

Cutremurător lucru este să afli că Dumnezeu te iubeşte aşa cum îl iubeşte pe Fiul Său.

Înţelegem, omeneşte, ce înseamnă iubirea, când ne gândim la îndrăgostiţii care sunt atraşi cu atâta putere unul către celălalt încât sunt gata să jertfească totul unul pentru altul, la părinţii care sunt gata să se jertfească pentru copii sau invers, la bărbaţii adevăraţi ai acestui neam care s-au jertfit pentru noi, la iubirea Bisericii care ne iartă toate scăderile şi ne primeşte păcatele noastre, luându-le asupra ei. înţelegem că iubirea înseamnă puterea extraordinară care te leagă de cel iubit până la a te face capabil de jertfa de sine, privind la Hristos care S-a dat pentru noi când eram păcătoşi şi strigam împreună cu ceilalţi „Răstigneşte-L!”

Înţelegem că iubirea este ceva care seamănă cu rugăciunea Maicii Domnului pentru noi, cei ce L-am ucis pe Fiul ei, în noi, cu păcatele noastre, milostivirea ei către fii risipitori ai Tatălui ceresc, prunci neştiutori ce se rănesc singuri sau între ei. Iubirea sfinţilor şi a lui Dumnezeu întrece orice ne-am putea închipui despre ea. De aceea, singuri, nu putem iubi cu adevărat şi nu putem înţelege cât de mare este iubirea lui Dumnezeu, cum este ea. Cum poate să iubească un om în asemenea fel? Nu poate. şi totuşi aceasta ne cere Dumnezeu. Dar tot El ne dă şi ajutorul ca să putem, în El, iubi aşa: Duhul Sfânt.

Prin harul Duhului Sfânt coborât în sufletele noastre primim Fericirea. Pentru că de câte ori iubind ne jertfim, ne dăruim cu totul pe noi înşine căutând fericirea celuilalt, o găsim, paradoxal, în sufletele noastre, în mulţumirea şi bucuria că am făcut pe cineva fericit.

Dezbinarea lumii a fost biruită în Hristos, prin a cărui Moarte şi Înviere s-a refăcut unitatea întregii creaţii. Dar intrarea în comuniunea de iubire cu semenii şi cu Dumnezeu nu se poate face altfel decât în Hristos, prin Duhul Sfânt, a cărui pogorâre o aşteptăm şi acum ca şi în urmă cu două milenii.

                                                                                                                Mihaela Ghiţiu

Coaliţia orientală (III) - Între mirul smereniei şi parfumul desfătărilor

Descopeream, nu mai ştiu cum, spre sfârşitul lui 2003, o mică carte, o cărţulie, aproape o broşură, pe care o aveam, nu ştiu de unde, de mai mult timp şi pe care nu o citisem; cred că mai ales din pricina titlului care suna, să mă ierte autorul, Alexandru Horia, oarecum ezotico-neserios-pretenţios: PREVESTIREA, o abordare hermeneutică a spaţiului spiritual răsăritean - ortodox şi islamic. Iarăşi nu-mi mai amintesc cum s-a făcut că într-o zi am început să o citesc; ceea ce-mi amintesc este că m-a prins, aproape m-a fermecat. 

Cum pe vremea aceea colaboram, din afara redacţiei, cu ziarul Ziua pentru a-i face pagina săptămânală de religie, mi s-a părut un text interesant şi incitant, suficent de sprinţar şi, în acelaşi timp, fără preţiozităţi, profund, pentru a-l publica în serial. L-am căutat pe Alexandru Horia, l-am cunoscut şi am obţinut permisiunea de a-l include în acea pagină săptămânală. Cum îl recitesc cu plăcere de câte ori frunzăresc colecţia din cei aproape doi ani fac acum un lucru la care m-am gândit mai demult: îl voi prezenta pe acest blog, supunându-l, mai mult decât în 2004, comentariilor dumneavoastră. Şi o voi face cu tot cu şapoul din pagina de sâmbătă 17 ianuarie 2004 a ziarului, pe atunci încă onorabil şi chiar cu o ţinută aparte, care se voia Ziua (şi din care onorabilitatea şi profesionalismul au rămas, după purificare, la ceea ce este azi eroica şi singulara poveste ziaristică, Ziua Veche)

•  

Eseul pe care îl vom prezenta în serial sub acest nume a fost scris în 1995, tipărit într-o modalitate absolut originală şi oferit dezbaterii publice. Textul a trezit, din partea celor care l-au citit, reacţii diferite: într-o emisiune specială la TVR 1, Alina Mungiu l-a considerat o “absurditate”, ambasadorul Egiptului, invitat în respectiva emisiune, a fost de partea eseului. La numai câteva luni de la apariţie, eseul a fost solicitat de o editură din Turcia care l-a publicat într-o formulă completată cu opinii turceşti şi un consistent dicţionar de termeni religioşi creştini, termeni politici, referinţe culturale, istorice şi despre personajele citate în textul original. Propunem citirii şi dezbaterii acest text în primul rând pentru analiza şi desluşirile sale privind geospiritualitatea unei întinse regiuni, şi indirect privind identitatea noastră, dar şi pentru actualitatea provocării sale.

• 
  

Între mirul smereniei şi parfumul desfătărilor

Mirul cu care Maria Magdalena a uns trupul Mântuitorului are parfumul sfinţeniei, păcătoasa din Betania nu vroia să-l ispitească pe Iisus ci să-l slăvească. Mirul creştin este o ofrandă, nu un instrument de ademenire. În schimb, Orientul islamic e seducător prin însăşi natura lui religioasă, prin “pactul” lui Mahomed cu plăcerile vieţii, cu bucuriile simţurilor. Dar, oare, nu are şi Ortodoxia un pact cu simţurile? Nu este şi ea, spre deosebire de ritul catolic, foarte senzorială? Ne amintim cuvintele lui Avva Isaia: “simţurile sunt ferestrele bisericii lui Dumnezeu”. Mirosul de tămâie, bogăţia vizuală a icoanelor, muzica liturgică, totul se armonizează într-o ceremonie seducătoare. Există deci în tradiţia islamică şi în cea ortodoxă acelaşi fond psihologic, aceeaşi aplecare spre senzorialitate. Diferenţa este însă în planul dogmatic. Şi acest lucru îl vom analiza într-un capitol viitor.

Să poposim o clipă în universul arab ajuns la maximă înflorire epicureică în perioada celor “O mie şi una de nopţi”. Capitala plăcerilor orientale era Bagdadul, “oraşul ce trăieşte la umbra trandafirilor, în văzduhul călduţ al primăverii, în mijlocul florilor şi al grădinilor, în şoapta dulce a izvoarelor” (A 34-a Noapte). Atmosfera vieţii e una de permanentă desfătare. E suficient să citeşti “Cartea alimentelor” (Kitab al-Agdiya) pentru a înţelege rafinamentul gastronomic al arabilor din acea vreme; mâncărurile conţineau cele mai variate mirodenii: scorţişoară, mosc, piper, nucşoară, ghimber, cuişoare, fistic, mentă etc. Cu cât o mâncare avea mai multe ingrediente şi pregătirea ei dura mai mult, cu atât era mai reuşită şi mai lăudată. Această fabuloasă experienţă culinară exprima arta seducţiei pe care a lăsat-o moştenire lumii islamice Mahomed “profetul născător de trandafiri înmiresmaţi”. Măiestria culinară ascundea un ezoterism, era adeseori un ritual de castă. Orientul de lângă noi, pe lângă vocaţia războinică, de care ne vorbesc manualele de sitorie, avea şi vocaţia plăcerilor rafinate, a delicateselor ispititoare. Islamul era patria dulciurilor şi zaharicalelor, populaţia lui se desfăta cu migdale, şerbeturi, uleiuri de susan, apă de trandafiri, siropuri, miere albă, baclavale care ademeneau simţurile. Interesant de remarcat este că această “dulceaţă” orientală există şi la creştinii răsăriteni dar transfigurată, sau, cu alte cuvinte, spiritualizată, în îndemnurile spre sfinţenie: “Bucuraţi-vă căci dulce e trupul Domnului nostru Iisus” – zic Sfinţii Părinţi. Zahărul “culinar” se transformă – în religia Bizanţului – în mierea cuvintelor duhovniceşti, delectarea sufletească a luat locul plăcerii concupiscente. Hedonismul tipic oriental se converteşte la ortodocşi în savoarea limbii mistice. Filocalia are un vocabular plin de arome şi parfumuri expresive. Acest stil înmiresmat îl întâlnim la Anton Pann, scriitorul ironic aparţinând culturii laice. Epicureismul său, altoit pe trunchiul credinţei creştine, trădează amprenta orientală specifică ortodoxiei sudice unde, precum spune un hâtru poet muntean, “din aceeaşi făină se face şi baclavaua şi sfânta prescură”. La noi, ortodoxia dunăreană prezintă cele mai evidente forme de contaminare islamică, în Muntenia existând biserici pe zidurile cărora sunt zugrăvite motive orientale. Această contaminare trădează de fapt o afinitate care se manifestă în ciuda separărilor dogmatice, am putea spune că e vorba de o simpatie de ordin estetic. Asemănările la nivel expresiv leagă cele două lumi şi, îndrăznesc să afirm, estompează conflictul religios. Ortodoxia şi Islamul colaborează “temperamental” ei sunt doi vecini care îşi împletesc tradiţiile. (Va urma)

Coaliţia orientală (II)

Descopeream, nu mai ştiu cum, spre sfârşitul lui 2003, o mică carte, o cărţulie, aproape o broşură, pe care o aveam, nu ştiu de unde, de mai mult timp şi pe care nu o citisem; cred că mai ales din pricina titlului care suna, să mă ierte autorul, Alexandru Horia, oarecum ezotico-neserios-pretenţios: PREVESTIREA, o abordare hermeneutică a spaţiului spiritual răsăritean - ortodox şi islamic. Iarăşi nu-mi mai amintesc cum s-a făcut că într-o zi am început să o citesc; ceea ce-mi amintesc este că m-a prins, aproape m-a fermecat. 

Cum pe vremea aceea colaboram, din afara redacţiei, cu ziarul Ziua pentru a-i face pagina săptămânală de religie, mi s-a părut un text interesant şi incitant, suficent de sprinţar şi, în acelaşi timp, fără preţiozităţi, profund, pentru a-l publica în serial. L-am căutat pe Alexandru Horia, l-am cunoscut şi am obţinut permisiunea de a-l include în acea pagină săptămânală. Cum îl recitesc cu plăcere de câte ori frunzăresc colecţia din cei aproape doi ani fac acum un lucru la care m-am gândit mai demult: îl voi prezenta pe acest blog, supunându-l, mai mult decât în 2004, comentariilor dumneavoastră. Şi o voi face cu tot cu şapoul din pagina de sâmbătă 17 ianuarie 2004 a ziarului, pe atunci încă onorabil şi chiar cu o ţinută aparte, care se voia Ziua (şi din care onorabilitatea şi profesionalismul au rămas, după purificare, la ceea ce este azi eroica şi singulara poveste ziaristică, Ziua Veche)

•  

Eseul pe care îl vom prezenta în serial sub acest nume a fost scris în 1995, tipărit într-o modalitate absolut originală şi oferit dezbaterii publice. Textul a trezit, din partea celor care l-au citit, reacţii diferite: într-o emisiune specială la TVR 1, Alina Mungiu l-a considerat o “absurditate”, ambasadorul Egiptului, invitat în respectiva emisiune, a fost de partea eseului. La numai câteva luni de la apariţie, eseul a fost solicitat de o editură din Turcia care l-a publicat într-o formulă completată cu opinii turceşti şi un consistent dicţionar de termeni religioşi creştini, termeni politici, referinţe culturale, istorice şi despre personajele citate în textul original. Propunem citirii şi dezbaterii acest text în primul rând pentru analiza şi desluşirile sale privind geospiritualitatea unei întinse regiuni, şi indirect privind identitatea noastră, dar şi pentru actualitatea provocării sale.

• 
  

 Cupola de aur a Răsăritului

 Schisma de la 1054, petrecută în sânul creştinismului, a împărţit Europa în două formule istorice: paradigma răsăriteană şi paradigma occidentală. Îndrăznesc să spun că, de la această dată, Ortodoxia s-a orientat mai mult către vecinul oriental (accentuez acest joc de cuvinte) decât spre fratele catolic. Frăţia de religie cu apusul creştin devenise una rece şi convenţională, umbrită mereu de acea sentinţă de excomunicare împotriva patriarhului Mihai Cerularie pe care a semnat-o papa Leon IX. Din acest motiv, izbucneau conflicte paternaliste precum episodul binecunoscut care a avut loc în 1761 când armatele austro-ungare conduse de generalul Bukov au tras cu tunul în zidurile mânăstirilor ortodoxe din Ardeal. Interesant e că fraţii noştri catolici s-au comportat mult mai aspru cu noi decât cu invadatorii islamici. Armatele turceşti, surprinzător, au respectat credinţa noastră ortodoxă, precum şi noi, la rândul nostru, am respectat religia Coranului şi nu am organizat cruciade împotriva semilunei precum au făcut catolicii.

După cucerirea Constantinopolului de către turci, s-a dezvoltat “colaboraţionis -mul” între grecii Fanarului şi Poarta Otomană. Creştinii din Trapezunt se înrudeau cu suzeranii lor musulmani. “Au existat mulţi greci printre scribii şi arhitecţii sultanului, ba chiar şi printre generalii şi amiralii săi” afirmă Neagu Djuvara. Nu întâmplător, puterea otomană a autorizat reinstalarea patriarhului Constantinopolului chiar în oraş. Oare administratorii Romei catolice ar fi admis o astfel de vecinătate pe propriul teren? Cu siguranţă că nu. Se vede treaba că oamenii lui Allah nu erau de loc stânjeniţi de coabitarea cu mărturisitorii lui Iisus. Ba, se pare, că din contră. Găzduirea patriarhului ortodox în inima Islamului a însemnat nu numai o strategie politică, precum afirmă majoritatea istoricilor, ci şi un semn de preţuire spirituală, mai mult chiar, mi se pare că e un legământ bazat pe litera Coranului care recunoaşte sacralitatea lui Hristos.

Din păcare, s-a creat în noi un soi de stereotip în ce priveşte înţelegerea istoiriei, vedem curenţii de suprafaţă dar nu-i sesizăm pe cei de adâncime. Aceştia din urmă pot acţiona – paradoxal – în sens contrar. Istoria Constantinopolului este derutantă, sinuoasă, e o istorie care trebuie citită în subtext. Cupola Sfintei Sofii a slujit, de-a lungul veacurilor, pe creştini şi pe islamici, ea este paradigma orientală pe care aş denumi-o “cupola de aur” a Răsăritului. Mă bazez şi pe afirmaţia lui Baldowin Smith care spune, apelând la documente, că primele mari moschee din Siria au împrumutat cupola bisericilor bizantine. Trebuie să ne dea de gândit această similitudine.

Neamurile răsăritene au o tradiţie comună, un “weltanschaung”, există în această parte a lumii o predispoziţie, am spune cosmică, spre contemplare. În secolul IV, Basilus Magnus descria pacea metafizică a Orientului: “blândeţea nopţilor Asiei Minor, în care stelele, flori eterne ale cerului, înalţă spiritul oamenilor de la cele văzute la cele nevăzute”. Atunci cînd spui Orient simţi parcă un parfum enigmatic, persuasiv. Un parfum în care trebuie să deosebim mireasma sfinţeniei de mirosul plăcerilor. Balsamurile pe care Harun al Raşid le dăruia împăratului Nikefor aveau mirosul senzual al grădinilor orientale. În schimb, uleiurile sfinte folosite de creştini răspândeau parfumul vieţii monastice. Orientul este un teritoriu misterios a cărui compoziţie trebuie analizată şi “olfactiv” pentru că se află la confluenţa dinre două spiritualităţi puternic “odorizate”. Pe de o parte creştinismul răsăritean aduce aerul binemirositor al trăirii în Duh, pe de altă parte lumea lui Allah ne ademeneşte cu parfumul grădinilor înmiresmate căci, spune Coranul: “Dumnezeu a făcut pământul cu ierburi mirositoare”. Se zice că una din minunile săvârşite de profetul Mahomed a fost aceea că din sudoarea lui au răsărit trandafiri. Parfumul acestora are, în lumea arabă, o semnificaţie sacră dar şi senzuală totodată. Mahomed a instaurat o religie a senzualităţii supusă însă canoanelor. Legenda mai zice că profetul a avut multe concubine cu care a trăit voluptăţile iubirii. Iată ipostaza “licenţioasă” a misterului oriental, alternativa castităţii creştine pe care o propovăduieşte Hristos.
                                                                                  Va urma.

BINECUVÂNTAREA ÎNĂLŢĂRII

Sfântul Evanghelist Luca, în relatarea despre Înălţarea la cer a Domnului Hristos, spune că Mântuitorul, mergând cu ucenicii spre Betania, deci pe Muntele Măslinilor, şi-a ridicat mâinile şi I-a binecuvântat; şi adaugă Sfântul Evanghelist Luca – cumva aşa ca să nu se uite lucrul acesta – şi pe când îi binecuvânta, S-a depărtat de ei şi S-a înălţat la cer.

… E foarte încurajator lucrul acesta, să ştii că Domnul nostru Iisus Hristos S-a înălţat la cer binecuvântând lumea. Şi binecuvântarea aceasta este de fapt temelia tuturor binecuvântărilor pe care le dă Biserica noastră la sfintele slujbe, pe care de fapt Hristos le dă în Biserica noastră prin mijlocire preoţească. De exemplu, la Sfânta Liturghie: Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi! E o binecuvântare pe temeiul acestei binecuvântări de la Înălţarea Domnului.

… De ce e important să ştim lucrurile acestea? E important pentru că darurile acestea ale Învierii sunt şi nişte daruri ale vieţii celei înnoite. O viaţă nouă, o viaţă înnoită, o viaţă în înviere, o viaţă întemeiată pe Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este o viaţă în care trebuie să fie prezent darul lui Dumnezeu în bucurie: bucuria sufletului, în pace: pacea sufletului cea din nepătimire, în iertarea păcatelor, în binecuvântarea pe care o dă Dumnezeu şi în netemere, în curaj. …

După ce Sf. Evanghelist Luca spune că Domnul Hristos S-a înălţat binecuvântând pe ucenicii Săi, spune şi ce au făcut ucenicii care au fost binecuvântaţi. Ce anume au făcut? S-au închinat lui. Deci binecuvântarea Domnului aduce închinarea omului. …

S-au întors ucenicii cu bucurie mare. şi acum urmează iar ceva frumos: şi erau totdeauna în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Bucuria cea mare izvorâtă din binecuvântare şi din închinare aduce din partea omului laudă şi binecuvântare către Dumnezeu. E ceea ce spunem noi la Sfânta Liturghie când zicem: Pe tine Te lăudăm, pe Tine bine Te cuvântăm; Ţie îţi mulţumim, Doamne, şi ne rugăm Ţie, Dumnezeului nostru. Acestea nu sunt cuvinte de ritual, ci sunt cuvinte care trebuie să ne angajeze într-o viaţă duhovnicească autentică, care, de fapt, este o consecinţă reală a conştiinţei noastre că stăm în faţa Domnului Hristos înviat din morţi şi înălţat la cer, în faţa Domnului Hristos, Biruitorul morţii, Care stă de-a dreapta Tatălui, aşa cum îl cunoaştem noi din învăţătura Sfintei noastre Biserici.

Părintele Teofil PĂRĂIAN

Tragedia Opoziţiei

          Tragedia Opoziţiei este amplă, este atât de mare şi diversă încât e şi greu de prins într-o analiză riguroasă. De aceea, poate, ea este mai uşor de exprimat pe bucăţele.
De exemplu:


           E condusă de două personaje dintre care unul este sosia unei statui care tace mai inteligent decât el, iar celălalt este atât de ridicol de supărat, încât pare un curcan ţâfnos că şi-a pierdut coada, mărgelele, penele şi alte atribute sexuale, pe care nu le-a avut niciodată.

Va urma.

Coaliţia orientală (I) - un text despre identitate

Descopeream, nu mai ştiu cum, spre sfârşitul lui 2003, o mică carte, o cărţulie, aproape o broşură, pe care o aveam, nu ştiu de unde, de mai mult timp şi pe care nu o citisem; cred că mai ales din pricina titlului care suna, să mă ierte autorul, Alexandru Horia, oarecum ezotico-neserios-pretenţios: PREVESTIREA, o abordare hermeneutică a spaţiului spiritual răsăritean - ortodox şi islamic. Iarăşi nu-mi mai amintesc cum s-a făcut că într-o zi am început să o citesc; ceea ce-mi amintesc este că m-a prins, aproape m-a fermecat. 

Cum pe vremea aceea colaboram, din afara redacţiei, cu ziarul Ziua pentru a-i face pagina săptămânală de religie, mi s-a părut un text interesant şi incitant, suficent de sprinţar şi, în acelaşi timp, fără preţiozităţi, profund, pentru a-l publica în serial. L-am căutat pe Alexandru Horia, l-am cunoscut şi am obţinut permisiunea de a-l include în acea pagină săptămânală. Cum îl recitesc cu plăcere de câte ori frunzăresc colecţia din cei aproape doi ani fac acum un lucru la care m-am gândit mai demult: îl voi prezenta pe acest blog, supunându-l, mai mult decât în 2004, comentariilor dumneavoastră. Şi o voi face cu tot cu şapoul din pagina de sâmbătă 17 ianuarie 2004 a ziarului, pe atunci încă onorabil şi chiar cu o ţinută aparte, care se voia Ziua (şi din care onorabilitatea şi profesionalismul au rămas, după purificare, la ceea ce este azi eroica şi singulara poveste ziaristică, Ziua Veche).

•  

Eseul pe care îl vom prezenta în serial sub acest nume a fost scris în 1995, tipărit într-o modalitate absolut originală şi oferit dezbaterii publice. Textul a trezit, din partea celor care l-au citit, reacţii diferite: într-o emisiune specială la TVR 1, Alina Mungiu l-a considerat o “absurditate”, ambasadorul Egiptului, invitat în respectiva emisiune, a fost de partea eseului. La numai câteva luni de la apariţie, eseul a fost solicitat de o editură din Turcia care l-a publicat într-o formulă completată cu opinii turceşti şi un consistent dicţionar de termeni religioşi creştini, termeni politici, referinţe culturale, istorice şi despre personajele citate în textul original. Propunem citirii şi dezbaterii acest text în primul rând pentru analiza şi desluşirile sale privind geospiritualitatea unei întinse regiuni, şi indirect privind identitatea noastră, dar şi pentru actualitatea provocării sale.

            Între bizantini şi arabi există o atracţie reciprocă, un soi de miraj înflăcărat.  

                                                                                                                 Louis Massignon

           

            Cînd vorbim despre tradiţia ortodoxă o raportăm mai întotdeauna la creştinismul apusean. Aţintim privirea teologică spre Occident, spre fratele nostru “de dincolo” de care suntem legaţi prin religie, ignorând prezenţa rudei “de dincoace”, adică Orientul islamic din imediata apropiere. Există o relaţia de rudenie cu popoarele semilunei chiar dacă acest lucru trece neobservat. Lumea musulmană de lângă noi are o străveche tradiţie răsăriteană a cărei afinitate cu ortodoxia trebuie relevată în ciuda numeroaselor conflicte istorice. Între Ortodoxie şi Islam e o conivenţă secretă, astăzi aproape uitată, care s-a bazat pe un “habitus” comun. Mahomedanii sunt uniţi cu creştinii din Răsărit prin aşa numita formulă orientală, diferită de stilul Europei apusene.

            În general, privim lumea musulmană din jurul nostru cu un soi de aprehensiune amestecată cu ironie. Plasăm Orientul apropiat sub specia pitorescului. De acolo ne-au venit şalvarii, turbanele, caftanele, morala decadentă a Fanarului. Privim Islamul din perspectivă fanariotă sau, redeşteptând imagini mai vechi, prin prisma războaielor otomane care au însângerat o epocă din istoria noastră. Ambele puncte de vedere, care vizează lumea mahomedană în ansamblul ei, ignoră un lucru important şi anume acel “substratum” al Orientului. Fără îndoială că Răsăritul islamic are şi un aer pitoresc dar a sublinia numai acest aspect de suprafaţă este ca şi cum ai privi doar bazarele Istanbulului ignorând cupola Sfintei Sofii şi minaretele moscheilor musulmane. Dincolo de aspectul uneori pestriţ al Orientului, e cazul să-i cercetăm fundamentele, să-i dezvăluim spiritul sofianic pe care se bazează colaborarea neptunică a neamurilor răsăritene, fie ele supuse Coranului sau învăţăturilor lui Hristos. Dacă interesele istoriei i-au dezbinat deseori pe mahomedani şi ortodocşi, formula sofianică i-a apropiat, dar întotdeauna a fost o apropiere “clandestină”, greu sesizabilă. Islamicii şi bizantinii au cultivat o “prietenie secretă”, simţindu-se legaţi printr-o afinitate, am spune, ezoterică, în ciuda deosebirilor religioase. De pildă, în anumite împrejurări, suveranii arabi şi bizantini îşi ofereau unii altora daruri. Califul şi basileul îşi scriau epistole ceremonioase. Şi mai trebuie subliniat un amănunt semnificativ: Bizanţul acorda întotdeauna arabilor un soi de întâietate asupra occidentalilor. De exemplu, la masa imperială, protocolul bizantin îi aşeza pe “prietenii” sarazini pe locuri mai măgulitoare decât pe “prietenii” franci. Totodată, ambasadorii din Orient aveau prioritate asupra celor din Occident. Şi exemplele de acest tip pot continua. În timp ce luptele de suprafaţă dintre creştini şi arabi se intensificau, în lumea subterană a diplomaţiei Bizanţul şi Islamul colaborau empatic. Oare pe ce se baza această empatie? Rămâne să cercetăm cu atenţie şi să demonstrăm că putem vorbi de o “ coaliţie orientală” deosebit de subtilă în această zonă a lumii.

Va urma.

Uzurparea libertăţii

Păcatul este folosirea de către om, în baza libertăţii ce i-a fost dată, a puterilor sale sufleteşti împotriva învăţăturii lui Dumnezeu care exprimă voia lui Dumnezeu. De aceea, păcatul poate fi făcut cu gândul (numai cu gândirea sau puterea raţională) cu cuvântul sau cu lucrul (adăugarea puterii vitale exercitate de trup), cu voie sau fără voie (implicarea sau nu a puterii volitive alături de iuţime, care stă la baza oricărei mişcări sufleteşti, cu ştiinţă (conştient) sau fără de ştiinţă. Puterea poftitoare întotdeauna este implicată, căci se are în vedere satrisfacerea unei pofte sau dorinţe.

Păcatul apare ca o proastă folosire a libertăţii. Libertatea a fost dată omului ca faptele sale, conforme cu voia lui Dumnezeu, făcute prin liberă alegere, să aibă valoarea de virtute, care să îi ridice chipul la asemănarea cu Dumnezeu. Păcatul este opus virtuţii. Dacă virtuţile îl fac pe om asemănător cu Dumnezeu, păcatul îi strică până şi chipul primit la facere. Asemănarea nu se dobândeşte prin fire, ci prin har, deci păcatul are şi consecinţa pierderii harului.

Puterile sufleteşti sunt întreţinute de har, iar pierderea lui înseamnă şi diminuarea puterilor sufleteşti de a lupta în viitor cu păcatul sau, cum se exprimă Sfinţii Părinţi, peste puterile sufleteşti păcatul pune o legătură. Această legătură este slabă la început (pierderea de har este mică) şi omul poate lucra relativ uşor împotriva ei. Cu fiecare repetare a păcatului se aşează noi legături, care se împletesc într-o funie ce limitează exercitarea puterilor sufleteşti.

În afara acestei legături puse deasupra puterilor sufleteşti, a doua consecinţă a păcatului este vina morală a păcătosului faţă de Dumnezeu, pentru că nu îi răspunde binelui cu bine, ci îl mâhneşte pe Dumnezeu după ce acesta îi arată o aşa mare iubire. Nu este vorba nici de vinovăţie juridică din partea omului şi nici de mânie din partea lui Dumnezeu, cum afirmă catolicii. Vinovăţia juridică necesită o judecată exterioară pentru aplicarea unei pedepse exploratorii, în urma căreia se redobândeşte îndreptăţirea. Vina morală din ortodoxie cere o autojudecată interioară, adică pocăinţă.

În sfârşit, păcatul aşează peste suflet şi peste trup o murdărie care îl transformă din templu al Sfântului Duh în vas plin de mizerie. Curăţirea lui, ne spune Mântuitorul, începe dinăuntru, adică de la suflet.

Păcatul este propriu-zis trăirea unei vieţi imorale, prin nerespectarea legilor fireşti care guvernează existenţa creaţiei văzute şi nevăzute şi care ne-au fost nouă descoperite de Dumnezeu atât la începuturile lumii cât şi în desfăşurarea istorică a omului, prin prooroci şi sfinţi, dar mai ales prin intervenţia personală a Domnului în lumea noastră. Iisus ne-a adus învăţătura şi modelul, totuna cu calea şi adevărul după care găsim viaţa.

Lumina lumii

                                                          Duminica a 6-a după Paști

Ultima duminică înainte de Înălţarea Domnului stă în continuare sub semnul victorios al Învierii. La Sf. Liturghie încă mai răsună cu putere imnul bucuriei: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le”.

Învierea înseamnă lumina adusă în întunericul mormintelor, vederea lui Dumnezeu de către cei care erau sortiţi întunericului iadului. Biruinţa poartă hainele albe ale luminii. Vedem. Trupeşte vedem. Cei care vedem, asociem vederea şi lumina cu viaţa, cu bucuria, cu pacea. Simţul acesta minunat al vederii ni l-a dăruit Dumnezeu ca să putem admira frumuseţea creaţiei şi din aceasta să înţelegem măreţia Creatorului şi să ne dorim să-L cunoaştem, să-L vedem. Căutăm, adică, o altă vedere, vederea sufletească, vederea luminii taborice, acea vederea care ne umple sufletul cu prezenţa lui Dumnezeu.

Trăim. Simţim. Ne privim în ochi aproapele şi descoperim o nouă lume. Privirea comunică iubirea sau, dimpotrivă, duşmănia. Ne bucurăm de darul minunat al vederii şi prea puţin ne dăm seama cum ar fi lumea pentru noi dacă am fi complet lipsiţi de el. Dar nu numai această vedere este importantă, ci, mult mai mult, cealaltă, vederea tainică a sufletului.

Vindecarea orbului din naştere este ultimul îndemn pe care îl primim în această minunată perioadă a Penticostarului pentru a avea curaj. Mult curaj. Pentru că poate şi noi cei necăjiţi, cei orbiţi de patimi sau de grijile acestei lumi, cu care ne întâlnim de la naştere, vom avea fericirea ca Cel ce ne-a creat din ţărână, cu tină să ne deschidă ochii vreodată. Iar dacă lumina acestei lumi descoperă atâtea minunăţii, cu cât mai mult lumina lui Dumnezeu.

Primul semn că Domnul a căutat spre noi şi că a pus din lumina sa în ochii sufletelor noastre este limpezimea cu care ne vedem pe noi înşine, cu toate cele bune ale noastre dar şi cu toate scăderile şi păcatele pe care le avem. Dar trebuie să ştim şi că dacă nu vedem bine şi cu smerenie în propriul suflet, nu am primit lumina şi deci, nici în afara noastră nu putem vedea prea drept. De aceea trebuie să îndrăznim să cerem de la Domnul lumina Sa şi să avem curajul să acceptăm ce vedem prin ea în străfundurile sufletului nostru. Iar ca să putem, trebuie să credem că Fiul lui Dumnezeu există, că El este Cel care face toate acestea cu noi.

De aceea, curăţindu-ne de tot întunericul, dacă Domnul şi nouă ne va spune despre Fiul lui Dumnezeu „L-ai văzut, căci Cel care vorbeşte cu tine Acela este”, va trebui să avem îndrăzneala de a mărturisi în faţa celor ce au rămas farisei, orbi, care vor căuta în fel şi chip să ne tulbure cu întrebări menite să ne zdruncine înţelegerea şi bucuria, că Cineva ne-a deschis cu adevărat ochii.