Generalul Westermann,
unul dintre generalii armatei revoluţionare raporta Comitetului de Bunăstare: „Vendeea
nu mai există, tovarăşi cetățeni republicani! A murit sub săbiile noastre
împreună cu femeile și copiii săi. Tocmai i-am îngropat în mlaștinile și
pădurile din Savenay. Potrivit ordinelor voastre, copiii au fost călcaţi pînă
la moarte sub copitele cailor noştri; femeile au fost măcelărite astfel încât
să nu mai poată aduce soldați pe lume. Străzile sînt pline de cadavre; în multe
locuri, ele formează întregi piramide. În Savenay a fost nevoie de detaşamente
suplimentare de execuţie deoarece trupele lor încă se predau. Noi nu luăm
prizonieri. Cineva trebuie să le ofere pîinea libertăţii; totuși, mila nu are
nimic de-a face cu spiritul revoluției”.
Un alt amuzament al „Albaştrilor”,
care se autodenumeau „colonnes infernales” (coloanele infernale, n.t.), era
arderea femeilor și a copiilor în cuptoare de pâine. Pentru obţinerea maximului
de plăcere sadică din această practică, victimele erau aşezate în cuptoare reci
care erau apoi încălzite.
În Vendeea, un sport
deosebit de popular în rândul Albaştrilor era aruncarea copiilor de la ferestre
și prinderea lor în baionete. La fel de populară era practica de căsăpire a
femeilor gravide, în scopul de a scoate si măcelări copiii lor nenăscuți, după
care mamele erau lăsate să sîngereze până la moarte. Alte femei gravide au fost
strivite până la moarte în prese de vin și fructe. De asemenea, populară era şi
arderea victimelor în case și biserici. Această poftă de sânge s-a dezlănţuit
în aşa măsură încât comandantul Grignon a dat ordinul ca toată lumea întâlnită
pe drum să fie ucisă pe loc, chiar dacă ar fi fost republicani. Un caz deosebit
de înspăimîntător a implicat o fată care a fost legată goală între ramurile
unui copac după ce a fost violată și a fost supusă unor încercări repetate de a
fi tăiată în jumătate. Imaginaţia Albaştrilor nu mai avea limite.
În Revoluția Franceză
drojdia Franței a cedat poftei de sînge şi a deschis uşa către rău.
·
Pasajele de mai sus sunt extrase din textul
lui Errik von Kuehnelt Leddihn „Operaţiunea
paricidul – Sade, Robespierre şi Revoluţia Franceză” şi sunt doar câteva „evenimente” zilnice normale din timpul Revoluţiei
Franceze, faza războiului civil din Vandeea, regiune în care ţăranii se
răsculaseră. Pentru a-i înfrânge, armatele republicane au omorât fără
discriminare femei, copii, bărbaţi, răsculaţi şi civili şi au continuat să
execute şi să ardă sate chiar după înfrângerea Armatei Catolice. În palmaresul
revoluţiei, numai Vandeea aducea peste 170.000 de victime, dar reprimarea
împotrivirii populaţiei la revoluţie a continuat în multe alte zone.
Episoade ca acestea se vor întâlni în dictaturile
tuturor celorlalte revoluţii care îi vor urma; să ne amintim de sălbăticia cu
care au fost trataţi deţinuţii politici din România, devenită comunistă în
prelungirea revoluţiei bolşevice. Ce ar putea motiva, cum s-ar putea explica o
astfel de orgie a morţii, de beţie a masacrului, celebrată prin eliberarea
celor mai întunecate dimensiuni ale fiinţei umane. Ce justifică dispreţul total
şi respingerea ca semen al tău a cuiva care nu ţi-a făcut nimic, deliciul chinuirii
şi al omorârii, savurarea sălbatică a negării prin măcelărire a fiinţei din
faţa ta?
Am
dat pasajele ca pe o atenţionare, un semnal despre ceea ce s-ar putea întâmpla în
curând în România. Căci există o serie întreagă de asemănări între situaţia de
atunci din Franţa şi cea de acum din Occident-România : agresiunea virulentă
împotriva creştinismului, a familiei, a identităţii, a fiinţei umane însăşi, a
proprietăţii; o impunere dictatorială a modelelor derivate din ideologiile
stângii extreme (azi, neo-marxiste); o propagandă masivă susţinută cu fonduri
uriaşe de mafia bancară globalistă; activişti/mercenari/actori civici şi
politici plătiţi şi finanţaţi copios, inclusiv cu promisiuni de aşezare la
putere; minciună, manipulare, dihonie, separare
pe falii ireparabile, pierderea raţiunii, o nebunie de natură demonică; şi,
peste toate şi în toate URA. O URĂ anihilantă, nihilistă, desfiinţarea absolută
a celuilalt. A celui care are o altă asumare, o altă opinie, o altă opţiune.
O
ură totală, fără limite, ne-umană. O ură despre care, aminteam într-un text
recent, Soljeniţîn spunea că stă la baza sistemului filozofic al lui Marx şi
Lenin, dar care stă la baza întregului plan de putere al negustorilor de bani:
... ura împotriva lui Dumnezeu o forţă
mai fundamentală decât toate pretenţiile lor politice şi economice. Doar o
ură din afara omului şi îndreptată împotriva omului ca creaţie a lui Dumnezeu
poate fi justificarea celor care au făcut atrocităţile de mai sus. Este ura
care fusese abil, consecvent, pe scară largă aprinsă şi întreţinută într-un
anumit segment eterogen de populaţie unit conjunctural prin această ură şi prin
patima puterii şi a banilor. Este ura care vedem cum este hrănită şi se
amplifică ceas de ceas, zi de zi în România, ca un val care creşte şi ameninţă
să devină un ţunami atoate-distrugător. Este ura care anunţă deja că „trebuie
să curgă sânge”, care ameninţă la grămadă pe adversari cu puşcăria fără
judecată, sau o judecată a poporului (Ralph C. Hancock şi L. Gary Lambert în
cartea “Moştenirea Revoluţiei Franceze” spun că poporul invocat de dictatorii revoluţionari nu erau
masele ţărilor respective, ci oamenii aparţinând sistemului pe care doreau să-l
creeze. De dragul făuririi acestor mase de oameni noi, nicio crimă nu era prea
mare şi nicio atrocitate nu era suficient de oribilă.). Este ura care
ameninţă cu moartea - ardere pe rug, răstignire, împuşcare, lapidare - a celor
care au o opinie contrară.
Evident
că în Franţa anului 1789 a existat o bază reală de nemulţumire cu potenţial incendiar;
dar ea a fost transformată într-o explozie controlată cu nitroglicerină. Era,
ca şi acum, o epocă de atac puternic împotriva creştinismului, atât dinspre
ateiştii revoluţionari cât şi dinspre nenumărate cercuri, grupuri, secte
ocultte care se răspândiseră ca ciupercile. Erau nemulţumiri faţă de
aristocraţie, faţă de rege, faţă de administraţie. Dar, în primul rând şi peste
toate, era dorinţa aprigă a burgheziei, în special a negustorimii bancare, planul
îndelung gândit al acesteia de a prelua puterea întâi acasă, apoi în lume. Evident
că erau multe şi mari nedreptăţi şi justificate supărări. Dar niciuna dintre
ele, oricât de îndreptăţită ar fi fost, şi nici suma lor, nu puteau justifica
sacrificarea a sute de mii de oameni nevinovaţi în abatorul revoluţiei.
William Jenkins scrie
că în timpul Terorii, Robespierre şi colegii să revoluţionari au măcelărit o
mulţime de ţărani francezi. Logica lui Robespierre, dacă se poate numi aşa, era
simplă: „oamenii de aici nu văzuseră niciodată [o asemenea violenţă], oamenii
de aici nu comiseseră niciodată o crimă, dar trebuiau să moară pentru ca Franţa
să se transforme într-o societate socialistă” (Joshua
Philipp – „Originile întunecate ale comunismului”).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu