În orice religie este surprinsă importanța spațiului și a timpului în ritualul său. Indiferent dacă se recunoaște unui spațiu dat, o sacralitate anume ori ba.
În creștinismul ortodox și catolic, bisericile sunt ”pământ sfânt”. Ele sunt spații sfințite, iar mistagogiile (precum cea a Sfântului Maxim Mărturisitorul) subliniază rolul lor de a ”întrupa” cerurile, de a fi adevărate ”vehicule” spre o altă dimensiune. În (neo)protestantism această dimensiune este anulată (odată cu preoția ca atare), bisericile sau casele de rugăciune fiind importante mai degrabă pentru coagularea congregației, a comunității, au, așadar, un rol social și educațional marcant, dar care ”sfințesc” participanții (oricum sunt sfințiți doar prin propria credință și prin botez) prin Euharistie.
Sinagogile din iudaism sunt, de asemenea, altceva decât Templul dispărut (să nu ne lăsăm amăgiți de denumirea de ”templu” pe care o au unele sinagogi din lume, inclusiv cel din București). Așa cum (mult mai târziu) vor fi bisericile (neo)protestante, sinagogile au fost mai mereu spații ale rugăciunii și ale învăță(tu)rii, dar nu presupuneau sacralitatea pe care doar Templul o (putea) avea. Rabinul este în esență un învățat și un învățător, nu și un preot (în sensul preotului de la Templu, ori al preotului creștin ortodox sau catolic). Se aseamnă mai mult unui pastor (sau, istoricește vorbind, invers!). Preotul evreu (în sensul său autentic) se cuvine a avea o anumită descendență și filiație și are acces la gesturi ritualice specifice (tocmai pentru că ei existau în umbra - sau în lumina! - Templului), care nu sunt de găsit în cazul rabinilor.
Tocmai de aceea, rabinul este mult mai marcant în istorie și-n imaginarul colectiv, pentru că dispariția de acum două milenii a Templului a eliminat în mare măsură importanța preotului evreu și a subliniat-o pe cea a rabinului din comunitățile evreiești disparate în toată lumea. Rabin care era teolog, învățător, administrator, judecător etc. în comunitatea în care activa. Pentru evrei, Templul este spațiul sacru. Spațiu dispărut de două milenii, dar spre care se întorc de fiecare dată. Iar o eventuală reconstruire a acestuia nu se va face altfel decât după criterii extrem de riguroase, ritualice, care se impun tomai datorită dimensiunii sale sacre.
În islam, moscheea și geamia sunt importante, dar nu se substituie templului de la Mecca, singurul loc sacru, recunoscut ca atare de lumea musulmană. Iar pelerinajul la Mecca (fie și o singură dată în viață) este unul dintre cei cinci stâlpi ai islamului. Nici imamul nu este un preot în sensul vechilor preoți din iudaism sau ai celor din creștinismul ortodox și catolic, ci se aseamănă mai mult rabinului sau pastorului.
Nu vom merge aici spre hinduim, budism etc., unde lucrurile devin ceva mai complexe (și mai complicate), dar nu fac rabat de la ideea de spațiu sacru. Nici nu vom pretinde că am zis ceva despre diferitele curente, școli și ramuri din islam, ori despre ramurile conservatoare sau reformiste din iudaism.
Ideea acestui text este că în toate religiile există conceptul de sacru și că acesta se reflectă fără echivoc (chiar dacă în maniere diferite și specifice fiecărei religii) asupra spațiului. Există munți și râuri sacre, există obiecte sacre. Există temple și biserici.
Un musulman, spre exemplu, nu va folosi ”covorașul de rugăciune” din motive de confort, ci pentru a nu avea contact cu solul care ar putea fi impur. Așadar, covorașul cu pricina decuplează credinciosul de la murdăria acestei lumi (ablațiunea sau gesturile ritualice fiind și ele extrem de importante în ritualul unui musulman). Actul rugăciunii trebuie săvârșit într-ul LOC curat.
În bisericile tradiționale (precum cele ortodoxe și catolice) se impune (fie și teoretic) o anumită ținută vestimentară și însăși clădirea bisericii presupune o ”ieșire din lume” și o intrare într-un spațiu ”non-mundan”, chiar dacă aflat aici și acum. Cum s-ar zice acum, prin consacrarea/sfințirea lor bisericile devin ”portaluri”.
Un lucru este clar: în toate religiile vedem cum coexistă atât ideea de spațiu sacru, în sensul de spațiu consacrat, cât și ideea că subiectul însuși, credinciosul ca atare ar fi (locul) cel sfințit. Mai toate religiile păstrează ambele aspecte. Diferența constă în mare măsură în accentul pe care-l pune fiecare religie/confesiune în parte sau în felul în care le combină.
În cazul evreilor o comunitate este constituită pe baza prezenței unui număr minim de persoane. În islam, orice musulman poate fi ”preot”. Și în creștinism (de orice confesiune) aflăm că ”acolo unde sunt doi sau trei în numele Meu, acolo sunt și Eu”. Dar, totodată, iudaismul își păstrează (fie și în suflet), Templul, islamul merge la Mecca (spre care se închină în fiecare zi), iar creștinismul (ortodox și catolic) iese din lume, în biserici. (Neo)protestantismul creștin pare singurul fără un loc sacru, acela fiind definit exclusiv de persoana credinciosului. Ceea ce nu relativizează, însă, importanța bisericilor sau a caselor de rugăciuni, căci practica împărtășirii este esențială și în ritualul confesiunilor (neo)protestante, chiar dacă și la nivel de Euharistie există diferențe notabile de interpretare și de înțelegere între Ortodoxie și Catolicism pe de o parte și (Neo)protestantism pe de alta. Dar dacă spațiul ca atare nu este sfânt pentru un neoprotestant, totuși, credința îi cere să participe cu necesitate la actul euharistic. Ține chiar de ”mecanismul” credinței care-l sfințește. Respingerea, relativizarea sau ignorarea acestui act sunt incompatibile cu credința (și cu conținutul acesteia). Oricât de ”individualizat”, credinciosul (neo)protestant nu-și va putea ”fabrica” euharistia în bucătărie!
Astăzi, cu această carantină care pare să monopolizeze aproape întreaga omenire, toți suntem decuplați în mod forțat de spațiile sacre și de gesturile care ne sfințesc. Ba, aș zice eu, este relativizată însăși ideea de spațiu sacru.
Și este relativizată sub imperativul unei temeri de ordin sanitar, laic, mundan, în care tot discursul religios privind raportarea trupului la non-trupesc, la spiritual, și toată cosmologia în care boală și moarte sunt subsumate unui înțeles și unei realități superioare sunt scurt, simplu și fără echivoc expediate în irelevant. Aproape că ni se spune, condescendent: ok, bine, e dreptul vostru să credeți ce vreți voi, dar nu azi! Acum e cazul să lăsați deoparte credințele și practicile ce țin de ele, pentru că aveam de-a face cu ”realitatea”. Aparent vorbim despre protejarea sănătății populației. În substrat vorbim despre anularea identității spirituale a acesteia.
Credințele noastre religioase (care, să nu uităm, au o dimensiune profund identitară) sunt astăzi literalmente tratate ca simple chestiuni de gust, de opinie oarecare, subiectivă, tolerate cu un soi de condescendență. Ni se admit, așa cum admitem copiilor să se joace, să se imagineze super-eroi sau personaje din basme ori din filme, dar până când le amintim că trebuie să-și facă temele sau să se culce.
La ora actuală, Statul (în toate ipostazele sale din lume) s-a substituit templelor, sinagogilor, moscheilor, bisericilor și caselor de rugăciune, intervenind ca SINGURĂ realitate posibilă, și nu face altceva decât să transmită, să implementeze în forță și să execute voia OMS-ului - devenit un soi de instituție cvasi/meta-spirituală. În această pseudo-religie (nimic altceva decât o uluitoare desfășurare a Puterii), nu există nevinovați. TOȚI suntem pasibili de vina de a fi ”contaminați”. Am mai scris despre asta. Prin urmare, toți avem obligația de a ne supune acestui singur adevăr: acela că toți suntem suspecți! Ni se vorbește despre responsabilitate socială, dar în spatele ei vedem dizolvarea familiilor prin izolarea bunicilor și a părinților vârstnici (întru protejearea lor, desigur), vedem spargerea comunităților de credință și atomizarea membrilor acestora în apartamente ferecate. Social-distancing-ul este noul ritual. Și NU este opțional. Este impus cu forța, sub semnul penalizării drastice, întru ignorarea declarat salutară a realităților de ordin spiritual.
Dacă ne grăbim să vedem aici doar măsuri practice și pragmatice temporare, menite să evităm un pericol (despre care - atenție! - știm aproape exclusiv, tocmai de la instanțele care ne impun izolarea), ar trebui să ne mai gândim: în esență este un război al discursurilor și al proiecțiilor despre realitate și lume. Și vedem cum deocamdată discursul mundan, lumesc, de tipul ”realitatea e doar aici și acum” a dat o lovitură cumplită discursului care susține că există și un plan spiritual (prin nimic iluzoriu sau mai puțin real decât cel fizic, de aici și de acum).
Cel mai uimitor este faptul că toate instituțiile religioase (din interiorul cărora se aud doar voci sporadice de opoziție) au îngenunchiat rapid în fața noii religii și a noii instanțe de autoritate, dovedind o acută lipsă de flexibilitate, de versatilitate și de reacție. Plecând capul au pasat greutatea pe umerii credincioșilor. Trăim un moment cu o mare relevanță istorică.
Mulți vor vedea aici un motiv să se rupă din respectivele comunități (ceea ce e grav!), alții își vor vedea justificate discursurile new-age-iste potrivit cărora sacrul există peste tot (dar, într-un anumit sens, nicăieri!).
Dar dincolo de toate acestea vedem cum azi, acum, ni se cere sub aparența păsării și a griji de semeni să ne reformulăm credințele privind sensul spiritual al lumii, al vieții, al bolii și al morții. Sau, dacă se poate, să renunțăm la ele. Căci acolo, în renunțarea totală se află acceptarea deplină a poruncilor Puterii. De aici și de acum.
Sursa: https://www.facebook.com/silviu.dancu.98/posts/673070433506840
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu