Am aflat, de la surse apropiate adevărului, de ce nu ne spune Victor Ponta nimic despre Ucraina. Nici el, nici ministrul său de interne: Pentru că nu a primit textul cu ceea ce trebuie să spună. Asta dat fiind faptul că preşedintele rus a fost prea ocupat cu axa Soci - Kiev, în timp ce Victor Ponta umbla fără axă prin România. Aşteptăm cu interes evenimentele din Tartastan.
duminică, 23 februarie 2014
sâmbătă, 22 februarie 2014
PNL după USL: Un fleac, i-au ciuruit!
USL stă să se rupă. Pe săptămâna viitoare vom putea auzi
răcnetele: „USL a murit! Trăiască USD!” în uralele mulţimii ... psd-iste (sper
că nu vă gândeaţi că au de unde să aducă şi Voiculescu şi Oprea ceva răzeşi aplaudaci).
De la 60 şi ceva la sută, cât avea USL, ajungem la doar vreo 40. Cu UDMR, care
este mereu gata de un gulaş guvernamental, cu minorităţi, cu ceva ppdd-işti
incoruptibili şi niscai independenţi dispuşi să se sacrifice umanitar, s-ar
putea pune de o nouă, firavă de data aceasta şi predispusă la stres, coaliţie
de guvernare. Asta dacă, după cum spuneam într-un text anterior, nu se
întâmplă, piei-drace, ceva şi se rupe vreo roată a noii căruţe. Dar, din
diverse motive, pentru care nu avem loc aici, probabil că nu se va rupe.
Oricum nu pentru această posibilitate ne găsim noi acum faţă
în faţă (pentru mai multe comentarii în această direcţie vezi http://paulghitiu2009.blogspot.ro/2014/02/pemierul-klaus-iohannis.html)
, ci pentru a desluşi ce a câştigat şi ce a pierdut PNL-ul din 2010, adică
dinainte să intre în USL, şi până acum.
Din păcate pentru echipa actualului preşedinte al
partidului, lucrurile sunt extrem de clare şi de loc trandafirii. Pe de o parte
sondajele, care, ne plac sau nu, mânărite sau nu, afiliate sau nu, au, pe ansamblu,
un corespondent în realitatea votului şi ne spun măcar care este tendinţa.
Astfel, dacă în 2010 PNL-ul se plimba, după casa de
sondaje (adică, în afara perioadei, a metodologiei şi a profesionalismului şi
după legăturile cu unul sau altul dintre partidele mari), între 23,5 şi 28 din
opţiunile de vot ale celor care intenţionau să se prezinte la vot, în evaluările
din ultimile 6 luni PNL-ul nu a mai trecut de 20 % decât o singură dată, un
ultim sondaj al CSCI din februarie 2014 (filiaţie Sebastian Ghiţă, ca să fim
lămuriţi) dându-l cu doar 16 %.
În ceea ce priveşte traseul lui Crin Antonescu lucrurile
stau la fel. Dacă în 2010 se lăfăia undeva între 31 şi 34 %, şi peste fratele
de sânge Ponta, acum cade sub 26% (un Avangarde din februarie cotându-l cu
acest nivel) şi tot mai departe în urma preşedintelui PSD. Săgeata graficelor
s-ar putea să continue să scadă după înlocuirea oficială a USL cu USD, când se
va da liber şi la atacurile cu tot arsenalul din dotare din partea Antenelor şi
României TV.
Chiar dacă semnificative, totuşi cifrele de mai sus nu par
a justifica pe de-a-ntregul titlul de mai sus. E ceva dărâmare, veţi zice, dar
nu chiar ciuruială. Dar dacă ne uitam ca rezerva de cadre?
Problema PNL-ului nu este numai aceea că a pierdut
procente: el a pierdut, în lupta cu guvernarea, oameni şi încă din cei de
calibru, atât la centru, cât şi în teritoriu. În mod real, după cei aproape doi
ani de participare la „administrarea” României, PNL este partidul care pare a
avea cel mai mare număr de deja condamnaţi, aproape de condamnare sau în curs
de judecare – tocmai s-a anunţat un nou lot condus de maestrul magician
financiar Dan Radu Ruşanu. Ceea ce, în perspectivă, va duce la reaşezarea
traseelor de putere şi influenţă în partid dar, mai ales, va da suficientă
muniţie adversarilor, prietenii de demult, sau cei de ieri. Nu e greu de
imaginat cum vor trage în Antonescu&comp televiziunile mai sus amintite şi
actualii colegi de alianţă şi guvern, sau cum îi va căina ipocrit Victor Ponta
la toate orele şi din toate poziţiile.
Şi uite aşa, cu lipsa la procente plus lipsa la activişti,
PNL-ul ne oferă imaginea unui partid „uşor ciuruit” şi cu uşoare neclarităţi
privind viitorul lui şi al istoricului său preşedinte, care, împreună cu ciracii săi, a impus participarea PNL la USL. (Vizualizaţi o poză de
grup a conducerii partidului din 2012. Acum, în locul unora dintre ei, puneţi
nişte siluete gri, iar pe cei rămaşi micşoraţii. Cum pare ceea ce rămâne?)
Ceea ce ne îndreptăţeşte ca în final să punem şi
întrebarea cea grea: La ce v-a folosit (în afara banilor noştri intraţi în
buzunarele unora dintre voi)? Pentru asta, neicuşorilor, ne-aţi pus pe jar în ultimii
doi ani? Pentru asta aţi lăsat deoparte ultimele bune maniere şi bruma de
respectabilitate şi bun simţ cu care vă acopereaţi goliciunea? Pentru a fi
ciuruiţi? Păi voi nu ştiaţi cine e, ce vrea şi ce poate PSDul? Ori aţi crezut
că sunteţi mai ceva decât ei? Că o să vă lase să înhăţaţi ciolanul mai mare şi
cascavalul mai rotund?
Apropo: ministrul Câmpeanu este al PSD sau al PNL? Şi
dacă pleacă din guvern, unde se duce?
joi, 20 februarie 2014
guvernul României se află la mare distanţă de Ucraina
Ce bine. Chiar mă temeam că să nu se molipsească cineva de pe aici de întâmplările din maidan. Dar nu e nicio problemă. Aţi văzut (mă rog, auzit) doar: Ucraina nu există prin apropiere pentru guvernul Ponta 2 (mutat cu dosare şi capsatoare către Moscova) şi dacă nu există acolo nu se întâmplă nimic şi dacă nu se întâmplă nimic nici nu vorbim, că nu avem despre ce. Dacă exista şi se întâmpla poate aflam şi noi ce părere are premierul, ce părere are ministerul de externe în frunte cu remacabil de absentul lui ministru atunci când au loc evenimente internaţionale (da' prezent taică când e să se oţărască la duşmanii externi ai psdului şi întâiului plagiator al ţării). Dar aşa, normal, nu se întâmplă şi nu aflăm.
Mă gândesc că în felul acesta, încetul cu încetul, guvernul psdului, care va urma (că cel de acum cade repede), va părăsi Europa, apoi Vladivostocul, Terra şi chiar sistemul solar şi nu va fi prin preajmă să îşi dea cu presupusu' în 2016 când s-ar putea să se mute maidanul aici şi să avem curse contratimp şi bâte pe spinari de miniştri şi parlamentari ai puterii. Pentru ei însă nimic din acestea nu va fi. Şi dacă nu e şi nu se întâmplă, pe cine să reclame?
Erată: conform activităţii sale guvernul României nu se poate scrie decât cu g mic.
Mă gândesc că în felul acesta, încetul cu încetul, guvernul psdului, care va urma (că cel de acum cade repede), va părăsi Europa, apoi Vladivostocul, Terra şi chiar sistemul solar şi nu va fi prin preajmă să îşi dea cu presupusu' în 2016 când s-ar putea să se mute maidanul aici şi să avem curse contratimp şi bâte pe spinari de miniştri şi parlamentari ai puterii. Pentru ei însă nimic din acestea nu va fi. Şi dacă nu e şi nu se întâmplă, pe cine să reclame?
Erată: conform activităţii sale guvernul României nu se poate scrie decât cu g mic.
miercuri, 19 februarie 2014
Rusia. Da' ucraineenii ce-au cu ea?
Diverşi politicieni unsuroşi, comentatori simbriaşi, analişti atotştiutori de la serviciile pe care le servesc şi televiziuni arondate eurasiatic ne tot reproşează că noi românii, sau mă rog, o parte dintre noi, oamenii răi avem ceva cu Rusia. Ne spun ce pierdem, cum nu înţelegem, cât de cârcotaşi suntem că nu am ajuns la iluminarea de a cădea cu toţii în genunchi aşteptând cu ochii în lacrimi mafioţii miliardari, kgb-iştii miliardari, fsbiştii umanitari şi toate lanţurile cu care să ne legăm singuri, fie cu picioarele în jos, fie cu picioarele în sus.
Am scris despre Rusia de mai multe ori. Am declarat public că îl iubesc pe Dostoievski şi pot oricând să produc o listă de scriitori, cineaşti, muzicieni, oameni de ştiinţă, artişti plastici, pe care îi respect, îi admir şi îi iubesc. Ascult cu mare bucurie limba rusă - spre deosebire de mulţi alţii care afirmă contrariul - şi îmi plac ruşii din popor, evident cei care nu încearcă să ne convingă ce mare bucurie ar fi pentru noi stăpânirea rusă. Dar, cum am mai spus-o, nu iubesc, nu accept, resping Rusia imperială, arogantă, asupritoare, dezanţionalizantă, lipitoare, criminală.
Şi, poate, având în vedere nu puţinele şi nu distractivele noastre aventuri cu "prietenul de la Răsărit" aş putea fi de acord că noi avem ceva cu Rusia. Poate chiar excesiv. Dar m-am dus eu peste ei? Am furat eu ţinuturi ruseşti? Am deportat eu ruşi? Am masacrat eu ofiţerii lor? Am distrus eu tradiţile, limba, amintirile lor?
Poate că avem un dinte împotriva lor. (Dar, să nu uităm că nu ne leagă nimic de ei. Nicio picătură de sânge - în afara celor transmise cu dragoste prin violurile soldaţilor armatei roşii. Nu suntem rude, nici măcar de departe. Ceea ce poate justifica, cel puţin reţinerea şi răceala noastră.) Poate că suntem noi, românii, pricinoşi, certăreţi, nerecunoscători, încuiaţi, lipsiţi de busolă, inculţi, proşti de-a binelea. Dar ucraineenii, fraţii lor slavi, sânge din sângele lor, ucraineenii ce au cu Rusia?
Am scris despre Rusia de mai multe ori. Am declarat public că îl iubesc pe Dostoievski şi pot oricând să produc o listă de scriitori, cineaşti, muzicieni, oameni de ştiinţă, artişti plastici, pe care îi respect, îi admir şi îi iubesc. Ascult cu mare bucurie limba rusă - spre deosebire de mulţi alţii care afirmă contrariul - şi îmi plac ruşii din popor, evident cei care nu încearcă să ne convingă ce mare bucurie ar fi pentru noi stăpânirea rusă. Dar, cum am mai spus-o, nu iubesc, nu accept, resping Rusia imperială, arogantă, asupritoare, dezanţionalizantă, lipitoare, criminală.
Şi, poate, având în vedere nu puţinele şi nu distractivele noastre aventuri cu "prietenul de la Răsărit" aş putea fi de acord că noi avem ceva cu Rusia. Poate chiar excesiv. Dar m-am dus eu peste ei? Am furat eu ţinuturi ruseşti? Am deportat eu ruşi? Am masacrat eu ofiţerii lor? Am distrus eu tradiţile, limba, amintirile lor?
Poate că avem un dinte împotriva lor. (Dar, să nu uităm că nu ne leagă nimic de ei. Nicio picătură de sânge - în afara celor transmise cu dragoste prin violurile soldaţilor armatei roşii. Nu suntem rude, nici măcar de departe. Ceea ce poate justifica, cel puţin reţinerea şi răceala noastră.) Poate că suntem noi, românii, pricinoşi, certăreţi, nerecunoscători, încuiaţi, lipsiţi de busolă, inculţi, proşti de-a binelea. Dar ucraineenii, fraţii lor slavi, sânge din sângele lor, ucraineenii ce au cu Rusia?
PNL este dat afară de PSD, exact cum a dat el PDL-ul
Ai grijă ce-i faci altuia, ca să nu ţi se facă ţie asemeni - cam asta ar fi traducerea în înţelepciune populară a ceea ce primesc astăzi liberalii. Este vorba despre propria formulă, pe care Tăriceanu a aplicat-o cu succes pdliştilor în 2007 cu complicitatea (încă) actualilor aliaţi, psdiştii. În plus, poate doar o coincidenţă, dar desigur interesantă pentru amatorii de paranormal: lovitura sorţii are loc după exact şapte ani (martie 2007) de când ei i-au gonit pe bieţii foşti parteneri de alianţă şi guvernare - câteva zile acolo nu mai contează şi, oricum, dramoleta mai are ceva resurse de a continua.
Că şi liberalii îşi doresc, puţin-puţin da' uşor, catifelat, să fie şutuiţi (deşi nu s-ar da duşi de la ciolan, dar cum să faci să stai şi cu biberonul în gură şi cu sula în coasta aliatului) este însă un alt adevăr: aşa vor putea în curând să demaşte, după ce decuplaţi de la ugerele bugetului vor simţi aerul rece al nopţii sau uscăciunea caniculei de opoziţie, dictatura roşie a psdului şi a sateliţilor săi. După cum ne amintim, pdleilor le-a folosit atunci recluziunea forţat-dorită, căci în 2008 au atins un scor electoral la care nu visaseră nicicând, devenind, după numărul de aleşi, cel mai important partid. E posibil ca şi pnlul lui Antonescu, sau Antonescul pnlului să ţintească ceva similar ceea ce nu e imposibil, dar pare, oricum, mult mai greu de atins în condiţiile în care pentru 2016 mai aleargă şi pdl-ul şi popularii mişcării lui Traian Băsescu. Şi vor mai fi şi alţii.
Ce ar mai fi de remarcat este faptul că în politică, mai mult decât în altă parte, se aplică o altă vorbă poporană: pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti. Începută în 2005 şi oficiată în 2007 logodna pnl-psd i-a ajutat pe sugacii de profesie ai ambelor partide, dar, în termeni reali, a salvat psd-ul de la o intrare în mai adâncul apelor tulburi ale opoziţiei lipsite de, dacă nimeni nu te ajută, resurse şi soluţii.
Că şi liberalii îşi doresc, puţin-puţin da' uşor, catifelat, să fie şutuiţi (deşi nu s-ar da duşi de la ciolan, dar cum să faci să stai şi cu biberonul în gură şi cu sula în coasta aliatului) este însă un alt adevăr: aşa vor putea în curând să demaşte, după ce decuplaţi de la ugerele bugetului vor simţi aerul rece al nopţii sau uscăciunea caniculei de opoziţie, dictatura roşie a psdului şi a sateliţilor săi. După cum ne amintim, pdleilor le-a folosit atunci recluziunea forţat-dorită, căci în 2008 au atins un scor electoral la care nu visaseră nicicând, devenind, după numărul de aleşi, cel mai important partid. E posibil ca şi pnlul lui Antonescu, sau Antonescul pnlului să ţintească ceva similar ceea ce nu e imposibil, dar pare, oricum, mult mai greu de atins în condiţiile în care pentru 2016 mai aleargă şi pdl-ul şi popularii mişcării lui Traian Băsescu. Şi vor mai fi şi alţii.
Ce ar mai fi de remarcat este faptul că în politică, mai mult decât în altă parte, se aplică o altă vorbă poporană: pe cine nu laşi să moară, nu te lasă să trăieşti. Începută în 2005 şi oficiată în 2007 logodna pnl-psd i-a ajutat pe sugacii de profesie ai ambelor partide, dar, în termeni reali, a salvat psd-ul de la o intrare în mai adâncul apelor tulburi ale opoziţiei lipsite de, dacă nimeni nu te ajută, resurse şi soluţii.
luni, 17 februarie 2014
Pemierul Klaus Iohannis
Ar fi una dintre variantele posibile care îi înnegurează
lui Victor Ponta planurile vesele de a zburda cu tovarăşii săi roşii, cafenii
şi negrii, sub forma unui nou guvern , prin Românica noastră cea de toate
zilele. Este de fapt, una dintre piedicile, şi nu lipsită de loc de importanţă,
pentru care unsul lui Voiculescu cu toate alifiile, ezită să rupă USL-ul. Căci,
spune, mafiota prudenţă, dacă pică tot jocul? Dacă nu mai este EL preşedinte?
Dacă nu mai pică pleaşca în curtea noastră?
Departe
de a fi o fantezie, posibilitatea, ca atare, există. Desfacerea Usl-ului
înseamnă că Traian Băsescu nu mai este obligat de realitatea unor 70 %, de ridicolul
unei împotriviri absurde şi
contraproductive şi de ameninţarea cu destituirea să numească un premier din
PSD (conform înţelegerii interne din coaliţia uselistă). Ba chiar mai mult,
poate să numească pe cine vrea (de exemplu, tot din PSD) pentru a testa (într-o
primă fază) „prieteniile”, „tovaraşiile”, îmbârligăturile celor ce astăzi par
de nezdruncit împreună. Ameninţarea cu suspendarea devine astfel o distracţie.
Cu PNL în afara USL, şi pornit să ştirbească soclul pe care USD vreo să
înlocuiască USL, marja de acţiune a preşedintelui devine mult mai mare. Mai
ales că pot exista (poate chiar au existat) şi discuţii (mai mult sau mai puţin
cunoscute) între Băsescu şi Antonescu. În plus, justificarea unei (unor) alte
opţiuni poate fi imobilitatea, cel mai catifelat spus, nocivitatea, mai
realist, guvernului de până acum în plan economic şi de aici pe toate celelalte
afectate de lipsa banilor şi a viziunilor strategice şi beneficiare ale unui
viitor mai sumbru decât prezentul. Căci, în afară de aranjamente dăunătoare, în
economie USL-ului nu i-a ieşit până acum nimic. Ca să nu mai vorbim de
eşecurile circăreşti ale unor aşa-zise încercări de privatizare strategică.
Victor
Ponta presează PNL-ul (fie să iasă afară, fie să devină un căţeluş cuminte pus
chiar la coada PC-ului) pentru că PSD-ul şi gnomii săi consideră că au
majoritatea sau aproape majoritatea în cele două camere – mai votează cu ei un
independent doi, nişte trădători de ocazie, una-alta, ceva ciumpăreli. Dar e
sigur că această schemă se păstrează în cazul în care un alt partid sau o altă
formulă de adunătură conjuncturală primeşte cadoul premieratului? Poate fi
Victoraş sigur că tot el va fi numit? De ce? În baza cărei majorităţi (să ne
amintim ce repede au migrat în trecut aliaţii de astăzi către Băsescu, sau cum
se schimbă şi opţiunile UDMR şi ale grupului minorităţilor atunci când vântul
aduce mirosul de vânat din altă parte)? Ca fiind liderul cafeniu al partidului
roşu cel mai mare? Ca să nu mai vorbim că Constituţia mai are surprize, mai are
elasticităţi, mai poate prezenta capcane. Şi atunci când nu mai ai 70 % în
parlament, când puterea şi opoziţia (chiar aşa fracturată) sunt undeva la
egalitate, mai poţi da lovituri de stat? Mai poţi scoate instituţile statului
pe şoseaua de centură ca să le faci tu lucruri obscene? Iată o întrebare la
care acest asiduu client al cabinetelor TV de masaj erotic şi băi de mulţime,
domnul Victor Viorel Ponta crede că are un răspuns, dar nu este sigur că este
cel corect. Şi nici nu are de unde să copieze.
Evident,
aţi înţeles deja că referirea din titlu la primarul Sibiului este pur generică.
Dar nu lipsită de sens şi de, un posibil, viitor.
P.S. Roşu, cafeniu şi negru se referă la comunism, fascim, nazism. Autorul nu este responsabil pentru alte sensuri pe care cititorii vor dori să le aloce acestor cuvinte.
P.S. Roşu, cafeniu şi negru se referă la comunism, fascim, nazism. Autorul nu este responsabil pentru alte sensuri pe care cititorii vor dori să le aloce acestor cuvinte.
sâmbătă, 15 februarie 2014
Omul fără gânduri
S-a înmulţit până a deveni masă ceea ce altădată părea a fi excepţia: omul fără gânduri. Îl vezi legat, ca o prelungire a dispozitivelor, de telefoane, tablete, televizoare, calculatoare, pentru jocuri, chat-uri fără subiect, cumpărături on-line, mail-uri, pornografie... Priveşte fix în ecranul respectiv în timp ce două degete mari pentru gadgeturile mici, sau mai multe, pestru tastaturile serioase, se ridică şi coboară ritmic, în mare viteză. Sunt împreună când lucrează, când nu lucrează, în metrou, tramvai, sau autobuz, alături de şofer în maşina mică, la masă, la wc, în pat, în locul lecturilor, în locul lecţiilor, în locul comunicării reale cu ceilalţi, în locul grijii pentru ceilalţi, în locul dragostei, în locul a tot ceea ce ar putea să construiască armonios timpul pe care îl petrecem în această viaţă.
Îl vezi părăsind şcoala fără să aibă habar pe unde a trecut, îl vezi în birourile politicii şi ale administraţiei centrale şi locale, îl vezi în clădirile sticloase ale multinaţionalelor, îl vezi în magazinele de firmă din mall-uri, îl vezi oriunde te-ai întoarce, oriunde ai intra, orice ai face în afara spaţiului tău, în măsura în care nu a fost şi acesta linkuit la un astfel de produs pentru spălarea creierului.
Omul fără gânduri devine în scurt timp omul fără conştiinţă (lipsa gândurilor aduce atrofierea, sufocarea, dispariţia conştiinţei), adică exact ceea ce vor să construiască "arhitecţii" lumii viitoare; ceea ce şi-au propus, rând pe rând, luminiştii, umaniştii, progresiştii, socialiştii, comuniştii.
Omul fără conştiinţă nu este altceva decât produsul real, mai ieftin şi în producţie de masă, numit omul bionic. Varianta cealaltă, recent expusă public, robotul cu aspect şi structură de om şi care costă 1 milion de dolari nu este decât o diversiune. Ca să adoarmă vigilenţa. Căci ce nevoie ar mai fi să cheltuieşti atâţia bani pentru a face un robot cu aspect de om, doar că, eventual, mai forţos, când ai armate uriaşe de oameni cu creierele spălate şi cu sufletele sterilizate, care vor asculta tot ceea ce le vei sugera sau le vei cere.
Îl vezi părăsind şcoala fără să aibă habar pe unde a trecut, îl vezi în birourile politicii şi ale administraţiei centrale şi locale, îl vezi în clădirile sticloase ale multinaţionalelor, îl vezi în magazinele de firmă din mall-uri, îl vezi oriunde te-ai întoarce, oriunde ai intra, orice ai face în afara spaţiului tău, în măsura în care nu a fost şi acesta linkuit la un astfel de produs pentru spălarea creierului.
Omul fără gânduri devine în scurt timp omul fără conştiinţă (lipsa gândurilor aduce atrofierea, sufocarea, dispariţia conştiinţei), adică exact ceea ce vor să construiască "arhitecţii" lumii viitoare; ceea ce şi-au propus, rând pe rând, luminiştii, umaniştii, progresiştii, socialiştii, comuniştii.
Omul fără conştiinţă nu este altceva decât produsul real, mai ieftin şi în producţie de masă, numit omul bionic. Varianta cealaltă, recent expusă public, robotul cu aspect şi structură de om şi care costă 1 milion de dolari nu este decât o diversiune. Ca să adoarmă vigilenţa. Căci ce nevoie ar mai fi să cheltuieşti atâţia bani pentru a face un robot cu aspect de om, doar că, eventual, mai forţos, când ai armate uriaşe de oameni cu creierele spălate şi cu sufletele sterilizate, care vor asculta tot ceea ce le vei sugera sau le vei cere.
joi, 13 februarie 2014
Klaus Werner Iohannis. Cine este şi ce doreşte?
După o perioadă de relativă
uitare şi puţină vizibilitate naţională, pregătit, probabil, ca o
lovitură/contralovitură pentru un moment tulbure din USL de genul celui cu
formarea USD (care arată intenţia clară a PSD-ului de a se debarasa de PNL prin
crearea categoriei de „parteneri pe care îi preferăm”, sau de nivelul 1,
respectiv PC şi UNPR, şi a categoriei „măi băieţi, da’ voi nu aveţi vreo treabă
pe acasă”, deci de nivelul 2 – PNL), Klaus Iohannis revine în forţă în prim planul
politicii „mari”. Nu ca propunere de premier, de data aceasta, ci de
vicepremier şi ministru de interne. Mişcare extrem de abilă, care îi asigură
PNL-ului, în disputa cu PSD-ul, varianta win-win. Adică, PSD-ul iese prost şi
dacă refuză şi dacă acceptă.
Dacă îl acceptă, pentru că un
Iohanis sobru, zgârcit în cuvinte şi dedicat ar accentua, prin contrast,
maimuţăreala premeierului, i-ar lua acestuia din caşcavalul încrederii şi,
deci, al viitoarelor voturi, şi ar fi un puternic factor de presiune în sprijinul
unor mişcări dorite de liberali, sau al opoziţiei faţă de cele ale socialiştilor
în virtutea zicalei „Dacă neamţu’ zice, aşa trebuie să fie. Că neamţu’ e om
serios.”
Dacă îl refuză, pentru îl face
erou refuzat, pune sub semnul întrebării toate „onorabilele” intenţii declarate
de Victor Ponta, „îl refuză pe neamţ de frică că nu-i mai lasă să fure, că
neamţu e om serios”, (semn pe care şi-l pune oricum şi singur prin ţopăiala tot
mai haotică printre tot mai fanteziste şi aiuritoare măsuri populiste, care cad
în ridicol din momentul anunţării, sau la scurtă vreme după trâmbiţarea lor) şi
altele asemenea.
Iată-l deci pe, încă, primarul
Sibiului pus în bloc-start, gata de a ataca orice funcţie în stat, eventual,
chiar şi pe aceea de preşedinte, pe care probabil ar câştiga-o surclasându-i şi
pe Viorel şi pe Crin. În această situaţie, pentru a nu ne mai gonfla încă o
dată speranţele în van, aşa cum am făcut-o cu Iliescu, cu Constantinescu şi,
parţial, cu Băsescu, urcându-i pe piedestaluri mult mai înalte decât
dimensiunea reală a personajelor respective, ar trebui să încercăm să aflăm
cine este cu adevărat Klaus Werner Iohannis.
Adică, este el:
1. Un neamţ corect, cinstit, hotărât,
organizat, responsabil, competent, adept al unor valori morale solide?, sau
2. Un oportunist de rând,
asemeni majorităţii covârşitoare a politicienilor români?
Las deoparte, problema lui cu
ANI, sau cele legate de partea de folclor negativ din Sibiu, care îl defineşte
ca implicat în mafia imobiliară. Sunt, şi unele şi celelalte, probleme care vor
trebui clarificate de către justiţie, drept care nu se pot constitui în dovezi
despre o faţă întunecată a lui Iohanis.
În schimb, pentru mişcările
sale politice nu e nevoie de sentinţa justiţiei. Şi aici poate uimi şi chiar ridica
unele întrebări apariţia sa în prim planul PNL-ului în vremurile tulburi ale loviturii
de stat ratate din 2012 şi continuarea existenţei sale într-un partid care:
1.
A
avut o poziţionare cel puţin ostilă, dacă nu chiar agresivă faţă de Occident,
în general, şi de SUA şi Germania, în special.
2. A arătat dispreţ faţă de lege, de adevăr,
de instituţiile statului şi de democraţie
3. Are în rândurile sale multe personaje
importante care au ajuns în puşcărie, sau sunt pe drum către ea, situaţie ce nu
pare a-l stingheri, având în vedere că nu s-a manifestat public în niciun fel
pe această temă, ba e chiar un vioi candidat al PNL-ului la posturi importante
în guvern.
Există două explicaţii la
aceste din urmă întrebări:
1.
Fie
este vorba, cum spuneam mai sus, de oportunism politic de cea mai „bună” şi
întâlnită calitate.
2.
Fie,
ceea ce este la fel de posibil, Klaus Iohannis are un proiect politic personal,
sau/şi susţinut de cercuri influente, posibil chiar şi din afara ţării, de
preluare şi reformulare pozitivă a PNL-ului. Or, o astfel de preluare şi
cotitură, după cum ne-o arată alte cazuri din istoria mai recentă, sau mai
îndepărtată a lumii, nu se pot face decât tăcând şi mergând cu cei de care mai
târziu de vei debarasa. Dar asta numai după ce, încredinţati de frumosul viitor
comun, ei te vor aduce pe prima poziţie.
Nu am răspunsuri la aceste
întrebări şi, deci, nici la cea care dă titlul acestui text. Iar singurul care
ne-ar putea lămuri, adică KJ, nu o poate face din motive lesne de înţeles. Tot
ce putem face este să fim foarte atenţi şi să analizăm cu inteligenţă dar şi
înţelepciune fiecare dintre mişcările şi vorbele acestui personaj, fie că este
vorba de politica şi administrarea Sibiului, fie de cea a României. Şi poate
vom reuşi să construim puzzle-ul înainte de a fi cu ştampila în mână în cabina
de vot.
vineri, 7 februarie 2014
Dan Puric - Scrisoare deschisă către Laura Georgescu, preşedinte CNA
"SCRISOARE DESCHISĂ
În atenția d-nei Laura Georgescu, Președinte al C.N.A
Dragă doamnă,
Vă scriu, trebuie să recunosc, cu oarecare emoție, nu din frică politică pentru funcția importantă pe care o aveți, ci din frică creștină că nici de data aceasta, probabil, n-o să mă înțelegeți și am să vă pierd pentru totdeauna. Și atunci, totuși, de ce vă scriu? Scriu cu nădejdea, tot creștină, vă rog să rețineți, că, poate, vreun tânăr sau oricare alt român de calitate din țara asta, citind această scrisoare, se va lămuri. Știu că sunteți foarte supărată pe mine pentru că am afirmat că, timp de 24 de ani, am fost și suntem “conduși”, mai bine zis distruși politic, economic, cultural și, mai ales sufletește, vă rog să rețineți ultima dimensiune, dragă doamnă, care este foarte importantă pentru un simplu om, apoi pentru o țară întreagă, de o “șleahtă de securiști mafioți”!
Trebuie să recunosc acum, privind cu detașare în timp, că termenul “mafiot”, pe care l-am folosit, nu a fost foarte potrivit. Mafia, de bine de rău, are codul ei, onoarea ei și, mai ales, legile ei nescrise dar respectate. Cei care ne mutilează zi de zi, nu cunosc nicio lege, niciun cod. Sunt, în fond, niște suflete chinuite. Știu că ați afirmat, cu o oarecare undă de mândrie “patriotică” că și dumneavoastră faceți parte din rândul lor. Personal, am fost cam zdruncinat fiindcă nu mă așteptam la o asemenea “solidaritate”!
Și totuși, doamnă, lasați-mă să vă reamintesc! Cei pe care îi susțineți, cu care pesemne vreți să vă confundați ideologic și sufletește până la neantizare, au făcut multe lucruri, cum nu trebuie, în această țară. Au asasinat cu sânge rece oameni și, mai ales tineri, ca lovitura de stat din 1989 să fie poleită cu sângele lor nevinovat și declarată astfel Revoluție. Apoi, s-au grăbit, ca nimeni alții, să-și prăduiască fără de niciun scrupul, propria țară, s-o vândă, pe nimic străinilor. Cine sunt ei, dragă doamnă, v-ați întrebat vreodată? De ce v-ați alăturat lor? Ce v-a determinat?
Da, știu că și ei vorbesc românește dar nu sunt români, sunt “mutanți ideologici”. Nu v-ați prins? Și rușii, și bulgarii, și ungurii și toți cei care au cunoscut experimental communist au asemenea specimene. Cum să dai în propria țară? Ce suflet îți trebuie să faci asta? V-ați gândit vreodată că tinerii noștri, în acești ultimi ani, nu au avut șansa să învețe niciodată istoria adevărată a acestui neam? Că țăranul roman își bagă grâul în sobă ca să îl ardă, fiindcă nimeni nu i-l cumpără și că azvârle laptele în apă, ca să-l bea pe cel de la supermarket? La pensionarii mutilați, deveniți muribunzi , condamnați cu cinism la agonie socială? La tinerii dezorientați, descurajați, umiliți și cu zborul frânt, ce nu mai îndrăznesc să privească nici măcar cerul? La viitorul lor ucis, v-ați gândit vreodată, doamnă? La bieții oameni goniți de sărăcie, obligați să fie sclavi pe “plantațiile occidentale”, lăsându-și copiii la bunici și la rude? La numărul mare de sinucideri din rândul acestor mici nevinovați, făcute din disperarea singurătății?
Da, dragă doamnă, gândiți-vă și la singurătatea tragică a acestui popor! Mai înainte de a fi dimpreună și deodată cu cei pe care îi apărați, și cu mândrie vă prezentați că din rândurile lor faceți parte, mai bine ați încerca să faceți un pas către cei mulți, care suferă în tăcere, încă. Încă, dragă doamnă! Căci nu e departe ziua, când această tăcere se va transforma în furtună. Și mă rog, ca furia ei să nu vă prindă! Se ridică poporul, dragă doamnă, și dumneavoastră vă ocupați de amenzi?
Spuneți-le încet, docil, poate chiar în șoaptă, băieților care vă înconjoară și votează în unanimitate, că vremea lor a trecut. Un duh nou cuprinde țara, dragă doamnă, iar duhul acesta nu vă va recunoaște. Iar ca lucrul acesta, să nu se întâmple, grăbiți-vă! Începeți cu un gest mic, nesemnificativ, minor în aparență. Lăsați-i în pace, pe tinerii jurnaliști, care spun adevărul! Ei sunt, în fond, dovadă că, organismul sănătos al țării, există. Cât despre mine, uitați-mă! În schimb, vă rog din tot sufletul, nu uitați cele pe care vi le-am spus. Nu-i niciun pic de ură în ele, ci doar o panică de suflet creștin că, încă un om, se poate pierde.
Cu aleasă considerație,
Dan Puric"
Comunismul (I). Stăpânul inelelor veghează de la Kremlin
Într-un text anterior despre nostalgia
românilor după Ceauşescu şi comunism, afirmam că acesta din urmă este în
ofensivă la nivel mondial. Am dat în fugă câteva argumente fără a insista, căci
subiectul era legat de o gugumănie populistă şi demagog-nostalgică a
guvernanţilor actuali. Promiteam însă că în legătură cu tema comunismului voi
reveni. Iată că o fac.
·
Există un soi de filme, zise fantastice,
în care răul, sub o formă materială sau imaterială, este răpus/învins într-un
final încrâncenat, şi aparent fericit, de eroul/echipa de eroi. În unele dintre
ele, în secvenţa imediat următoare, de obicei ultima, vedem că de fapt este
vorba doar de câştigarea unei bătălii, pentru că aceea fiinţă/prezenţă malefică,
care ameninţa omenirea, a reuşit, cu mai mult sau mai puţin timp înainte, să-şi
planteze ouăle, seminţele, urmaşii/să se ascundă în vederea recăpătării
puterilor în locuri ascunse văgăuni, peşteri, mlaştini, păduri, sau, în cazul
duhurilor, într-o fiinţă omenească. Este exact povestea comunismului, ascuns nu
în natură, ci în noi.
Comunismul terorist de stat, pornit să
schimbe lumea, după modelul revoluţiei franceze şi după tezele lui Marx şi
Engels preluate şi dezvoltate de Lenin, cu glonţul şi puşcăria, părea acum 23
de ani că şi-a consumat viaţa istorică odată cu căderea centrului său radiant,
Uniunea Sovietică. Pierderea puterii de către partidele comuniste şi uneltele
lor administrativ-represive din statele Europei de est a fost considerată, cel
puţin în primii ani, ca fiind sfârşitul comunismului. Cele câteva resturi ale
sale din state excentrice păreau menite, pe de o parte, continuării unor
experimente, care altfel ar fi fost imposibile, pe de altă parte, rolului de
sperietoare în raport cu care Occidentul, cu toate scăderile ultimilor ani, să rămână
un El Dorado. Dar, oare chiar aşa stau lucrurile?
Diavolul a intrat în
istorie
Cei mai mulţi confundă comunismul, ca
ideologie, deci ca fundamentare teoretică, cu forma exterioară sub care s-a
manifestat între 1917 şi 1990 în estul şi centrul Europei, în timp ce alţii contestă
că în aceste state ar fi fost vreodată comunism, atât timp cât realitatea a
părut a fi la mare distanţă de viziunea paradisiacă promisă de
marxism-leninism. Au oare dreptate sau se înşeală şi unii şi ceilalţi? Din
păcate, se înşeală.
Pe de o parte, comunismul nu înseamnă
povestioarele roz cu statul-divinitate, care, mai întâi are grijă de noi toţi
cei buni, care suntem într-un cuget şi o simţire cu el, apoi dispare pentru că
noi toţi, după ce i-am exterminate pe “burgheji şi cozile lor de topor” avem grijă de noi toţi; nici cele cu oameni
care muncesc cât pot şi-şi iau cât le trebuie; nici cele în care muncesc toţi
la fel şi îşi iau toţi la fel pentru că sunt toţi la fel şi egali în toate,
când dispar clasele şi, deci, statul. În raport cu ţelul său fundamental, cu
obiectivul său final, despre care vom vorbi mai târziu, şi în România şi în
toate celelalte state socialiste am avut comunism “de cea mai bună calitate”.
Pe de altă parte, atunci când vorbim despre comunism vorbim
despre o manifestare făţişă şi declarată a Răului, prima din istorie de o asemenea
complexitate, cu o ideologie, cu organizare şi cu forţe impresionante
desfăşurate la scară planetară. Cunoscutul filosof polonez Leszek Kolakowski,
mai întâi marxist, apoi critic al marxismului, spune că prin comunism “diavolul
a intrat în istorie”. Şi, aş adăuga, cu tot arsenalul său: resentimente, ură,
teroare, violenţă, cruzime, distrugere, moarte. Diavolul este real, de aceea el
nu trebuie relativizat. Şi nici nu trebuie să cădem în plasa minciunii sale,
cum că nu există. Răul l-a însoţit şi hărţuit pe om încă de la crearea sa; cum
am putea să credem că, acum, deodată, el a încetat, sau în curând, va înceta să
existe? Lumea nu este ameninţată cu distrugerea de un monstru sau de
extratereştri; ea este ameninţată de comunism.
Comunismul nu dispare ca urmare a unor
legi, a schimbării unor activişti de partid unic cu alţii de la mai multe partide,
a multiplicării partidelor, a existenţei unui parlament (de exemplu un
parlament plini de penali este o garanţie a libertăţii şi democraţiei?) sau a
unei constituţii. Transformările făcute de el sunt prea profunde, sunt operate
în chiar fundamental persoanei şi prin ea în cel al societăţii, sunt, pentru
mulţi dintre noi, ireversibile. Deci, dacă comunismul din noi nu dispare, oare
cum ar putea să dispară el din societate?
Stăpânul
inelelor veghează din Kremlin…
„O statuie a liderului
revoluţionar rus Vladimir Lenin a fost dărâmată în sudul Ucrainei, a anunţat
sâmbata poliţia regională, informează RIA Novosti. Autorităţile descriu incidentul
drept un nou exemplu de vandalism, parte a unui val de astfel de atacuri asupra
monumentelor care îl reprezintă pe fostul lider sovietic.” (Sursa: HotNews)
Veşti
bune:
Hitler s-a dus, Stalin s-a dus, Ceauşescu s-a dus, Iliescu e bine mersi; pe
Năstase l-au dus pesedeii lui la Jilava să-şi scrie blogul şi să-i mai lase şi
pe ei să fure, Fenechiu joacă în „Lethal transformers”, iar pe Voiculescu îl
dor “ficapul şi hipopotalamusul” de la ICA. Ca mâine însă, toate noutăţile despre cei aflaţi acum încă în viaţă, vor
veni şi pentru ei din trecutul lor. Cimentul (sau marmura pentru asemenea
persoane dichisite) sunt la fel de tăcute ca şi firul de iarbă pentru cei
săraci.
Veşti
proaste: Rămân însă ceilalţi, mulţi, foarte mulţi, prea
mulţi pentru o ţară atât de rotundă şi un popor atât de în scădere. Şi pentru o
lume atât de sferică şi atât de globalizată. Şi mai ales rămâne stăpânul lor
din acest ciclu, stăpânul întunericului şi distrugerii, care ne urmăreşte
„vigilent” din mausoleul său şi din toate locurile în care sunt amplasate
statuile şi busturile sale. Rămâne, tovarăşul Lenin – în mai noua interpretare
a tovarăşului Putin, „sfântul Lenin”.
La
97 de ani de la debutul holocaustului roşu, Revoluţia comunistă din 1917, şi la
peste două decenii de când a dispărut Uniunea Sovietică, Lenin stăpâneşte
netulburat lumea din însuşi simbolul şi centrul puterii ruseşti - Kremlinul.
Spaţiul ex-sovietic este încă înţesat cu mii de reprezentări ale celui numit cu
deferenţă, admiraţie, nostalgie „liderul
revoluţionar rus” (şi nu criminalul, călăul popoarelor, anti-omul, aşa cum
ar merita). Numai în Republica Moldova din cele peste 4000 de monumente din
perioada sovietică dedicate acestui geniu al răului, câteva sute sunt încă bine
mersi la locul lor. Alte mii – poate zeci de mii – se găsesc în celelalte ţinuturi ale fostului imperiu.
Ca să nu le mai putem la socoteală pe cele închinate lui Stalin şi altor
lideri, “eroi”, stahanovişti comunişti! E de mirare? Nu! 70 de ani de decimare
a propriului popor şi a popoarelor înrobite în fosta Uninune Sovietică, de
genocid uman, spiritual şi cultural nu pot fi lăsaţi atât de uşor în urmă. Mai
ales, dacă ceea ce ţi se oferă ca alternativă nu este decât o formă cosmetizată
a aceluiaşi socialism pustiitor.
….
până la Praga …
Moştenirea
comunismului mai există încă în inimile şi minţile celor din Republica Cehă,
afectând încă psihologia oamenilor, dar şi starea economică şi socială a ţării.
Este evident că experienţa comunismului le-a răpit multe cehilor şi că încă mai
încearcă să se adapteze la lipsa comunismului – un proces încă în curs de
desfăşurare.
Una
dintre cele mai mari moşteniri ale comunismului este atitudinea cehilor faţă de
lucrurile importante din viaţă. Sistemul comunist le-a distrus simţul
individualităţii şi a transformat populaţia într-o entitate unică – un grup de
oameni vidaţi de opinii, competenţe şi merite personale. Acest lucru i-a făcut
pe cehi să devină introvertiţi, lucru care se mai vede şi astăzi, când mulţi
dintre ei pot fi caracterizaţi prin aceea că nu concep că ar putea schimba
tabloul de ansamblu sau că sunt singurii stăpâni ai destinelor lor.
Textul de mai sus apare într-un ghid turistic
actual al oraşului Praga, un oraş locuit de cehi. Nu de ruşi, nu de români. El
ne vorbeşte despre Cehia, despre locuitorii ei, despre o ţară şi un popor cu un
solid background de civilizaţie occidentală anterior epocii comuniste. Şi
totuşi…
…şi Berlin
La
peste 22 de ani de la reîntregirea Germaniei în urma prăbuşirii Zidului
Berlinului, diviziunile est-vest încă se fac simţite în mentalitatea
germanilor. Cei
din est au în continuare păreri negative despre cei din vest, dar păreri foarte
bune despre ei înşişi, arăta un studiu al Institutului Allensbach din 2012. (Radu
Bostan, Ziarul Financiar, 26 dec. 2012)
Iată realitatea, iată efectele: au fost
deajuns 45 de ani de comunism pentru a rupe un popor în două şi insuficiente
peste 2000 de miliarde de euro şi 22 de ani pentru a vindeca această fractură
majoră. Pentru că, în final nu este vorba de nivelul de trai, de vise şi
perspective, ci de distrugeri majore operate în cei care au trăit în fosta
Germanie comunistă.
Comunismul residual, implantat ca un rău
devorator în fiinţele celor din fosta zonă comunistă, este însă numai o formă,
un prim virus mortal al acestei teribile maladii care urmăreşte distrugerea
omului; este forma care a pornit, cu mult timp în urmă chiar din lumea apusului
către Orient sub forma marxismului economic. O altă formă, asemănătoare unui virus modificat, a luat
deja în stăpânire organele Occidentului: este marxismul cultural.
Mulţi
americani împărtăşesc două păreri greşite. Prima este aceea că comunismul a
încetat să fie o ameninţare atunci când Uniunea Sovietică s-a dezintegrat. A
doua este aceea că Noua stângă a anilor 60 s-a dezumflat şi de asemenea a
dispărut. (George
Will - "Slamming the Doors," Newsweek, Mar. 25, 1991)
(Va urma)
Labels:
Berlin,
Cehia,
comunism,
Germania comunistă,
Kremlin,
Lenin,
marxism,
marxism-leninism,
Praga,
Putin,
Rusia,
Uniunea Sovietică
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
Milioane de cetăţeni din UE se roagă pentru victoria lui Putin
Încă în șoaptă, atitudinile est-europene față de războiul din Ucraina încep să se întoarcă în favoarea Rusiei sau, cel puțin, să se îndepărt...