Lumina lumii

                                                          Duminica a 6-a după Paști

Ultima duminică înainte de Înălţarea Domnului stă în continuare sub semnul victorios al Învierii. La Sf. Liturghie încă mai răsună cu putere imnul bucuriei: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le”.

Învierea înseamnă lumina adusă în întunericul mormintelor, vederea lui Dumnezeu de către cei care erau sortiţi întunericului iadului. Biruinţa poartă hainele albe ale luminii. Vedem. Trupeşte vedem. Cei care vedem, asociem vederea şi lumina cu viaţa, cu bucuria, cu pacea. Simţul acesta minunat al vederii ni l-a dăruit Dumnezeu ca să putem admira frumuseţea creaţiei şi din aceasta să înţelegem măreţia Creatorului şi să ne dorim să-L cunoaştem, să-L vedem. Căutăm, adică, o altă vedere, vederea sufletească, vederea luminii taborice, acea vederea care ne umple sufletul cu prezenţa lui Dumnezeu.

Trăim. Simţim. Ne privim în ochi aproapele şi descoperim o nouă lume. Privirea comunică iubirea sau, dimpotrivă, duşmănia. Ne bucurăm de darul minunat al vederii şi prea puţin ne dăm seama cum ar fi lumea pentru noi dacă am fi complet lipsiţi de el. Dar nu numai această vedere este importantă, ci, mult mai mult, cealaltă, vederea tainică a sufletului.

Vindecarea orbului din naştere este ultimul îndemn pe care îl primim în această minunată perioadă a Penticostarului pentru a avea curaj. Mult curaj. Pentru că poate şi noi cei necăjiţi, cei orbiţi de patimi sau de grijile acestei lumi, cu care ne întâlnim de la naştere, vom avea fericirea ca Cel ce ne-a creat din ţărână, cu tină să ne deschidă ochii vreodată. Iar dacă lumina acestei lumi descoperă atâtea minunăţii, cu cât mai mult lumina lui Dumnezeu.

Primul semn că Domnul a căutat spre noi şi că a pus din lumina sa în ochii sufletelor noastre este limpezimea cu care ne vedem pe noi înşine, cu toate cele bune ale noastre dar şi cu toate scăderile şi păcatele pe care le avem. Dar trebuie să ştim şi că dacă nu vedem bine şi cu smerenie în propriul suflet, nu am primit lumina şi deci, nici în afara noastră nu putem vedea prea drept. De aceea trebuie să îndrăznim să cerem de la Domnul lumina Sa şi să avem curajul să acceptăm ce vedem prin ea în străfundurile sufletului nostru. Iar ca să putem, trebuie să credem că Fiul lui Dumnezeu există, că El este Cel care face toate acestea cu noi.

De aceea, curăţindu-ne de tot întunericul, dacă Domnul şi nouă ne va spune despre Fiul lui Dumnezeu „L-ai văzut, căci Cel care vorbeşte cu tine Acela este”, va trebui să avem îndrăzneala de a mărturisi în faţa celor ce au rămas farisei, orbi, care vor căuta în fel şi chip să ne tulbure cu întrebări menite să ne zdruncine înţelegerea şi bucuria, că Cineva ne-a deschis cu adevărat ochii.