Un nou partid (II) - Oferta Occcidentului între mit şi realitate

 Ca să înfiinţezi un partid pentru oameni (în caz că şi este nevoie), trebuie să cunoşti lumea în care trăiesc acei oameni.

Trebuie spus de la început că intenţia nu este de a face o critică a societăţii apusene, ci o radiografie care să ne dea o idee despre elementele ei de forţă: caracteristicile principale, structura şi funcţionarea. Nu ne interesează nici înlocuirea ei cu una comunistă sau socialistă (de care se pare că este foarte aproape), ci, dată fiind tema demersului nostru – politica –  vrem să facem evaluarea ofertei de  până în acest moment, ofertă care ne-a fost şi ne este cu insistenţă prezentată ca excelentă.

Este într-adevăr o evidenţă şi nu un slogan faptul că societatea capitalistă este cea mai prosperă din istorie. Nicicând, niciunde nu au existat atâtea bogăţii, atâta putere, atâţia oameni bogaţi, atâtea afaceri, o asemenea abundenţă de produse disponibile tuturor. Majoritatea celor ce trăiesc în statele apusene au un standard de viaţă ridicat, situaţie de asemenea nemaiîntâlnită. Ştiinţa şi tehnica au pus la îndemâna a aproape oricui o ofertă de bunuri şi servicii neegalată de niciun basm din trecut şi cu atât mai puţin de situaţii reale. Confortul este acum mai mult decât un miraj, e o realitate pentru foarte mulţi: case încălzite, apă curentă, electricitate, electrocasnice, automobile, servicii, divertisment nonstop pentru toate gusturile, fanteziile şi buzunarele. Dar este cu adevărat bine ceea ce se întâmplă?

Nu e în intenţia noastră, după cum spuneam, de a ataca capitalismul – are grijă el însuşi de asta; ba mai mult, din cauza etichetelor aplicate apusului de propaganda comunistă, până la căderea Cortinei de fier, a părut ruşinat de numele său: termenii „capitalism” sau „societate capitalistă” erau adesea înlocuiţi în apologetica apuseană a vremii cu „pluralism”, „democraţie”, „societate industrială” sau „lume liberă”.   Dar cum şi atunci, aceeaşi apologetică aşeza capitalismul în topul istoriei pornind de la aspectele economice şi de la libertate, să vedem care este valoarea la zi a unor mituri ale occidentului capitalist. Ne bazăm în demersul nostru pe munca unor analişti şi observatori – cu precădere din vest, dar şi din est, mulţi din România – dar mai ales pe ceea ce este la îndemâna oricui: pe produse mass-media şi pe produse culturale occidentale,  care ne dau o imagine „up-datată” în timp real.

·        

„Aştept bătălia pentru apărarea omului simplu, a producătorului independent,

o luptă pentru o viaţă economică sănătoasă… Este o bătălie pentru o politică

cinstită şi pentru o conducere liberă. Când aţi distrus micile afaceri, ne-aţi

distrus orăşelele şi viaţa de la ţară, garantând şi permanentizând concentrarea

puterii economice… Concentrarea avuţiei a condus şi va conduce întotdeauna

la concentrarea puterii politice. Monopolul şi  birocraţia sunt ca doi căţei

gemeni din aceeaşi cuşcă” (Senatorul William Borah, 7 octombrie 1934)

·        

Distribuţia (actuală) a bogăţiei în America

- 61% dintre americani trăiesc de la un salariu la altul;
- 50% dintre americani deţin mai putin de 1% (unu) din bogăţia naţiunii, iar 80 %, în care e cuprinsă şi clasa mijlocie, doar 7 %;
- 83% din capitalul societăţilor comerciale din SUA este deţinut de 1% din populaţie şi tot  ei deţin 40 % din averea naţiunii;
- un CEO câştigă în medie într-o oră echivalentul unui salariu mediu pe lună;
- peste 40 milioane de americani au nevoie de tichete pentru alimente (“food stamps”, asigurate de stat, nu de societăţi comerciale) pentru a-i ajuta pe oamenii cu venituri mici sa-şi cumpere alimente. (Vezi „Wealth inequality in America”-  www.youtube.com/watch?v=f0ehzfQ4hAQ)

Libertatea pieţei - Concurenţa

Element crucial în superioritatea capitalismului, libertatea pieţei este în mod real limitată de comasarea întreprinderilor şi concentrarea capitalului. Marile firme domină piaţa şi impun politicile de mărfuri şi de preţuri. Acelaşi lucru se întâmplă şi în domeniul băncilor şi fondurilor care controlează întreprinderile şi sunt interesate de fiabilitatea creditelor pe care le acordă acestora. Din acest motiv, pentru instituţiile financiare, concurenţa dintre întreprinderi este un pericol, iar ele acţionează în sensul obstrucţionării libertăţii pieţei.

De fapt, concurenţa nu există în mod real decât între competitorii economici cei mai puternici atât din punct de vedere al capitalului, cât şi al managementului, al produselor, relaţiilor politice, campaniilor de promovare si al activităţilor de sabotare a competitorilor. În rest, în afară de înţelegerile care se fac peste capul pieţei, concurenţa este contrafăcută şi prin mituirea funcţionarilor, pentru a obţine comenzi şi informaţii şi pentru a ascunde situaţia reală, prin spionarea şi sabotarea adversarilor etc.

Formarea liberă a preţurilor

Să fim serioşi, că asta e o gogoriţă sunt conştienţi chiar şi românii fără prea multă educaţie. Preţurile nu sunt fixate de cumpărători, ci de producătorii produselor industriale sau financiare. Ei manipulează opinia şi dorinţa de a avea a cumpărătorului, îl condiţionează prin intermediul mass-media şi a firmelor specializate. Totul începe cu oferta care este impusă prin campanii declarate sau mascate cu care cumpărătorul este bombardat, independent de voinţa lui, permanent, oriunde s-ar afla şi orice ar face.. Oferta domină şi formează cererea; oamenii nu cumpără ceea ce au nevoie, ci ceea ce li se sugerează că au nevoie. Mijloacele „murdare” sunt folosite pe scară largă: de la mesaje subliminale şi proceduri perverse puse la cale de psihologi, la isteria ieftinirilor şi promoţiilor.

Eficienţa economică

Se datorează nu atât liberei concurenţe, libertăţii preţurilor sau productivităţii, cât mai ales puterii financiare uriaşe, coruperii guvernelor proprii, cumpărării şi la nevoie schimbării guvernelor altor state, practicilor murdare faţă de oponenţi, exacerbării nevoii iraţionale de a cumpăra până la transformarea ei într-un viciu şi o boală incurabilă, crearea dependenţei de drogul achiziţiei altor şi altor produse , cele mai multe ne-necesare.

Libertatea: varianta „eşti liber dar...”

Eşti liber să munceşti ce vrei, dar nu poţi pentru că nu ai pregătirea necesară (din cauză că nu ai avut condiţii) sau eşti supra-calificat, nu ai relaţiile necesare, nu eşti încadrat într-un grup de interese, nu eşti membru al unui grup minoritar  promovat de corectitudinea politică...

Eşti liber să călătoreşti, dar nu ai bani, nu ai timp căci te presează creditele şi trebuie să munceşti şi mai mult, nu ai voie pentru că ai emis păreri contrare ideologiilor oficiale sau ai ajuns pe vreo lista a suspecţilor de terorism (pe care au ajuns şi copiii)...

Eşti liber să alegi, dar doar din ceea ce ţi se pune înainte, ce este cu grijă selectat, machiat, ambalat şi oferit...

Eşti liber să fii ales, dar nu ai banii şi poziţia necesare, nu eşti în elita, grupul, clica potrivită, eşti făcut una cu pământul în mass-media pentru opinii contrare celor corecte politic, sau, şi mai rău, ignorat...

Ai conştiinţa liberăm dar de tine se ocupă un formidabil mecanism de îndoctrinare, manipulare şi presiune.  Dintre diversele tipuri de conştiinţe incorecte, care trebuie remediate sau excluse din societate, cea creştină este de departe cea mai incorectă şi, în acest caz, oprobiul  şi execuţia publică sunt inevitabile.

Eşti liber să-ţi exprimi ideile, dar trebuie să ai idei, mijloace pentru a le propaga, să ţi se permită să le faci publice de către cei care controlează mass-media; şi să ai din ce să trăieşti în cazul că din cauza lor nu mai ai unde lucra; şi nervii tari dacă îţi pierzi familia, prietenii şi cam tot ceea ce reprezenta micul tău univers.

Eşti, în mod evident, liber să alegi o variantă de depravare, libertinaj, lipsă de conştiinţă, sau, autodistrugere, dacă nu te poţi convinge singur, o variantă de constrângere.

Înflorirea culturală, sau înflorirea din cultură?

Parcă era vorba că discutăm despre economic?  Şi atunci, ce caută cultura aici?

Departe de ceea ce era odată, cultura este astăzi afacere; parte a economiei, dar şi instrument al ideologiei. Ambele aspecte au dus şi duc permanent la pervertirea ei, la produse culturale mediocre. Noutatea, noul cu orice preţ a devenit valoare în sine. Ca piaţă, şi pentru cultură elementul regulator ar trebui să fie  cererea şi oferta. Numai ca şi aici, oferta este manipulată şi manipulatoare, se adresează tot mai mult simţurilor şi astfel direcţionează cererea. Domină producţia trivială, în timp ce aspectul realmente creator este neglijat.

Literatura, cinematografia, teatrul se remarcă mai ales prin sărăcia de idei, primitivism, propovăduirea imoralităţii şi a violenţei, a vrăjitoriei şi în general a păgânismului, evaziunea din realitate şi denaturarea ei, mistificarea realităţii şi înlocuirea ei cu realităţi virtuale.

Expertul cultural este astăzi mass-media: ea atestă sau desfiinţează. Şi după chipul şi asemănarea ei, promovează senzaţionalul, anormalul, ceea ce şochează, ceea ce contrazice fostele bune moravuri.

 Statul servitor

În apologetica apuseană se vorbeşte pe larg despre suplul, eficientul, permanent ajutătorul stat, atent la toate nevoile, drepturile şi libertăţile tale. De fapt, sub masca apărării interesului contribuabilului, statul serveşte clasele, păturile, grupurile dominante, ca în criza actuală în care ia de la săraci şi dă la bogaţi sub lozinca mincinoasă şi manipulatoare „too big to fail”.

Pe de altă parte, este evident că are loc o extindere a statului prin creşterea volumului funcţiilor sale. Ca rezultat al creşterii aparatului de stat (care a ajuns în unele cazuri chiar în jurul la a 50% din totalul angajaţilor) cresc şi cheltuielile , astfel că statul tinde să înghită roadele muncii a aproape întregului organism social. Organismul birocratic are tendinţa naturală de a se conserva şi extinde, extinderea fiind de fiecare dată modalitatea de apărare a ultimelor poziţii cucerite de către birocraţi. Urmarea este creşterea grijii faţă de aparatul propriu şi diminuarea grijii faţă de cetăţeni, creşterea corupţiei, a birocraţiei până la nivele asemănătoare cu cele din fostele state comuniste.

Creşterea numărului de funcţionari peste o limită critică va însemna etatizarea de facto a economiei – chiar dacă ea va continua să-şi păstreze o vreme aparenţa de piaţă liberă.

Corporate Governance

Orice firma este o organizaţie şi, în această calitate, ea are nişte membri (acţionarii), un management, un specific, nişte funcţionari angajaţi. Două schimbări majore s-au produs în firmele mari, în primul rând în multinaţionale, mai ales pe parcursul secolului trecut: 

1. Trecerea de la formula proprietate de familie, sau a unui număr restrâns de acţionari, la firmele cu un acţionariat de masă ca urmare a emiterii de acţiuni şi a listării lor la bursă.

2. Înlocuirea, în administrarea firmelor, a proprietarilor sau acţionarilor principali cu echipe manageriale profesioniste, adică cu nişte birocraţi. S-a trecut, ca şi în politică, la reprezentativitate: dacă politicienii conduc cu delegare de la cetăţeni, managerii conduc cu delegare de la investitori. Conform descrierii uzuale, principiile de Corporate Governance par în regulă: într-o armonie totală acţionarii predau controlul CA-ului (Consiliul de Administraţie), care mai departe îl predă CD-ului (Comitetul Director), care se pune pe treabă şi are rezultatele aşteptate de toţi. Vin banii şi acţionarii trebuie îşi primesc partea lor. Evident că şi managerii trebuie să aibă recunoaşterea meritelor, calculată conform salariului şi bonusurilor în procente din profit. Până aici, dacă nu ar fi vorba de oameni, ci de inteligenţă artificială, fără vicii, fără sentimente şi instincte, programată să nu mintă, totul ar fi bine.

Ce faci însă dacă banii nu vin aşa cum era prevăzut, sau, chiar dacă vin, procentele promise le fac managerilor cu ochiul şi ei amplifică, precum directorii noştri de CAP-urile de pe vremuri, realizările? Ce faci când apare lăcomia şi după ea minciuna, falsul, mai devreme sau mai târziu, dezastrul? Dacă dezastrul ar fi numai pentru cei din conducere încă nu ar fi nicio pagubă. Dar efectul este devastator în afară, pentru sute de mii, milioane, chiar zeci şi sute de milioane de oameni.  Ce faci când se descoperă - şi voci consacrate ale domeniului afirmă sau, după caz, recunosc - că "bilanţurile majorităţii firmelor de pe Wall Street sunt ficţiune”?

Ce faci când, pentru a nu fi daţi afară şi pentru a câştiga cât mai mult, cei din CD mint, iar cei din CA îi acoperă?

Economia reală şi economia simbolică (virtuală)

Dar, problemele create de formulele manageriale ale Corporate Governance – similare celor create de formulele politice ale Good Governance – nu sunt decât o parte a debusolării actuale din economie.  Probabil ca fenomenele (schimbările) cele mai importante, care au avut loc în economia occidentală, şi care au dus efectele actuale dezastruoase ale exercitării fanteziei economiste asupra realităţii, au fost trecerea de la economia reala la economia simbolica şi apariţia banilor convenţionali. Adică, trecerea de la comerţul de mărfuri şi servicii, la comerţul de bani şi apariţia banilor electronici.

De la măsură a muncii şi a materialelor asupra cărora aceasta s-a exercitat, banii au devenit o valoare în sine, pervertind întreg sistemul de valori şi concentrând toată esenţa vieţii oamenilor.  Banii convenţionali, care circulă în societate, depăşesc de sute, poate chiar de mii de ori banii reali. Datorită circulaţiei capitalurilor prin banii convenţionali, sfera financiară a devenit autonomă de economia reală, făcând trecerea de la aceasta la cea simbolică. Astăzi cele două funcţionează în mare parte independent una de alta.

Mai mult chiar decât economia reală, economia simbolică a însemnat şi înseamnă o foame nestăvilită de bani, foame care a făcut ca pe lângă produsele financiare  reale – produse financiare de bază: creditele şi asigurările din pachetul de creditare – să apară şi produse financiare virtuale –  derivate din cele de bază. Din momentul în care, la rândul lor, derivatele au devenit bază pentru alte produse, oferind câştiguri mari în condiţii aparente de siguranţă maximă a avut loc un prim proces: cel al derivării derivatei. Însă pentru că baza reală – a creditelor date clienţilor cu grad înalt de siguranţă – era redusă, a apărut un al doilea proces: oferirea de credite subprime clienţilor cu probleme de returnare si chiar fără asigurări colaterale. Nebunia a fost maximă pentru că aceşti clienţi erau în număr mult mai mare, iar câştigurile enorme. A apărut astfel, după cum spunea un analist „cea mai mare schemă piramidală pe care a cunoscut-o omenirea vreodată” şi acest lucru s-a întâmplat cu participarea statului care, ca urmare a lobiului financiar, a relaxat reglementările pieţei dincolo de limita raţională de prudenţă, iar Federal Reserve a scăzut, la începutul anilor 2000 dobânda declanşând isteria împrumuturilor.

Dar clienţii cu probleme au constatat, unii chiar foarte repede, că nu pot plăti ratele şi atunci au început să înapoieze casele sau maşinile. Numărul lor a crescut, piaţa imobiliară şi cea auto s-au prăbuşit, derivatele dovedindu-se brusc ceea ce erau de la început – nişte baloane de săpun sau produse virtuale. Fiecare eşec din zona reală a însemnat 4-5 căderi în zona virtuală (lanţul produselor virtuale ajunsese la nivelul 5). Statele au intervenit şi au pompat sume uriaşe în firmele aflate în pericol pe care acestea le-au folosit pentru a plăti în continuare dividende mari, acţionarilor şi bonusuri consistente, managerilor mincinoşi şi falimentatori. Astfel încât, în timp ce unii mureau sau treceau prin situaţii imposibile, omuleţii conceptului Corporate Governance îşi rotunjeau copios conturile personale. În această ultimă fază, birocraţii puterii politice au salvat grupul birocraţilor din multinaţionale. „Too big to fail” spunea un alt analist, este expresia complicităţii birocraţilor care conduc lumea. Statul socialist se iveşte hidos de după uşă. (Va urma)

Un nou partid (I) : România după 23 de ani

Sunt implicat în construcţia unui nou partid, dar nu despre el vreau să vorbesc acum. Textul, pe care vi-l voi supune atenţiei, cale de mai multe episoade, nu are nimic a face cu activitatea organizatorică şi nu reprezintă documentele programatice ale acestuia, fiind anterior acestora şi independent de ele.

Este, în primul rând, un punct de vedere asupra lumii în care ne mişcăm, începând cu România.

Este, în al doilea rând, acea analiză care să ne răspundă tuturor la întrebările dacă şi de ce este nevoie de o nouă construcţie politică şi cum ar trebui să fie ea.

Este, în al treilea rând, un excurs necesar pentru ca aceia care nu sunt implicaţi în politică, ci doar îi trăiesc consecinţele, să aibă o bază de pe care să înţeleagă cum gândesc şi ce îşi propun să facă cei care pregătesc noua formaţiune.

România după 23 de ani

De oriunde ai privi-o, din afară sau dinăuntru, România pare lipsită de direcţie şi de voinţa de a-şi găsi una: societatea este atomizată, iar naţiunea nu are, măcar schiţat, un ideal naţional, care să o unească şi către care să se îndrepte, şi nici un proiect naţional, prin care să fie atinsă acea realitate viitoare (idealul) mai bună decât cea prezentă. Din această cauză România apare ca un vehicul condus de un şofer beat, fără carnet, care nu vede, nu aude, nu cunoaşte automobilul şi nici nu e interesat să-l conducă, deşi l-a furat tocmai ca să-l conducă; adică exact situaţia guvernelor care au ocupat Palatul Victoria şi care, în toţi aceşti ani, cu mici abateri de la regulă, nu au administrat treburile ţării, ci pe ale lor, nu au fost interesate de starea societăţii româneşti, nici de purtarea ei către mai bine. În acest context, N.A.T.O. şi U.E., apărute pe drum şi interesate, din diverse motive, de România, au fost folosite fără jenă ca nişte oportunităţi de a mima actul responsabil şi a atrage susţinerea maselor. Şi dacă s-au mai întâmplat şi lucruri bune pentru români, asta a ţinut de cu totul altceva decât de dorinţa, de ştiinţa şi de putinţa celor care ne-au condus.

Condamnaţi la opulenţă şi desfrâu

Fenomenul politic românesc postdecembrist se caracterizează prin aglomerarea indivizilor, grupurilor şi straturilor care au un unic scop: îmbogăţirea. Orice alte declaraţii de intenţie sunt perdele de fum, minciuni menite a le acoperi activitatea reală. Setea de înavuţire, de câştig rapid şi consistent, s-a transformat într-o forţă de blocare a societăţii. Apariţia unui astfel de segment al societăţii, pe cale de a deveni o clasă, preocupat doar de acumularea prin orice mijloace, lipsit de morală şi de cultură, dezinteresat şi chiar agresiv faţă de dimensiunea spirituală a omului, risipitor şi hedonist, a devenit o piedică în plus, alături de infestarea comunistă, în calea reechilibrării societăţii româneşti.

Gol în interior, putred şi putrefiant pentru tot ce atinge, dependent de haos şi gălăgie, mediu în care poate spori şi îşi poate prelungi existenţa decreativă, acest segment alcătuit din politicieni afacerişti mafioţi, funcţionari afacerişti mafioţi, infractori afacerişti politicieni, activând cu toţii în afara legii, sau siluind legea după interesele lor, este preponderent în noua burghezie românească. Existenţa lui împiedică organizarea interioară a altor construcţii sociale, sporeşte dezordinea şi confuzia, polarizarea socială, suferinţele fizice şi psihice, decimarea populaţiei, derapajele antisociale.

Din portofoliul existenţial al celor mai mulţi politicieni de astăzi, lipsesc responsabilitatea, competenţa, bunul simţ, bunăvoinţa, preţuirea adevărului şi înfăptuirea binelui, modestia, generozitatea, înţelepciunea, curajul.

Expresii ale structurilor comuniste şi securiste şi ale unor reţele mafiote sau oculte, apărute în jurul lor, sau create pentru a servi unor scopuri de informare-dezinformare şi reprimare, conducerile partidelor, care au deţinut puterea în această perioadă, au dus, chiar dacă pe căi diferite, o aceeaşi politică de negare a fiinţei umane şi a comunităţii naţionale prin aservirea acestora intereselor personale de avuţie şi putere şi prin abandonul interesat în faţa intereselor externe, adesea prea puţin concordante cu ale românilor. Mare parte din cei care i-au urmat pe liderii partidelor nu s-au diferenţiat în mod fundamental de aceştia. Pseudo-cultura şi falsitatea mediului politic au adâncit confuzia, dezorientarea şi deznădejdea, deci şi manevrabilitatea electoratului, victimă a unor motivaţii  sentimentale sau conjuncturale, ale acestui politicianism dizolvant şi parazitar.

În fiecare zi sunt bătuţi, schingiuţi fizic şi sufleteşte, aruncaţi în stradă, violaţi şi  omorâţi copii; sunt bătuţi, înşelaţi, aruncaţi pe străzi şi omorâţi, sau mor de foame, frig şi boli, bătrâni; mor, devin alcoolici, înnebunesc tineri şi maturi. Se droghează şi suferă, pierd contactul cu realitatea sau mor copii, tineri, maturi. Se suferă de foame, frig şi mizerie. Se suferă de analfabetism, de lipsă de cultură şi de subcultură. Se suferă de spălare pe creier, de dezorientare, de deznădejde, de haos. Se suferă de comunism, de capitalism socialist, de lipsa valorilor, de falsificarea valorilor, de lipsa principiilor, de lipsa de istorie, de lipsa de tradiţii, de uniformizare. Şi, în afara cazurilor de predispoziţie către alcool, lene, dezechilibru, în toate celelalte  cineva (unul sau mai mulţi, politicieni, funcţionari şi partenerii lor, oameni de afaceri mafioţi) e de vină; cineva nu i-a ajutat pe aceşti oameni, sau, mai rău, i-a minţit, i-a înşelat, i-a furat, i-a forţat să ajungă unde au ajuns, i-a împins în prăpastie. Sunt o mulţime de ticăloşi, în ţara asta, care trăiesc fără a simţi faţă de victimele lor decât dezinteres şi dispreţ. Sunt, în afara puşcăriilor, condamnaţi la opulenţă şi desfrâu mult mai mulţi criminali decât în spatele gratiilor.

Comunismul post-comunist

 România de azi este încă, din multe puncte de vedere, o ţară comunistă pusă într-o vitrină pe care scrie altceva. Cele câteva acumulări capitaliste, câteva simulări ale unor mecanisme economice de piaţă, câteva exerciţii zise de democraţie, câteva serii de tineri, în mare parte dezorientaţi sau prost orientaţi, care au părăsit facultăţile şi nu ştiu cum să părăsească mai repede şi România, câteva instituţii fantomă ale statului de drept nu sunt suficiente pentru a schimba lucrurile.

Distrugerile operate de comunism la nivel uman sunt, deşi încă puţin analizate şi evaluate, devastatoare. Egalitarismul, ateismul, materialismul ştiinţific şi dialectic, marxismul şi toate ingredientele lor au distrus generaţii întregi şi au transformat în indivizi milioane de persoane cărora le-au furat identitatea, le-au mistificat scara valorilor, le-au distrus sistemul moral sau vocaţia personală. În acţiunea lor premeditată, de mutilare a conştiinţelor, comuniştii i-au asmuţit pe unii împotriva altora, i-au făcut să se trădeze, să se reclame, să se trimită unul pe celălalt în puşcărie, în lagăr sau la moarte, i-au îndopat cu adevăruri mincinoase, cu false mituri şi idealuri, au practicat şi încurajat barbaria, abuzul, cultul persoanlităţii, dubla măsură, prefăcătoria, şmecheria, violenţa. Pe toate acestea le întâlnim şi astăzi din plin. Noii politicieni, majoritatea capitaliştilor şi funcţionarilor de la toate nivelurile, repetă cel mai adesea, conştient sau inconştient, la scara poziţiei ocupate, modelul activistului de partid, al securistului sau miliţianului, updatat şi upgradat cu condimente specifice formulei liberale “fiecare pentru sine”.

Şi peste toate acestea au venit binefacerile capitalismului socialist modelat de marxismul cultural, în care singura valoare, singurul principiu fundamental, singura dimensiune esenţială a omului este consumul, drogul care îi este administrat împreună cu prescripţiile ideologiilor corectitudinii politice, pentru a nu vedea cum este transformat, clipă de clipă, într-o legume ascultătoare, o fiinţă depersonalizată, fără sens, fără direcţie, fără viitor. Dar despre acestea în episoadele următoare. (Va urma)

Valeriu Gafencu, sfântul închisorilor - icoana

Dumnezeu în politică: legionarism, extremism, aberaţie politică, sau firesc?

În textul despre iminenţa dispariţiei PDL – text confirmat între timp de evenimentele de la convenţie şi de comentariile, analizele şi mutările de personal ale ultimelor zile – spuneam la început că pentru mine dreapta politică este doar aceea care recunoaşte existenţa lui Dumnezeu şi necesitatea raportării umane la această existenţă şi îşi bazează activitatea pe morala creştină. Formularea de mai sus a produs ceva agitaţie în minţile neinformate, rău-formate, înguste sau rău-îndreptate, pentru care a vorbi despre Dumnezeu în preajma politicii este echivalent cu, după calificările primite, legionarism, extremism de dreapta, fascism, becalism, sau aberaţie politică. Este adevărat, cele mai multe astfel de comentarii veneau de la postacii de serviciu, care încercau să compromită un text puţin convenabil tuturor partidelor, prin compromiterea autorului, astfel încât „epitetele” de mai sus erau singurele argumente „logice” ale respectivilor mercenari virtuali. Nici urmă de ceva analiză de text.
În mod real însă sunt destul de mulţi cei care, fie ca urmare a formării lor marxiste din regimul comunist, fie al formării lor marxiste ca urmare a ofensivei demolatoare a marxismului cultural, fie a altor cauze externe sau interne, consideră că nu trebuie să existe nicio legătură între Dumnezeu şi politică. De nici un fel. Una dintre aceste cauze recente este, de exemplu, becalismul.
Două teme, doi piloni ai oricărei construcţii societale şi statale au fost aduse în derizoriu, batjocorite, umilite şi, cel puţin în spaţiul public actual, aproape golite de sens, sau negativizate: dimensiunea naţională şi cea spirituală. De vină sunt mai cu seamă Vadim şi Funar, pentru prima, şi Becali, pentru a doua, prin circul dizgraţios în care le-au tras, ajutaţi bineînţeles de tot restul haitei politice, care au implicat preoţi în campanii electorale, prin mită electorală mascată sub forma ajutorului, care au abuzat de pioşenia ipocrită la televizor, de credinţa şi crucile de paradă.
Dar cine citeşte, chiar numai cu puţină atenţie, declaraţia mea de mai sus înţelege că nu la implicarea Bisericii în politică mă refer, nici la un stat teocratic, la fel cum asumarea unor valori şi principii ale moralei creştine, care să te conducă în activitatea politică, nu înseamnă petrecerea timpului în rugăciuni, metanii şi cruci fără număr, nu însemnă slujbe în parlament, la guvern sau la partide, procesiuni sau adunări de mari dimensiuni cu preoţi, cruci, lumânări şi steaguri bisericeşti, nu înseamnă nici măcar pomenirea numelui lui Dumnezeu legat de ceea ce face fiecare, ci îndrumarea gândirii şi acţiunii individuale şi a grupului politic respectiv după acele valori. Iar acest simplu, dar pare-se extrem de complicat lucru, nu are nimic de-a face cu mita electorală sau cu îmbulzeala alături de oamenii în sutane negre pe ecranele televizoarelor în timpul campaniilor, sau cu ocazia unor evenimente de mare rezonanţă populară.
Având în vedere cele de mai sus, importanţa temei şi a momentului actual, în România dar şi în lume, consider că este necesară o discuţie serioasă şi amplă în legătură cu acest subiect, asupra căruia creşte, pare-se, o confuzie tot mai consistentă. Voi încerca să schiţez astăzi, un început.

Puţină istorie

Fără a fi nici extremistă, nici legionară, nici aberaţie politice, puterea politică din statele europene (dar şi a tuturor formaţiunilor statale sau tribale din întreaga lume, în întreaga istorie cunoscută) a avut până la primul război mondial, cel puţin prin autoritatea conferită monarhilor la preluarea puterii (divinitatea creatoare respectivă, pe alte continente, în alte religii), o relaţie firească cu Dumnezeu. Puterea politică a fost, de fapt, de-a lungul mileniilor aşezată sub semnul unei realităţi supraumane şi presupusă în lucrare comună cu aceasta, astfel că Dumnezeu este prezent în spaţiul european de 2000 de ani, plus încă vreo cinci mii dacă luăm în calcul moştenirea iudaică. Nu a fost invenţia legionarilor, sau a extremiştilor şi, dacă a rezistat atât amar de timp, are mari şanse ca să nu fi fost nicio aberaţie politică. Este, ne place sau nu, parte din ceea ce ne-a adus până aici, din ceea ce ne-a făcut, din ceea ce suntem. Această stare firească, care a durat atâtea mii de ani, a devenit dreapta doar după ce ideologiile ateiste au inventat stânga. Adică numai după apariţia liberalilor, socialiştilor şi mai ales ca urmare a revoluţiei franceze cu momentul Adunării Constituante din Franţa anului 1789, suma de relaţii, convenţii, concepţii, idei, obiceiuri, tradiţii anterioare, adică realitatea palpabilă, a devenit dintr-un întreg o parte, şi anume dreapta, cealaltă parte fiind reprezentată de realitatea virtuală a stângii.

Istorie şi actualitate politică: conservatorismul şi democraţia creştină

Legătura dintre politică şi Dumnezeu nu se întrerupe însă odată cu dezmembrarea imperiilor şi înlocuirea, monarhiilor cu republici. Conservatorismul, o stare de spirit, o sumă de opinii, negarea însăşi a ideologiei, o stare a minţii, un anume fel de natură umană, un anume fel de a-ţi îndrepta privirea asupra ordinii sociale civile – după cum îl defineşte Russel Kirk – a fost primul care să se împotrivească noi ordini. Din zona politică, nu vom aminti decât două nume de recente personalităţi conservatoare: Ronald Reagan şi Margaret Thatcher. Evident, fac trimitere la perioadele în care au condus SUA şi Marea Britanie şi la realizările lor. Iar în ceea ce priveşte conservatorismul, voi aminti că părintele acestuia, Edmund Burke considera că omul este fundamental o fiinţă religioasă şi religia este fundamentul societăţii civile; că omul şi statul sunt creaţii ale lui Dumnezeu; că sensul dat de Dumnezeu oamenilor şi lumii este relevat în istorie; iar ultimul mare conservator clasic contemporan, Russel Kirk , considera că conservatorismul este traversat de „credinţa că o intenţie divină guvernează societatea şi că problemele politice sunt, în fond, probleme religioase şi morale”. Nici Burke, nici Thatcher, nici Reagen, nici Kirk nu au fost legionari, extremişti, nebuni.
Un alt exemplu de relaţie între politică şi Dumnezeu este cel democraţiei creştine. Iată ce ne spun despre ea o serie de definiţii din volume şi de pe site-uri de politologie sau de analiză politică: democraţia creştină nu propune o teocraţie, ci un model social apt să reinstaleze morala în politică; un curent politic care apără ideea că puterea trebuie să se inspire din valorile vehiculate de către biserică: respectul fiinţei umane, drepturile omului, fraternitatea, solidaritatea; curent politic democratic, de inspiraţie creştină, autonom în raport cu instituţiile ecleziale, dar care îşi trage rădăcinile din tradiţia creştină; democrat creştinii acţionează în sânul societăţilor pluraliste secularizate cu ambiţia de a face o politică conformă mesajului evanghelic, valorilor proprii creştinismului; creştinismul, prin concepţia sa despre om şi menirea acestuia, constituie fundamentul etic pentru o politică plină de simţul răspunderii, prin răspunderea în faţa lui Dumnezeu.
Niciunul dintre partidele democrat creştine europene, nu este extremist, legionar, aberaţie politică. Cum nu au fost, de exemplu, nici Helmuth Kohl, cum nu este nici Angela Merkel. Ba din contră.

Valori fundamentale pentru o politică pe baze creştine

Care ar fi acele valori creştine care ar sta la baza actului politic individual sau de partid: cinstea, corectitudinea, apărarea adevărului, respectul şi ajutorarea aproapelui, grija faţă de cel în nevoie, responsabilitatea, curajul, cinstirea părinţilor şi a neamului, protejarea naturii… Cu care dintre acestea nu suntem de acord, pe care nu dorim să o regăsim în structura şi în acţiunile aleşilor noştri? Ce e rău din ceea ce ne spune, ne propune, ne cere Dumnezeu, din cum ne îndeamnă el să fim noi ca oameni? De ce trebuie să venim acum şi să reinventăm roata sub tot felul de forme de activism politic sau civic care să redescopere şi să ne propună acelaşi lucruri, doar că dezlegate de esenţă, separate unele de altele? Numai pentru a nu mai fi legate de Dumnezeu? Adică pentru a nu avea niciun suport şi a putea fi schimbate atunci când nu mai folosesc?

De ce aleg să merg în politică cu Dumnezeu

Pentru că dacă nu merg cu El, nu ştiu cu cine merg, poate cu celălalt.
Pentru că aceste valori fundamentale mi se par elemente absolut normale ale structurii unui om, cu atât mai mult ale unui om politic.
Pentru că dacă accept că există un Dumnezeu care a făcut omul şi universul, aşa cum, probabil, acceptă, în sensul cel mai larg, şi acei 95 % de români care se declară creştini, nu este firesc să mă raportez, şi în politică, la Cel care m-a făcut şi nu la un iluzoriu supraom al prezentului, tot mai plin de drepturi, dar tot mai bolnav, tot mai expus la autodistrugere sub imperiul satisfacerii plăcerilor, al consumului iraţional şi iresponsabil, tot mai derutat economic, politic, identitar?
Pentru că domnitorii noştri, cei care au construit şi au adus perioade de înflorire poporului pe care îl păstoreau (şi nu cei care au trecut prin scaunul domnesc, asemenea politicienilor de astăzi, lăsând în urma lor pustiu şi durere) Alexandru cel Bun, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu, Carol I şi Ferdinand, pentru a-i aminti doar pe cei mai cunoscuţi, şi-au condus poporul în numele lui Dumnezeu. Nu întâmplător pe lângă dezvoltarea economică şi înflorirea culturală, numele lor este legat şi de ctitorirea a numeroase biserici şi mânăstiri, expresie a mulţumirii pe care I-o aduceau pentru reuşitele lor politice, militare, administrative .
Pentru că refuz morala cu ziua, sau cel mult cu săptămâna, în care ce e bine astăzi nu mai e bine mâine. În care valorile sunt înlocuite tot mai mult cu false valori. În care se lucrează nu spre binele omenirii, ci spre distrugerea ei. În care, de exemplu, femeia-obiect sexual a devenit şi cel mai bun mijloc de reclamă comercială, în care familia este desfiinţată prin acceptarea căsătoriilor homosexuale, în care pedofilia devine o normalitate, în care şmecheri hoţi, perverşi, criminali, corupţi inculţi, analfabeţi, au ajuns modele.
Pentru că, pentru a construi, pentru a face o lume mai bună, este nevoie, printre altele, de predictibilitate – trebuie să ştii, adică, pe termen lung în ce cred, cum văd lumea, cum funcţionează cei din jurul tău, cei cu care ai un proiect, cei care îţi propun să-i alegi pentru a te reprezenta.
Pentru că, am trăit falimentul sângeros al formulelor ideologice şi politice ale stângii, începând cu cele „pure”, regimurile criminale socialiste şi comuniste, şi le resping aşa cum îi resping pe falşii dumnezei ridicaţi de acestea: Marx, Engels, Lenin, Stalin, Ceauşescu …
Pentru că, după cum spunea şi Burke, fie există Dumnezeu şi ordinea Lui, fie nu există decât haosul şi atunci nu mai există nicio sancţiune destul de puternică pentru a pune ordine în societatea umană, care devine astfel subiectul arbitrariului celor mai puternici.
Am vorbit în acest text despre Dumnezeu şi am făcut trimiterea la morala creştină pentru că discuţia noastră se duce într-un spaţiu creştin. Dacă aş fi scris despre evrei aş fi făcut trimitere la Yehova, pentru zona islamică l-aş fi invocat pe Allah şi aşa mai departe.

Barbara e în oraş

Filmul "Barbara". Despre care v-am povestit nu demult. E în cinematografe din acest sfârşit de săptămână. Merită să-l vedeţi.

Îndrăcitul

         Un om al cărui singur merit în această viaţă a rămas acela de a fi avut un tată înzestrat cu talent, un "aşa nu" pe toate dimensiunile care îl definesc pe fiecare dintre noi, un (-) al omenirii, eternul deputat Mădălin Voicu, judecă cu multă ţâfnă şi cu mare glas Biserica şi pe slujitorii săi. În neisprăvirea lui, nefericitul nu ştie că Biserica este făcută deopotrivă din preoţime şi din laici, sau poate că ştie şi tocmai despre starea de pierdere personală şi a celor pe care îi cunoaşte - pentru care au dat dovezi cu asupra de măsură - a vrut să vorbească.
         În ceea ce îi priveşte pe slujitorii Domnului, oameni fiind şi neajungând acolo numai din chemare, sunt de multe feluri, iar unii chiar nu prea au ce căuta printre ei, dar să spui că ştii doar trei ca lumea şi că toţi ceilalţi, în frunte cu patriarhul, sunt derbedei este o dovadă de prostie, smintire, rea-voinţă, chiar ticăloşie. Poate că am avut eu noroc, dar cele câteva zeci de preoţi şi câlugări pe care îi cunosc sunt cu toţii admirabili, aşa că, cel puţin în numele lor, pot să spun: Iartă-l Doamne că altul vorbeşte cu gura lui!

         Şi o sugestie pentru Patriarhie şi pentru fiecare dintre noi: să fie dat la rugăciune în toate bisericile ca să-l ajutăm să se facă bine. Căci ce folos ar fi să-l înjurăm sau afurisim, decât al celui care îl stăpâneşte mulţumit că a mai adus oleacă de vrajbă între noi.

Care sunt duhovnicii politicienilor voștri?

         Mai întâi am aflat că Traian Băsescu a fost la Rohia.
         Mai târziu am aflat că a fost acolo la priveghiul celui care a fost stareţ al mânăstirii, părintele Serafim Man.
         Şi puţin mai târziu am aflat - de la o televiziune care nu îi este prietenă - că acesta îi fusese duhovnic.
         Nu am ştiut până acum că preşedintele are un duhovnic. Nici nu m-am gândit probabil vreodată la acest lucru. Şi, sincer să fiu, nu mă aşteptam. Mai mult chiar, mărturisesc că m-a impresionat. Poate şocul acestei veşti, poate rezonanţa specială a numelui acelui loc legat de extraordinarul Sterinhardt, probabil ambele. Deci Băsescu a avut un duhovnic! Şi nu pe oricine. Sper că și părintele Serafim a știut acest lucru și că a avut prilejul să-i mijlocească președintelui dialogul cu Dumnezeu.
         Dar altceva voiam să vă propun plecând de la această ştire:
         Haideţi să încercăm să aflăm dacă "onorabilii" noştri politicieni au sau nu duhovnic. Şi, în cazul că au şi e încă în viaţă, să aflăm şi dacă duhovnicul ştie şi dacă această relaţie funcţionează. Adică, dacă nu e doar aşa o relaţie angajată într-un moment în care politicianul avea nevoie de o astfel de dimensiune de marketing politico-religios, genul: Părinte xxx n-aţi vrea să-mi fiţi duhovnic?, după care catindatul mai apare la alegerile următoare, pe grabă şi cu ceva daruri pentru biserică sau mânăstire, care să-i scuze dispariţia timp de 4 ani şi plecarea rapidă fără îndeplinirea celor cuvenite.
        Cred că ar fi important. Şi poate că ar fi o metodă de a nu-i mai trimite acolo decât pe cei pentru care numele şi mărturia duhovnicului devin oarecum garanţii că nu-şi mai vor bate joc de cei care i-au ales să le reprezinte nevoile şi aspiraţiile.
 

Voiculescu îl bănuieşte pe Ponta de trădare

         Voiculescu, acel (-) între oameni care ne tot împărtăşeşte din cultura lui politică, din înţelepciunea lui naturală, din strategiile şi tacticile lui de securist şi turnător emerit, care iubeşte justiţia numai dacă aceasta îi iubeşte şi ocroteşte pe infractori, care e gata să se sacrifice pentru binele poporului  căruia i-a  luat banii pentru ca să îi administreze mai bine în scop personal, eroul Parlamentului României din care revoltat de nedreptate îşi dă una două demisia ca să nu îl găsească poştaşul cu citaţiile, este, aşa cum bine îi stă unui brav bolşevic tâlhar şi criminal, vigilent. El veghează şi ne veghează pe toţi, şi în primul rând pe fraţii săi de "haiducie". În acest caz, pe Victor Ponta, pe care îl crede (ce coincidenţă!) capabil de tot ce poate fi mai urât pe lume. Printre altele de TRĂDARE şi de amantlâc interesat cu duşmanul.
         
         Eu nu cred in acest acord de coabitare cu Basescu. Nu cred ca Traian Basescu este capabil de coabitare. Sunt foarte atent ca acest acord sa nu se transforme intr-un acord de fraternizare. Sa nu ne trezim ca unii din membrii USL incearca sa-si rezolve probleme lor, iertandu-i pe ceilalti, exact ca in proverbul romanesc: "O mana spala pe alta si amandoua fata".
          
         Şi, dacă citim mai bine, nu numai pe Ponta, ci chiar usl-ul prin reprezentanţii săi de frunte. Ştie domnu' vaselină ce ştie că altfel nu ar vorbi, riscând să bage jarul în coaliţie. Îl bagă "pen' că" se crede tare şi îşi poate permite să iasă public şi să urecheze pe cine vrea muşchii lui fără ca respectivul să riposteze (ceea ce nu cred că se va mai întâmpla mult timp). Îl bagă şi "pen'că" e cu jaru-n fund - se reia procesul pe 31 - şi vrea să şi-l scoată de acolo cu mâna altora (prost să fie ăla care nu l-ar lăsa să preia celula lui Năstase şi astfel să scape de cea mai mare sulă care îi stă în coaste pe drumul către "întreaga putere pentru psd în frunte cu cel mai iubit fiu al gorjenilor, Victor Ponta").
         Şi o previziune-certitudine:

          USL s-ar putea rupe numai in varianta in care Traian Basescu va lucra in acest sens. Si asta face.
          Dacă o spune şi dom' profesor nu mai e niciun dubiu.

Miracol! Dragnea e filozof!

Şi nu oricare, ci discipol al marilor, inegalabililor, monşerilor de recunoaştere evropenească, Caţavencu şi Farfuridi.

Iată ce a decretat el, cu privirea de oţel, cu faţa din şist cristalin şi vocea viitorului şef al PSD-ului (în concordanţă cu aşteptările bravului electorat teleormănean), la dezbaterile străfunde ale comandamentului de iarnă:

         "Din păcate, CNADR este veriga slabă. Este ultima oară când mai accept o astfel de situaţie. Ori veniţi aicea informaţi, ori nu!"
 

Declarația 600 până la 31.01 - o declarație nouă

Iubitul nostru fisc a mai inventat o declaraţie 600, care trebuie depusă până pe 31.01. Este vorba de cât a plătit fiecare în 2012 la sistemul de pensii. Găsiţi formularul şi instrucţiunile la static.anaf.ro/static/10/Anaf/formulare/decl_600_2012.pdf.

Ponta, fă-te că guvernezi!

       Se aude din spaţiu vocea lui Voiculescu în urechea lui Victor Ponta. Cum sună şi vocea lui Victor Ponta către miniştri din guvern., ori a acestora către cei de sub ei. Şi uita aşa, îndemnul se duce de sus în jos, tot mai jos, până la ultimii funcţionari ai statului care „se fac că lucrează”, în timp ce, de fapt, ne lucrează.

       Nu cred că există o expresie mai concisă, sintetică şi profetică în acelaşi timp, pentru caracterizarea trecutului şi viitorului acelui moment din 22 decembrie 1989, decât celebra replică din studioul patru al TVR: Mircea, fă-te că lucrezi!  Îi spunea regizoral actorul Caramitru, aflat în picioare, cum îi stătea bine unui actor, lui Dinescu, care stătea la o masă cu nişte hârtii în faţă, după cum îi stătea bine unui scriitor. În jur personaje anonime în acel moment. Unele şi în continuare. Nu ştiau că sunt în direct, aşa că „aranjau realitatea” o cosmetizau; conform unui reflex încetăţenit în noi toţi, se făceau că fac ceva care trebuia să dea bine la ceilalţi.

       „Fă-te că lucrezi” de fapt chiar numai „fă-te” era chintesenţa trecutului recent atât în macro, România, cât şi în micro, românul. Nişte criminali fără cultură şi fără educaţie se făcuseră că construiesc democraţia populară şi mai apoi socialistă, statul în care poporul era suveran, ţara în care oamenii muncii aveau puterea, în care grija pentru om era totul. Ţara în care, de la activiştii de partid şi de sindicat am învăţat să ne facem că muncim, că suntem voioşi şi fericiţi, că, mai global vorbind, trăim.

       Iliescu şi ai lui, înrăiţi în atâtea „faceri” s-au făcut că e o revoltă populară şi apoi că, iarăşi, construiesc democraţia. S-au adunat repede alţii şi alţii, aglutinaţi în partide şi partiduleţe, gata să se facă şi ei. Preşedinţi care s-au făcut că sunt preşedinţi, prim miniştri care s-au făcut că sunt prim-miniştri, miniştri care s-au făcut că sunt miniştri, parlamentari care s-au făcut că sunt parlamentari, oameni de afaceri care s-au făcut că sunt oameni de afaceri. Cu toţii făcându-se că fac ceva de bine pentru ceilalţi, nu numai pentru mica lor „republică” personală.

       Acum noi am consumat o parte din acel viitor, mai precis 23 de ani care au devenit un trecut al lui „fă-te” ca şi cel de dinaintea lui. Mai grav e însă că viitorul pare a nu avea nicio şansă să scape de sub acest blestem, să abandoneze minciuna. Ba, din contră. În anul 2012, joaca asta de-a ne facem că e ceva ce de fapt e altceva, a atins o altă culme după cele de prin 90- 92 mânuite de marele meşter în prefaceri, care se făcea că era”ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră, domnul Ion Iliescu”.

       Ponta se face că guvernează, că îi conduce pe ceilalţi miniştri cu o mână fermă şi competentă, că nu doarme de grija „trebilor” ţării, că e vizionar, strateg şi tactician, (cum ştie el să prioritizeze, mai rar), că e prietenos, bun şi blând şi stă de vorbă cu toată lumea, la orice oră, în orice loc în care e prins de microfoanele televiziunilor.

       Voiculescu se face că moare de grija evaziunii fiscale, deşi nu ne-a explicat de unde a avut brusc atâţia bani şi este judecat pentru diverse tâlhării de drumul mare, sau de grija justiţiei şi a armatei, pe care le-ar vedea conjugate împreună într-o situaţie în care justiţia e făcută de Putere cu baionetele şi gloanţele armatei, pentru veşnica glorie şi prosperitate a varanului.

       Crin se face cel mai des că se trezeşte şi pentru că nu e ca în visul lui începe să răcnească obosit. Tot el se face că e numai bun ca păstor (adică, preşedinte) al Românilor pentru că, nu-i aşa, e pur şi simplu cel mai bun şi gata. După cum îi spune înţeleptul Voiculescu care se face că e şi dom’ profesor.

Blaga şi ai lui, când se mai trezesc, după ce s-au făcut şi ei că guvernează, se fac că-şi caută armele, strategiile şi tacticile de opoziţie pe care li le-au ascuns glumeţii coaliţiei „zdrobitoare” de la guvernare.

       Iar poporul… tot mai mult o gloată amestecată din tot felul de „făcători”, care se face că e popor şi în care cei care vor să facă ceva şi chiar fac, sunt şutuiţi, batjocoriţi şi spoliaţi de ceilalţi. Dacă au noroc nu sunt băgaţi în seamă sau pleacă din ţară pentru a face altundeva.

„Mircea, fă-te că lucrezi! Iată esenţa.

Sf. Antonie cel Mare, cel dintâi între Părinții deșertului

Sf. Antonie cel Mare (250 – 356) este cel mai cunoscut şi mai vrednic de cinste monah al creştinismului, considerat chiar întemeietor al monahismului. Primul dintre zecile de mii de monahi, provenind mai cu seamă din ţăranii copţi creştini care părăsesc regiunile fertile şi populate ale Deltei, pentru a se afunda în deşert, el a ajuns şi cel dintâi îndrumător şi dascăl al vieţii de obşte. De prezenţa lor în acest vast teritoriu se leagă, cuprinzându-i pe aceştia dar şi pe toţi monahii, anahoreţii sau chinoviţii care au trăit în Orientul Apropiat între secolele IV şi VII şi expresia generală de Părinţi ai deşertului. În realitate, Părinţii deşertului au fost doar cei care au vieţuit şi murit în adâncul deşertului în secolele 4 şi 5 şi care printr-o paternitate specială au ajuns să fie numiţi avva, spre deosebire de cei mulţi, numiţi fraţi. Pentru că sărbătorirea de astăzi a Sfântului Antonie cel Mare este de fapt o sărbătoare a moştenirii extraordinare pe care ne-au lăsat-o aceste personaje excepţionale, în loc de a evoca numai viaţa sfântului, voi aşeza mai jos  câteva extrase dintr-o minunată şi luminătoare carte: „Viaţa cotidiană a Părinţilor deşertului în Egiptul secolului IV” a părintelui Lucien Regnault- Ed. Deisis 1997..

Într-o zi, Antonie, şi alţii poate înainte de el, au primit inspiraţia de a lăsa toate şi de a pleca în aventură în deşert, parcurgând 100 sau 200 de kilometri, până ce găsesc loc potrivit în care să fie cu putinţă viaţa lor, fără ca nimeni să nu-i mai tulbure sau deranjeze. … Toţi au plecat definitiv în deşert pentru a vieţui şi a muri acolo fără întoarcere: spre a vieţui numai pentru Dumnezeu, fiind ca şi morţi pentru ei înşişi şi pentru lume, pentru oameni şi pentru locurile lor…

Acest fapt nou s-a săvârşit fără zgomot şi în sine ar fi putut sau ar fi trebuit să treacă şi să rămână neobservat. Aceşti câţiva indivizi ce au fugit din mijlocul semenilor lor nu erau mari personalităţi politice nici mari demnitari. Antonie era un ţăran înstărit dar lipsit de învăţătură, Macarie era un fost cămilar devenit notar în satul său, Amun era căsătorit, dar trăia cu femeia lui în înfrânare. …  Odată dispăruţi în adâncul deşertului, se părea, că nimic nu mai trebuia să-i facă să iasă la lumina zilei. Ori, iată că se fac cunoscuţi pretutindeni, nu numai în Egipt, ci şi în întreg bazinul mediteranean, cum scrie Sf Atanasie cel mare despre avva Antonie cel mare, puţin după moartea eroului său în anul 356: „Cum s-ar fi auzit despre el în Spania, în Galia, La Roma, În Africa, câtă vreme stătea ascuns în munte, fără lucrarea lui Dumnezeu, care face cunoscuţi pretutindeni pe oamenii Lui…

… După ce a vieţuit zece ani într-un mormânt nu departe de satul său situat pe malul stâng al Nilului, Sfântul Antonie traversează fluviul pentru a se retrage într-o fortăreaţă abandonată la câţiva kilometri de actualul El-Maimun. A rămas închis aici timp de douăzeci de ani, după care numeroşi discipoli au venit să li se alăture. De aici pleacă urmând o inspiraţie cerească în „deşertul interior”. Lăturându-se unei caravane de beduini, el parcurge 150 kilometri pentru a ajunge la un munte la picioarele căruia se găsea un izvor şi câţiva palmieri, în locul unde mai târziu a fost construită mânăstirea ce-i poartă numele.

… După care, în singurătatea totală în care se găsea, Antonie nu a mai avut pe nimeni la care să recurgă pentru a fi iniţiat într-o viaţă atât de nouă. A trebuit ca Dumnezeu însuşi să preia sarcina de a-l forma fie prin Duhul Său, fie printr-un înger. În acest sens, Sf. Atanasie Cel Mare îl numeşte pe avva Antonie un „teodidact”. Dar din momentul în care acest „stâlp de lumină”, cum îl numeşte avva Ilarion, s-a înălţat în deşert, el a constitui un far spre care se îndreptau privirile tuturor monahilor ce voiau să calce pe urmele sale…. Situaţia avei Antonie a fost cu adevărat unică între Părinţii deşertului. Toţi ceilalţi au fost într-o oarecare măsură ucenici înainte de a deveni învăţători.

Ne putem mira de faptul că un cuvânt de origine semitică (avva = tată, părinte în aramaică – n.red.) a fost ales de nişte monahi copţi pentru a-i desemna pe „bătrânii lor”. În general, atunci când copţii introduceau un cuvânt străin în vocabularul lor, era pentru a exprima o realitate nouă pentru care nu aveau un cuvânt propriu în limba lor. Ori tocmai aşa ceva era, cum spuneam, paternitatea spirituală în deşert, iar cuvântul „avva” împrumutat din Noul Testament, sublinia în acelaşi timp caracterul personal al relaţiei dintre ucenic şi părinte, cât şi referinţa lui esenţială la Dumnezeu Cel în Treime.

            … „Avva” apare mai cu seamă drept bărbatul cuvântului, purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu. Primii anahoreţi ai deşertului au devenit părinţi, meritându-şi şi justificându-şi titlul de „avva”, tocmai prin aceea că au dat acest cuvânt, un cuvânt de viaţă.

                       

Întreaga zi – şi noapte – a anahoretului se petrecea în muncă şi rugăciune, afară de minimul strict de timp consacrat refacerii trupului şi somnului. … Esenţialul lucrării monahului în deşert era nevăzut şi neauzit, împlinindu-se în intimitatea fiinţei lui, era ceea ce Părinţii numeau lucrarea lăuntrică, sau „lucrarea tainică”, îmbrăţişând ansamblul gândurilor, dorinţelor, voinţelor, sentimentelor, cuvintelor lăuntrice ce ocupă mintea şi inima, altfel spus ceea ce desemnăm astăzi prin expresia „viaţă interioară”….

Această viaţă interioară nu era o viaţă intelectuală, efortul de reflecţie al unui gânditor sau al unui filozof, nici măcar al unui teolog. Cu toate acestea, condiţiile privilegiate de singurătate şi tăcere de care beneficia anahoretul favorizau mult atenţia, reflecţia şi activitatea minţii, până într-atât încât chiar şi pe un plan pur uman, gândirea Părinţilor deşertului s-a putut rafina şi îmbogăţi într-un mod excepţional. … Apoftegmele lor mărturisesc o înţelepciune profundă şi o psihologie remarcabilă. De aceea ei au avut, aşa cum susţine pe drept cuvânt Henri Bremond, „influenţa cea mai întinsă, cea mai adâncă şi cea mai durabilă asupra moravurilor poporului creştin, asupra civilizaţiei însăşi”.

           …. Vieţile şi cuvintele lor nu oferă oare antidotul cel mai puternic pentru multe dintre maladiile pe care le deplângem astăzi? Într-o lume zgomotoasă, agitată, trepidantă, ele proclamă binefacerile singurătăţii, ale calmului, ale liniştii. Într-o societate care nu apreciază decât bogăţiile, bunurile zise de consum şi plăcerile efemere, ele reamintesc cu vigoare fericirile evanghelice. Într-un mediu materialist superficial, vocea Părinţilor deşertului e o chemare la spiritualitate şi la interioritate, austeritatea lor e o sfidare la adresa confortului şi facilităţii ce domnesc pretutindeni, aparenta lor inutilitate îi pune pe gânduri pe oamenii de azi, atât de preocupaţi de productivitate şi de rentabilitate. Şi, mai presus de orice, simplitatea şi autenticitatea lor sfidează toate complicaţiile, artificiile şi falsităţile pretinsei noastre civilizaţii.

Pedigree-ul, lungimea de lesă a Guvernului Ponta 2 şi fundătura votului universal

O victorie istorică sau isterică?

Victoria USl-ului din toamna trecută a fost prezentată, de reprezentanţii acesteia şi de trompeţii din presă şi societatea civilă asociată ei, ca fiind zdrobitoare, uriaşă, masivă, fără precedent. Şi asta mai ales de trubadurii şi truverii PSD, care, în frunte cu Iliescu, au „cântat cânt nou de pionier” partidului devenit o forţă planetară. Ca atare, şi legitimitatea puterii din noul parlament şi a guvernului Ponta sunt dincolo de orice putinţă de tăgadă. „Poporul” le-a dat în mână destinul ţărişoarei, iar ei împovăraţi de griji, cu frunţile încreţite de gânduri şi proiecte, cu sudoarea şiroind în mici pâraie ale devotamentului şi responsabilităţii fără limite, au purces la treabă. Odată aruncate, aceste bombe propagandistice au devenit „bombe mitologice” şi riscă ca aşa să rămână. Dar oare acesta este adevărul. Să vedem şi să revedem câteva date statistice.

 Anul alegerilor   1990    1992        1996        2000         2004        2008         2012

 Alegători 17200722  16380663  17218654  17699727  19001617  18464274  18300000

Prezenţa  14826616  12496430   13088388  11559458  10787747   7238871     7642080

Prezenţa (%)  76,00     76,29        76,01         65,31         58,51         39,20            41,76

Votul exprimat                     (%)              milioane

FSN /PNL   (1990)                           66,62 / 6,73                   9,88 / 0,99

FDSN+FSN  (1992)                               38,29%                          4,78

PDSR+USD  (1996)                               35,34                             4,63

PDSR/PNL (2000)                           36,80 / 7,19                   4,25 / 0,83

UN PSD+PUR (2004)                             36,90                              3,98

AP PSD+PC / PNL  (2008)              33,63 / 18,65                 2,43 / 1,35

USL  (2012)                                           59,16                              4,46 

Am eliminat PNL-ul de la rezultatele din anii 1992, 1996 şi 2004 când era prins fie în CDR, fie în DA. La datele din 1990, dar şi din 92 şi 96 mai trebuie adăugate pentru FSN procentele (în 1990 de circa 8 – 10 %) unor formaţiuni, care fie s-au topit în FS, FDSN, PSD, fie s-au desfiinţat dar al căror electorat era mai curând de stânga.

Ce observăm:

·       Scorul anului 2012 este departe de cel al anului 1990. Aia da, victorie zdrobitoare.

·       Dar care nu a ţinut la nesfârşit. Într-o vreme, în care opţiunile se schimbau mult mai încet decât acum, în numai 2 ani, fostul FSN scădea la jumătate, iar CDR-ul obţinea 20 %! Cât timp îi va lua electoratului de acum să se schimbe?

·       Începând din 1992 PSD-ul a avut, până în 2004, în jur de 4 milioane de voturi.

·       Câştigul din 2012 faţă de 2008 al PSD + PNL + PC(Antene) este, în măsura în care şi PC-ul aduce un 1 – 1,5 %, şi dacă luăm în calcul şi creşterea cu 400 de mii a prezenţei la vot, undeva între 100 şi 150 de mii de voturi. Şi asta după toată campania furibundă a anilor 2011 şi mai ales 2012.

Câţi mai votează, cine votează?

            Am avea şi aici câteva observaţii pentru care datele pot să fie găsite în alte statistici şi analize:

·       Este foarte posibil ca la viitoarele alegeri prezenţa la vot să aibă o scădere similară cu cea dintre 2004 şi 2008 şi să ajungem la o prezenţă de vot în jurul a 30 %.

·       USL a fost votat în 2012 de 24,7 % din populaţia votantă a ţării; la o prezenţă în jur de 30 %, se va putea ajunge la putere cu votul a doar 13 – 17 % dintre votanţi.

·       Votanţii aparţin tot mai mult segmentelor de pensionari, asistaţi, funcţionari şi studii medii sau primare. „Mahalaua” şi clientela arborescentă de partid cu supuşii ei  formează o tot mai mare parte dintre votanţi.

·       Segmentul cel mai dinamic, cel al întreprinzătorului – fie el om de faceri mic şi mijlociu din România, fie el românul plecat la muncă în străinătate şi care activează acolo cu succes –  este tot mai redus.

·       Lesa (marja de libertate) a guvernului este extrem de scurtă în a face altceva decât ceea ce a promis clienţilor, sponsorilor şi finanţatorilor USL şi parţial maselor care i-au votat. Antenele vor veghea.

·       Ceea ce va adânci problemele, criza, discrepanţele tot mai mari între venituri şi va sufla în pânzele unui partid care reprezintă chiar numai mahalaua, cum este PPDD.

Falimentul votului universal

Avem, deci, cu votul anului 2012 şi probabil cu cel al alegerilor viitoare două probleme extrem de importante.

Prima ar fi aceea că ponderea celor care votează pentru toţi ceilalţi a scăzut dramatic în cei 22 de ani şi probabil va continua să scadă. Dacă i-ar reprezenta şi pe alţii, poate nu ar fi o problemă, dar ei nu votează pe baza unui mandat dat de cei care nu vin la vot.

A doua ar fi calitatea votului lor. Peste 75 % dintre votanţii USL (acum, dar ai oricui alt câştigător în viitor) se încadrează în acelaşi timp în cel puţin câte una dintre grupele de pensionari, asistaţi, funcţionari şi grupele de analfabeţi, studii primare, studii medii. Această tristă realitate face ca viitorul acestei ţări să fie decis de cei care nu înţeleg prea multe din lumea în care trăiesc, din cei care aşteaptă pomana statului şi a diverşilor şefi şi şefuleţi politico-administrativi, din cei care, din cauza vârstei, nu mai văd întotdeauna dincolo de ceea ce ei au nevoie acum. Este un electorat lipsit de cunoştinţe, lipsit de viziune, lipsit de energie, deformat moral, pasiv, isteric-egoist.

Votul universal, care dă putere acestei părţi a populaţiei, tot mai masiv reprezentată în populaţia totală tocmai datorită caracteristicilor de mai sus, ne conduce astfel către dezastrul social şi naţional.

Votul e o datorie?

Evident, la astfel de argumente, răspunsul activiştilor, stângişti în cuget sau de pripas, ar fi: E vina celor care nu votează? Trebuie să se ducă la vot, să-şi exercite acest drept, să aleagă pe cine trebuie!

Păi cum să facă asta când posibilitatea candidaturii este îngrădită în mod grosolan (aş cuteza un cuvânt din vocabularul propagandei comuniste, samavolnic) prin numărul de semnături necesare unei persoane pentru a candida şi prin numărul de voturi cerut pentru a câştiga, la concurenţă cu uriaşele maşinării politico-mafioto-mediatice ale partidelor, prin numărul de membri ceruţi unui nou partid pentru a exista? Cum să reuşeşti, când astăzi televiziunile, cele mai eficiente mijloace de propagandă politică, sunt nu numai afiliate politic, ci chiar deţinute de personaje odioase,, implicate uneori direct în politică, dintre care unele cumulează calitatea de turnător şi de infractor, de foşti securişti şi comunişti sau de odraslele acestora deveniţi bogaţii ţării pe drumul scurt, pe firul scurt şi pe mintea scurtă a altora?

Te duci la vot: Ionescu e un hoţ, Popescu e un escroc, Vasilescu e fiul lui Popescu, Tănăsescu silabiseşte în timp ce citeşte. Ce alegi? Cum alegi? Pui o ştampilă şi gata, pe urmă nu-ţi mai pasă că l-ai votat pe unul care te fură şi te omoară prin hoţia lui, pe un altul care nu e decât boul supus al celuilalt?

Un timp, eu însumi, le-am spus celor sătui de votul pentru răul cel mai mic să privească invers: votul pentru binele puţin mai mare. Dar, în afara unor cazuri punctuale bine documentate, nu e o soluţie pentru că aşa cum răul cel mai mic devine tot mai mare an de an şi binele puţin mai mare devine tot mai mic.

Falimentul capitalismului de cumetrie securisto-coministo-mafiotă

Falimentul pentru cei din afara acestei Cosa Nostra, evident. Falimentul societăţii româneşti. Falimentul poporului român, care e pe cale de dispariţie ca popor.

Un sistem care în cei 23 de ani de la debut a mers tot mai prost se cheamă că nu e bun. Ce capitalist ar ţine, de exemplu, în întreprinderile sale un sistem care să-i aducă pierderi anuale tot mai mari şi apoi falimentul? Căci aici ne găsim astăzi: în faliment. Mahalaua, subcultura, primitivismul, interlopul, ca fenomen de masă şi cu reprezentare vizibilă în instituţiile statului, sunt cele care ne caracterizează. Deteriorarea noastră e atât de amplă, ca număr, şi atât de profundă în persoană, încât ar fi nevoie de zeci de ani, de schimbări masive de generaţii, de mâini ferme dar şi pline de fantezie şi de inteligenţă pentru a schimba  decisiv lucrurile.

Dar de unde să le iei şi cum să faci să fie votate? E o întrebare la care voi încerca să găsesc un răspuns în viitor.

Closete, lifturi, baruri separate pentru procurori şi judecători şi alte măsuri pentru o justiţie dreaptă

Domnă Ministră, Mare Pivnicereasă

Noi, un grup de asociaţii obşteşti de largă respiraţie care activăm cu multă transpiraţie pentru binele iubitei noastre ţărişoare, în largul forum cetăţenesc CCC:

Salutăm declaraţiile dumneavoastră ferme privind situaţia anormală din acest CSM aservit lui Băsescu şi imperialiştilor occidentali. Aveţi dreptate când spuneţi că „procurorii care sunt o parte dintr-un întreg nu pot conduce întregul”. Numai întregul poate conduce întregul!

Să ştiţi că nu dumneavoastră sunteţi „ministru în mod regretabil” ci cum aţi zis-o e jagardeaua aia de Hăineală.

Aveţi perfectă dreptate cu jartelele astea de procurori care terorizează cetăţenii de bună credinţă care luptă pentru democraţie şi pentru eliberarea de sub tirania dictatorului sângeros.

Şi în general aveţi dreptate cu toate care le spuneţi despre situaţia anormală din România care chiar dacă are un guvern de toată cinstea şi un cel mai ilustru Parlament din toate timpurile, e încă la mâna dictatorului prin interpuşii lui din justiţie, servicii, curtea constituţională, ani, cu spijinul Merkel, Obama, Baroso.

De aceea pentru a veni în ajutorul oamenilor de bine care sunteţi  vă înaintăm şi următoarele propuneri:

·       Spargerea CSM-ului în două ca să puteţi să vă puneţi oamenii lui matale şi ai marii coaliţii a dreptăţii, cinstei şi onoarei.

·       Trimiterea procurorilor la locul care e pentru ei, să vină cu problemele specifice la partid şi să ceară voie cui să facă dosar, nu aşa de capul lor la toţi oamenii de bine.

·       Alungarea javrelor ordinare vândute – începeţi din judeţe, de unde e ei propuşi, strângeţi puţin şurubul, ungeţi unde trebuie, umblaţi la dosare că fiecare are un ce al lui după care oftează sau din cauza căruia oftează.

·       Reabilitaţi oamenii de bună credinţă hăituiţi şi aruncaţi prin procese şi puşcării, consultaţi-vă cu oamenii de valoare ca domnu Voicu, Costiniu, Chiuariu, Becali, Fenechiu şi mulţi alţii pe care îi ştim şi îi iubim.

·       Să se înfiinţeze closete, lifturi, baruri, linii de transport etc. separate pentru procurori şi judecători; să se separe pe etaje în aceeaşi clădire sau să fie mutaţi în clădiri separate.

·       Interzicerea prin lege a căsătoriilor mixte judecători – procurori, sau măcar stabilirea prin lege a faptului că într-o astfel de căsătorie şeful este întotdeauna judecătorul care este întregul din întreg şi încă ceva în plus.

·       Stabilirea prin lege că copiii rezultaţi din orice fel de căsătorie şi care sunt judecători, devin automat capii acelor familii în măsura în care nici tatăl nici mama nu sunt judecători;

·       Eliminarea din justiţie a celor cu situaţie etnică incertă (Codruţa Kovesi, Schmidt Hăineală). Avem şi noi justiţiarii noştri români, cu nume româneşti, care nu sunt cozi de topor.

·       Trimiterea la studii sau măcar la perfecţionare a judecătorilor şi procurorilor în marea prietenă de la Răsărit – Federaţia Rusă, în Coreea de Nord şi în alte state în care justiţia e justiţie.

Şi să trăiască domnu Voiculescu, „naşu” dumneavoastră, eroul şi eliberatorul acestui atât de bătut de soartă popor. Şi pe lângă el şi domnu Antonescu că e om subţire. Şi domnu Ponta că e procuror (nimeni nu-i perfect) cu ştaif. (Da fiţi cu ochii pe el!)

Semnează

Forumul Civic CCC compus din:

Asociaţia „Judecătorii Sunt Judecători”

Asociaţia Judecătorilor Români Verzi

Uniunea Magistraţilor Liberi de

Asociaţia „Familia Judecătorească”

Asociaţia „Cămătarii pentru Justiţie”

Uniunea Liberilor Profesionişti din Puşcării