Materia pe cântarul spiritului (CINE SUNTEM)

Diacon Adrian Sorin Mihalache

Sesizarea lucrurilor lumii sensibile şi a înţelesurilor lor face parte din viaţa obişnuită. În mod firesc, şi fără să reflectăm la aceasta, vedem şi auzim, atingem, măsurăm şi cântărim fragmente concrete din realitatea ce ne înconjoară.

Această receptare a lumii e continuată adesea printr-o profundă explorare ştiinţifică, prin tehnologii adecvate care ne dezvăluie structura miraculoasă a lucrurilor, raţionalitatea lor intimă, legile care le gurvernează. Însă un alt fapt miraculos trece neobservat în periplul omului prin lume, în epopeea lui de sesizare şi descriere a frumuseţilor ei: însăşi posibilitatea de a percepe lumea şi de înţelegere a raţionalităţii ei. 

Da, sesizarea şi înţelegerea lumii se petrec în chip minunat în unirea simţurilor trupului, capabil să recepteze cele sensibile, cu mintea, capabilă să vadă înţelesurile lor. Avem de-a face, de fapt, cu un echipament senzorial şi cu anumite puteri înţelegătoare care îl fac pe om să fie deschis deopotrivă teritoriului lucrurilor sensibile, din cuprinsul lumii create, şi înţelesurilor inteligibile, nevăzute şi mai presus de simţuri.  

Mai presus de lumea miraculoasă şi de înţelegerea ei minunată 

Însă Sfinţii Părinţi nu au extins consideraţiile de acest fel dincolo de exerciţiul sesizării şi înţelegerii omeneşti cu privire la lumea sensibilă, către ceva mai înalt, ce depăşeşte miracolul sesizării şi înţelegerii universului sensibil. Prin lucrarea Duhului Sfânt, spun ei, puterile acestea omeneşti de sesizare şi înţelegere ajung să vadă cele dumnezeieşti, cele mai presus de înţelegere. Precum mintea unită în chip negrăit cu simţirea vede cele supuse simţurilor, scrie Sfântul Grigorie Palama, şi "precum simţirea îşi înfăţişează simbolic şi sensibil cele inteligibile (cunoscute cu mintea) odată ajunsă la perceperea lor prin unirea ei cu mintea, aşa şi acestea amândouă (simţirea şi mintea), unite cu Duhul, vor vedea lumina nevăzută în chip duhovnicesc, mai bine zis vor convieţui, odată îndumnezeite, veşnic împreună cu ea"1. 

Observaţia aceasta este reluată şi în altă parte, unde regăsim din nou, subliniată cu aceeaşi tărie, posibilitatea ca omul, pătruns de puterea harului dumnezeiesc, să sesizeze, prin aceste simţuri şi prin puterea de înţelegere a minţii, cele mai presus de simţire şi mai presus de minte! Mintea, găsim în alt loc, "percepe (prinde) o lumină, simţirea alta. Simţirea percepe (prinde) lumina supusă simţurilor, care arată lucrurile supuse simţurilor ca supuse simţurilor. Iar lumina minţii este cunoştinţa aflătoare în înţelesuri. Prin urmare, vederea şi mintea nu percep (prind) aceeaşi lumină; dar numai câtă vreme lucrează fiecare după firea sa şi în cele după fire. Însă când se împărtăşesc de un har şi de o putere duhovnicească mai presus de fire, cei învredniciţi văd şi cu simţirea, şi cu mintea cele mai presus de toată simţirea şi de toată mintea"2. 

Însă această sesizare a celor mai presus de înţelegere este posibilă doar prin credinţă. Sf. Grigorie Palama, în acord cu întreaga tradiţie patristică, afirmă că doar prin credinţă omul ajunge să resimtă şi să vadă în lume şi în viaţă lucrarea lui Dumnezeu. Dar credinţa nu se întemeiază pe dovezi experimentale, cum este cazul ştiinţei, şi nici nu creşte prin argumente raţionale, cum este cazul reflecţiei filosofice. Credinţa este o formă de cunoaştere care se deosebeşte, în fond şi în cuprindere, de exerciţiul raţiunii omeneşti aşa cum este el elaborat în demersul explorării ştiinţifice sau în reflecţia filosofică. 

Vederea cea mai presus de minte, cum formulează Sf. Grigorie Palama, este cea care-l face pe om să resimtă în cuvintele Cuvântului, primite prin credinţă, însăşi puterea Persoanei Lui, aşa cum se relevă ele în relaţia pe care omul o are cu El. În felul acesta, credinţa deschide persoana către o lucrare mai presus de fire, săvârşită în interioritatea ei, de harul lui Dumnezeu care lărgeşte puterile de înţelegere omeneşti, printr-un anumit simţ spiritual.  

Patimile alterează receptarea şi înţelegerea lumii 

Ţinând seama de lucrarea harului în om, ca realitate vie, indispensabilă credinţei, înţelegem mai lesne de ce credinţa se leagă de viaţă, prin împlinirea poruncilor şi prin cultivarea virtuţilor. Prin lucrarea aceasta angajată, credinţa luminează raţiunea şi felul de a vedea lumea şi lucrurile ei. Observaţia aceasta este obişnuită în aria teologiei empirice. Iată, drept exemplu, menţiunea Sf. Antonie cel Mare: "Trupul vede prin ochi; iar sufletul prin minte. Şi precum trupul fără ochi e orb şi nu vede soarele care luminează tot pământul şi marea, nici nu se poate bucura de lumină, aşa şi sufletul dacă nu are minte bună şi vieţuire cuvioasă este orb şi nu înţelege pe Dumnezeu"3. 

De aceea, starea pătimaşă sau despătimită a sufletului organizează în mod specific percepţia asupra realităţii şi, mai cuprinzător, modul vederii şi raportării la realitate, iar aceasta pentru că "mintea se preface după forma fiecărui lucru şi se colorează după chipul lucrului cunoscut de ea"4. 

Pe de o parte, mintea este trasă în jos de simţuri5, dacă lucrarea lor nu este hotărnicită de raţiune. Şi, în situaţia aceasta, patimile dau o receptare distorsionată, o înţelegere eronată şi o folosinţă contrară firii, iraţională, a lumii. Şi, reversul acestei situaţii, despătimirea lărgeşte, extinde puterile de înţelegere ale omului. Celui curat, afirmă Sf. Antonie cel Mare, nimic nu-i este neînţeles6. La Sf. Marcu Ascetul, găsim un diagnostic chiar mai desluşit, privind cauzele pentru care puterile înţelegătoare ale omului (cu precădere mintea) sunt afectate. Este vorba despre iubirea de argint, slava deşartă şi plăcere7. Ceva apropiat formulează şi Ilie Ecdicul: "Când îţi vei dezrobi mintea din plăcerea (voluptatea) trupurilor, banilor şi mâncărilor, orice vei face ţi se va socoti dar curat, adus lui Dumnezeu, şi ţi se va da în schimb să-ţi deschizi ochii inimii tale şi să poţi privi clar raţiunile lui Dumnezeu, scrise în ea"8. Însă mintea nu trebuie să lupte împotriva simţurilor, şi nici să caute să se detaşeze de ele. De fapt, Sf. Simeon Noul Teolog afirmă că "mintea fără simţuri nu-şi arată nicidecum lucrările sale şi nici simţurile pe ale lor fără minte9". 

Câtă vreme este alipită de lucrurile mărginite ale lumii sensibile, mintea este fragmentată între acestea. Însă, potrivit firii ei, ne spune un autor filocalic, ea este simplă, "pentru că şi Dumnezeu este simplu". Raţiunea însă, potrivit aceluiaşi autor, e rânduită să cumpănească experienţele simţurilor, anume datele ce vin prin ele, pentru ca ele să nu producă vreo vătămare minţii. Nu este vorba de o respingere nediferenţiată a lucrurilor lumii sensibile, ci de o întrebuinţare cumpătată şi de o apreciere adecvată a lucrurilor. Când raţiunea "judecă cu pricepere" lucrarea simţurilor, fără să le facă "mai tocite decât trebuie" şi "fără să acopere sau să dispreţuiască frumuseţile celor supuse simţurilor", dar şi fără "să le laude în chip josnic şi deci fără să pună autoritatea minţii sub ascultarea acestora cu nepăsare", când, în fine, raţiunea dă cu înţelepciune fiecăruia ce i se cuvine, "mintea se face îndată unitară şi simplă, restabilindu-se firea ei10". 

Există aşadar o legătură între vederea de care este capabilă mintea şi modul pătimaş sau despătimit în care trăim. Aceasta leagă lucrarea poruncilor, care este expresia vie a credinţei, de puterea înţelegătoare a omului. Lucrarea poruncilor, cel mai adesea înţelese ca fiind expresia vie a credinţei, despătimeşte pe om, eliberându-l de înţelesurile pătimaşe ale lucrurilor şi de întrebuinţarea lor egoistă, lărgind totodată puterile lui de înţelegere. Sf. Maxim Mărturisitorul afirmă aceasta: "Cârmuind mânia şi pofta, raţiunea lucrează virtuţile. Iar mintea luând seama la raţiunile lucrurilor, dobândeşte cunoştinţa cea fără greşeală a lor. Când deci raţiunea, după alungarea celor contrare, află ceea ce este vrednic de iubit prin fire, iar mintea, după trecerea peste cele ce pot fi cunoscute, sesizează Cauza lucrurilor, cea mai presus de ştiinţă şi cunoştinţă, atunci se iveşte pătimirea îndumnezeirii prin har"11. 

Atât de mult au crezut sfinţii în această unitate a persoanei umane, care este afectată prin gânduri şi fapte în toate puterile ei, care se resimt în manifestarea lor şi în fineţea lor, de pe urma felului în care sunt întrebuinţate toate celelalte. Şi, mai ales, părinţii pun în legătură întrebuinţarea minţii cu lucrarea virtuţilor. Iată exprimarea, mai directă, a legăturii dintre vedere, înţelegere şi lucrarea virtuţilor: "Puterile cuprinzătoare ale minţii sunt patru: cuminţenia, agerimea, înţelegerea şi destoinicia. Cel ce uneşte acestea cu cele patru virtuţi cuprinzătoare ale sufletului, însoţind cu cuminţenia minţii cumpătarea sufletului; cu agerimea, chibzuinţa; cu înţelegerea, dreptatea; cu destoinicia, bărbăţia, şi-a întocmit sieşi, în chip îndoit, căruţă cu foc ce-l duce la cer"12. Într-un alt loc, descoperim o apreciere înrudită: "Trei sunt virtuţile care procură minţii totdeauna lumină: a nu vedea viclenia (răutatea) vreunui om, a face bine celor ce-i fac rău şi a suporta netulburat cele ce vin asupra lui. Aceste trei virtuţi nasc alte trei mai mari ca ele. Nevederea vicleniei (răutăţii) unui om naşte iubirea, a face bine celor ce-i fac rău aduce pacea şi a suporta cele ce vin asupra lui fără tulburare aduce blândeţea" (Cuviosul Isaia Pustnicul, cuv. 7, cap. 3, în Filocalia, vol. XII, p. 78).
  
Cuprinderea lumii prin înduhovnicirea vieţii omeneşti

Restaurarea lucrării minţii, cum observă părintele Dumitru Stăniloae, simplitatea ei nehotărnicită, nu se realizează prin dispreţuirea lucrurilor sensibile, ci, dimpotrivă, prin "descoperirea frumuseţii unitare în toate, prin depăşirea a ceea ce le desparte". Găsim aici o viziune exprimată limpede şi de Sf. Maxim Mărturisitorul, potrivit căruia drumul către desăvârşire, către sfinţenie, trece prin contemplarea lumii. 

De fapt, cum găsim formulat limpede la Sf. Petru Damaschinul, toate sunt rânduite să folosească omului în vederea creşterii sale în virtute şi spre apropierea lui de Dumnezeu. El consideră că buna vieţuire presupune ca omul "să aibă mintea când la contemplarea celor sensibile, când la cunoaşterea celor inteligibile şi la ceea ce e fără chip; şi iarăşi, când la vreun înţeles al Scripturii, când la rugăciunea curată. Iar trupul, când la citire, când la rugăciune curată, când la lacrimi pentru sine însuşi sau pentru altcineva din compătimirea cea după Dumnezeu, când la lucru spre ajutorul vreunuia care e neputincios sufleteşte sau trupeşte"13. Toate acestea pentru că, aşa cum afirmă şi părintele Stăniloae, "spiritul este cel ce transfigurează lucrarea simţurilor şi nu se dispersează de ea. Omul e unitate de suflet şi trup în actele, în gândurile şi în sentimentele sale"14. Mai mult decât atât, pentru omul duhovnicesc, mintea şi simţurile devin "o unitate cunoscătoare şi un plan mai înalt", dovedind că omul poate cunoaşte "ca o fiinţă totală realităţile superioare"15. 

E cumva de înţeles de ce adesea credinţa este foarte strâns legată de poruncile lui Dumnezeu. Sf. Grigorie Sinaitul, de exemplu, apropie până la identificare poruncile de credinţă. În aceasta stă caracterul viu al cunoaşterii prin credinţă, care constă în atitudini, în puteri şi lucrări omeneşti puse în slujba credinţei. "Socoteşte ca lege nemijlocită a poruncilor credinţa care lucrează în inimă. Căci din această credinţă izvorăşte toată porunca şi ea produce luminarea sufletelor16".  

Viaţa şi cunoaşterea prin credinţă 

Înfăptuind poruncile, cultivând virtuţile, într-o viaţă tot mai mult călăuzită şi transfigurată de har, omul reorganizează întreg spaţiul şi timpul lumii, cu lucrurile şi situaţiile vieţii concrete. Credinţa ajunge să resemnifice întreaga viaţă omenească şi să reorganizeze câmpul acţiunilor omeneşti, umplând cu sens fiecare gest, fiecare cuvânt. "Toate sunt cu putinţă celui ce crede (Marcu 9, 23). Căci credinţa se socoteşte în loc de dreptate (Romani 4, 9). Căci sfârşitul legii este Hristos (Romani 10, 4). Credinţa împlineşte viaţa omului şi aduce pe om la starea deplinătăţii. Ea devine, celui ce crede, "puterea care ne face să murim pentru Hristos de dragul poruncii Lui şi să credem că moartea aceasta este pricina vieţii. Ea ne face să socotim sărăcia ca bogăţie, neînsemnătatea şi umilirea ca slavă şi cinste adevărată; iar când nu avem nimic, să credem că stăpânim toate (2 Corinteni 6, 10), mai bine zis că am dobândit bogăţia cunoştinţei lui Hristos cea nepătrunsă (Efeseni 3, 8). Ea ne face să privim toate cele ce se văd ca ţărână şi fum"17. 

Aşadar, cei ce-L caută pe Dumnezeu pe drumul exclusiv al raţiunii omeneşti, aşa cum caută un lucru, nu vor găsi nimic. "Dumnezeu, afirmă Sf. Simeon Noul Teolog, nu este nicăieri pentru cei ce privesc trupeşte, căci e nevăzut"18. "Nu căuta cu mintea ce este Dumnezeu şi unde este. Căci este mai presus de fiinţă şi necuprins de loc, fiind mai presus de toate", spune Teognost19. De fapt, Dumnezeu poate fi sesizat prin credinţa vie, făptuitoare, căci e ascuns în poruncile Sale, şi "cei ce-L caută pe El Îl găsesc pe măsura împlinirii lor"20, şi pe cât se curăţă, pe atât se învrednicesc de iluminare21. Încât, pentru cei ce ajung să înţeleagă duhovniceşte, Dumnezeu Se descoperă a fi pretutindeni; "căci e de faţă, fiind în toate şi în afară de toate. El este în toate şi aproape de cei ce se tem de El (Psalmul 84, 10), dar mântuirea Lui e departe de cei păcătoşi"22.
 
Sursa:  http://ziarullumina.ro/materia-pe-cantarul-spiritului-77926.html

Note: 1 Sf. Grigorie Palama, Despre cunoştinţa naturală, cap. 50, în Filocalia, vol. VII.
2 Idem, Tomul Aghioritic, în Filocalia, vol. VII. 
3 Sf. Antonie cel Mare, Învăţături despre viaţa morală a oamenilor şi despre buna purtare, cap. 118, în Filocalia, vol. I. 
4 Petru Damaschinul, Învăţături duhovniceşti, în Filocalia, vol. V, p. 100. 
5 "Închide simţurile în cetatea liniştii, ca să nu tragă mintea spre poftele lor". (Talasie Libianul, Despre dragoste,înfrânare şi petrecerea cea după minte, suta a doua, cap. 10, în Filocalia, vol. IV). 
6 Op. cit., cap. 106, în Filocalia, vol. I. 
7 Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, cap. 101, în Filocalia, vol. I. 
8 Ilie Ecdicul, Culegere din sentinţele înţelepţilor, cap. 119, în Filocalia, vol. IV. 9 Sf. Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, cap. 34, în Filocalia., vol. VI. 
10 Calist Catafygiotul, Despre unirea dumnezeiască şi viaţa contemplativă, cap. 87, în Filocalia, vol. VIII. 
11 Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, sc. 7, răspuns 22, în Filocalia, vol. III. 
12 Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, despre fire şi despre cunoştinţă, suta întâi, cap.12, în Filocalia, vol. VI. 
13 Petru Damaschinul, op. cit., vol. V. 
14 Nota 35, în Sf. Simeon Noul Teolog, op. cit.. 
15 Ibidem. 
16 Sf. Grigorie Sinaitul, Capete după Acrostih, cap. 24, în Filocalia, vol. VII. 
17 Sf. Simeon Noul Teolog, op. cit., cap. 10. 
18 Ibidem, cap.1. 
19 Teognost, Despre făptuire, contemplaţie şi preoţie, cap. 9, în Filocalia, vol. IV. 
20 Marcu Ascetul, op. cit., cap. 190. 
21 Teognost, op. cit., cap.9. 
22 Sf. Simeon Noul Teolog, op. cit., cap.1.