Un nou partid (II) - Oferta Occcidentului între mit şi realitate

 Ca să înfiinţezi un partid pentru oameni (în caz că şi este nevoie), trebuie să cunoşti lumea în care trăiesc acei oameni.

Trebuie spus de la început că intenţia nu este de a face o critică a societăţii apusene, ci o radiografie care să ne dea o idee despre elementele ei de forţă: caracteristicile principale, structura şi funcţionarea. Nu ne interesează nici înlocuirea ei cu una comunistă sau socialistă (de care se pare că este foarte aproape), ci, dată fiind tema demersului nostru – politica –  vrem să facem evaluarea ofertei de  până în acest moment, ofertă care ne-a fost şi ne este cu insistenţă prezentată ca excelentă.

Este într-adevăr o evidenţă şi nu un slogan faptul că societatea capitalistă este cea mai prosperă din istorie. Nicicând, niciunde nu au existat atâtea bogăţii, atâta putere, atâţia oameni bogaţi, atâtea afaceri, o asemenea abundenţă de produse disponibile tuturor. Majoritatea celor ce trăiesc în statele apusene au un standard de viaţă ridicat, situaţie de asemenea nemaiîntâlnită. Ştiinţa şi tehnica au pus la îndemâna a aproape oricui o ofertă de bunuri şi servicii neegalată de niciun basm din trecut şi cu atât mai puţin de situaţii reale. Confortul este acum mai mult decât un miraj, e o realitate pentru foarte mulţi: case încălzite, apă curentă, electricitate, electrocasnice, automobile, servicii, divertisment nonstop pentru toate gusturile, fanteziile şi buzunarele. Dar este cu adevărat bine ceea ce se întâmplă?

Nu e în intenţia noastră, după cum spuneam, de a ataca capitalismul – are grijă el însuşi de asta; ba mai mult, din cauza etichetelor aplicate apusului de propaganda comunistă, până la căderea Cortinei de fier, a părut ruşinat de numele său: termenii „capitalism” sau „societate capitalistă” erau adesea înlocuiţi în apologetica apuseană a vremii cu „pluralism”, „democraţie”, „societate industrială” sau „lume liberă”.   Dar cum şi atunci, aceeaşi apologetică aşeza capitalismul în topul istoriei pornind de la aspectele economice şi de la libertate, să vedem care este valoarea la zi a unor mituri ale occidentului capitalist. Ne bazăm în demersul nostru pe munca unor analişti şi observatori – cu precădere din vest, dar şi din est, mulţi din România – dar mai ales pe ceea ce este la îndemâna oricui: pe produse mass-media şi pe produse culturale occidentale,  care ne dau o imagine „up-datată” în timp real.

·        

„Aştept bătălia pentru apărarea omului simplu, a producătorului independent,

o luptă pentru o viaţă economică sănătoasă… Este o bătălie pentru o politică

cinstită şi pentru o conducere liberă. Când aţi distrus micile afaceri, ne-aţi

distrus orăşelele şi viaţa de la ţară, garantând şi permanentizând concentrarea

puterii economice… Concentrarea avuţiei a condus şi va conduce întotdeauna

la concentrarea puterii politice. Monopolul şi  birocraţia sunt ca doi căţei

gemeni din aceeaşi cuşcă” (Senatorul William Borah, 7 octombrie 1934)

·        

Distribuţia (actuală) a bogăţiei în America

- 61% dintre americani trăiesc de la un salariu la altul;
- 50% dintre americani deţin mai putin de 1% (unu) din bogăţia naţiunii, iar 80 %, în care e cuprinsă şi clasa mijlocie, doar 7 %;
- 83% din capitalul societăţilor comerciale din SUA este deţinut de 1% din populaţie şi tot  ei deţin 40 % din averea naţiunii;
- un CEO câştigă în medie într-o oră echivalentul unui salariu mediu pe lună;
- peste 40 milioane de americani au nevoie de tichete pentru alimente (“food stamps”, asigurate de stat, nu de societăţi comerciale) pentru a-i ajuta pe oamenii cu venituri mici sa-şi cumpere alimente. (Vezi „Wealth inequality in America”-  www.youtube.com/watch?v=f0ehzfQ4hAQ)

Libertatea pieţei - Concurenţa

Element crucial în superioritatea capitalismului, libertatea pieţei este în mod real limitată de comasarea întreprinderilor şi concentrarea capitalului. Marile firme domină piaţa şi impun politicile de mărfuri şi de preţuri. Acelaşi lucru se întâmplă şi în domeniul băncilor şi fondurilor care controlează întreprinderile şi sunt interesate de fiabilitatea creditelor pe care le acordă acestora. Din acest motiv, pentru instituţiile financiare, concurenţa dintre întreprinderi este un pericol, iar ele acţionează în sensul obstrucţionării libertăţii pieţei.

De fapt, concurenţa nu există în mod real decât între competitorii economici cei mai puternici atât din punct de vedere al capitalului, cât şi al managementului, al produselor, relaţiilor politice, campaniilor de promovare si al activităţilor de sabotare a competitorilor. În rest, în afară de înţelegerile care se fac peste capul pieţei, concurenţa este contrafăcută şi prin mituirea funcţionarilor, pentru a obţine comenzi şi informaţii şi pentru a ascunde situaţia reală, prin spionarea şi sabotarea adversarilor etc.

Formarea liberă a preţurilor

Să fim serioşi, că asta e o gogoriţă sunt conştienţi chiar şi românii fără prea multă educaţie. Preţurile nu sunt fixate de cumpărători, ci de producătorii produselor industriale sau financiare. Ei manipulează opinia şi dorinţa de a avea a cumpărătorului, îl condiţionează prin intermediul mass-media şi a firmelor specializate. Totul începe cu oferta care este impusă prin campanii declarate sau mascate cu care cumpărătorul este bombardat, independent de voinţa lui, permanent, oriunde s-ar afla şi orice ar face.. Oferta domină şi formează cererea; oamenii nu cumpără ceea ce au nevoie, ci ceea ce li se sugerează că au nevoie. Mijloacele „murdare” sunt folosite pe scară largă: de la mesaje subliminale şi proceduri perverse puse la cale de psihologi, la isteria ieftinirilor şi promoţiilor.

Eficienţa economică

Se datorează nu atât liberei concurenţe, libertăţii preţurilor sau productivităţii, cât mai ales puterii financiare uriaşe, coruperii guvernelor proprii, cumpărării şi la nevoie schimbării guvernelor altor state, practicilor murdare faţă de oponenţi, exacerbării nevoii iraţionale de a cumpăra până la transformarea ei într-un viciu şi o boală incurabilă, crearea dependenţei de drogul achiziţiei altor şi altor produse , cele mai multe ne-necesare.

Libertatea: varianta „eşti liber dar...”

Eşti liber să munceşti ce vrei, dar nu poţi pentru că nu ai pregătirea necesară (din cauză că nu ai avut condiţii) sau eşti supra-calificat, nu ai relaţiile necesare, nu eşti încadrat într-un grup de interese, nu eşti membru al unui grup minoritar  promovat de corectitudinea politică...

Eşti liber să călătoreşti, dar nu ai bani, nu ai timp căci te presează creditele şi trebuie să munceşti şi mai mult, nu ai voie pentru că ai emis păreri contrare ideologiilor oficiale sau ai ajuns pe vreo lista a suspecţilor de terorism (pe care au ajuns şi copiii)...

Eşti liber să alegi, dar doar din ceea ce ţi se pune înainte, ce este cu grijă selectat, machiat, ambalat şi oferit...

Eşti liber să fii ales, dar nu ai banii şi poziţia necesare, nu eşti în elita, grupul, clica potrivită, eşti făcut una cu pământul în mass-media pentru opinii contrare celor corecte politic, sau, şi mai rău, ignorat...

Ai conştiinţa liberăm dar de tine se ocupă un formidabil mecanism de îndoctrinare, manipulare şi presiune.  Dintre diversele tipuri de conştiinţe incorecte, care trebuie remediate sau excluse din societate, cea creştină este de departe cea mai incorectă şi, în acest caz, oprobiul  şi execuţia publică sunt inevitabile.

Eşti liber să-ţi exprimi ideile, dar trebuie să ai idei, mijloace pentru a le propaga, să ţi se permită să le faci publice de către cei care controlează mass-media; şi să ai din ce să trăieşti în cazul că din cauza lor nu mai ai unde lucra; şi nervii tari dacă îţi pierzi familia, prietenii şi cam tot ceea ce reprezenta micul tău univers.

Eşti, în mod evident, liber să alegi o variantă de depravare, libertinaj, lipsă de conştiinţă, sau, autodistrugere, dacă nu te poţi convinge singur, o variantă de constrângere.

Înflorirea culturală, sau înflorirea din cultură?

Parcă era vorba că discutăm despre economic?  Şi atunci, ce caută cultura aici?

Departe de ceea ce era odată, cultura este astăzi afacere; parte a economiei, dar şi instrument al ideologiei. Ambele aspecte au dus şi duc permanent la pervertirea ei, la produse culturale mediocre. Noutatea, noul cu orice preţ a devenit valoare în sine. Ca piaţă, şi pentru cultură elementul regulator ar trebui să fie  cererea şi oferta. Numai ca şi aici, oferta este manipulată şi manipulatoare, se adresează tot mai mult simţurilor şi astfel direcţionează cererea. Domină producţia trivială, în timp ce aspectul realmente creator este neglijat.

Literatura, cinematografia, teatrul se remarcă mai ales prin sărăcia de idei, primitivism, propovăduirea imoralităţii şi a violenţei, a vrăjitoriei şi în general a păgânismului, evaziunea din realitate şi denaturarea ei, mistificarea realităţii şi înlocuirea ei cu realităţi virtuale.

Expertul cultural este astăzi mass-media: ea atestă sau desfiinţează. Şi după chipul şi asemănarea ei, promovează senzaţionalul, anormalul, ceea ce şochează, ceea ce contrazice fostele bune moravuri.

 Statul servitor

În apologetica apuseană se vorbeşte pe larg despre suplul, eficientul, permanent ajutătorul stat, atent la toate nevoile, drepturile şi libertăţile tale. De fapt, sub masca apărării interesului contribuabilului, statul serveşte clasele, păturile, grupurile dominante, ca în criza actuală în care ia de la săraci şi dă la bogaţi sub lozinca mincinoasă şi manipulatoare „too big to fail”.

Pe de altă parte, este evident că are loc o extindere a statului prin creşterea volumului funcţiilor sale. Ca rezultat al creşterii aparatului de stat (care a ajuns în unele cazuri chiar în jurul la a 50% din totalul angajaţilor) cresc şi cheltuielile , astfel că statul tinde să înghită roadele muncii a aproape întregului organism social. Organismul birocratic are tendinţa naturală de a se conserva şi extinde, extinderea fiind de fiecare dată modalitatea de apărare a ultimelor poziţii cucerite de către birocraţi. Urmarea este creşterea grijii faţă de aparatul propriu şi diminuarea grijii faţă de cetăţeni, creşterea corupţiei, a birocraţiei până la nivele asemănătoare cu cele din fostele state comuniste.

Creşterea numărului de funcţionari peste o limită critică va însemna etatizarea de facto a economiei – chiar dacă ea va continua să-şi păstreze o vreme aparenţa de piaţă liberă.

Corporate Governance

Orice firma este o organizaţie şi, în această calitate, ea are nişte membri (acţionarii), un management, un specific, nişte funcţionari angajaţi. Două schimbări majore s-au produs în firmele mari, în primul rând în multinaţionale, mai ales pe parcursul secolului trecut: 

1. Trecerea de la formula proprietate de familie, sau a unui număr restrâns de acţionari, la firmele cu un acţionariat de masă ca urmare a emiterii de acţiuni şi a listării lor la bursă.

2. Înlocuirea, în administrarea firmelor, a proprietarilor sau acţionarilor principali cu echipe manageriale profesioniste, adică cu nişte birocraţi. S-a trecut, ca şi în politică, la reprezentativitate: dacă politicienii conduc cu delegare de la cetăţeni, managerii conduc cu delegare de la investitori. Conform descrierii uzuale, principiile de Corporate Governance par în regulă: într-o armonie totală acţionarii predau controlul CA-ului (Consiliul de Administraţie), care mai departe îl predă CD-ului (Comitetul Director), care se pune pe treabă şi are rezultatele aşteptate de toţi. Vin banii şi acţionarii trebuie îşi primesc partea lor. Evident că şi managerii trebuie să aibă recunoaşterea meritelor, calculată conform salariului şi bonusurilor în procente din profit. Până aici, dacă nu ar fi vorba de oameni, ci de inteligenţă artificială, fără vicii, fără sentimente şi instincte, programată să nu mintă, totul ar fi bine.

Ce faci însă dacă banii nu vin aşa cum era prevăzut, sau, chiar dacă vin, procentele promise le fac managerilor cu ochiul şi ei amplifică, precum directorii noştri de CAP-urile de pe vremuri, realizările? Ce faci când apare lăcomia şi după ea minciuna, falsul, mai devreme sau mai târziu, dezastrul? Dacă dezastrul ar fi numai pentru cei din conducere încă nu ar fi nicio pagubă. Dar efectul este devastator în afară, pentru sute de mii, milioane, chiar zeci şi sute de milioane de oameni.  Ce faci când se descoperă - şi voci consacrate ale domeniului afirmă sau, după caz, recunosc - că "bilanţurile majorităţii firmelor de pe Wall Street sunt ficţiune”?

Ce faci când, pentru a nu fi daţi afară şi pentru a câştiga cât mai mult, cei din CD mint, iar cei din CA îi acoperă?

Economia reală şi economia simbolică (virtuală)

Dar, problemele create de formulele manageriale ale Corporate Governance – similare celor create de formulele politice ale Good Governance – nu sunt decât o parte a debusolării actuale din economie.  Probabil ca fenomenele (schimbările) cele mai importante, care au avut loc în economia occidentală, şi care au dus efectele actuale dezastruoase ale exercitării fanteziei economiste asupra realităţii, au fost trecerea de la economia reala la economia simbolica şi apariţia banilor convenţionali. Adică, trecerea de la comerţul de mărfuri şi servicii, la comerţul de bani şi apariţia banilor electronici.

De la măsură a muncii şi a materialelor asupra cărora aceasta s-a exercitat, banii au devenit o valoare în sine, pervertind întreg sistemul de valori şi concentrând toată esenţa vieţii oamenilor.  Banii convenţionali, care circulă în societate, depăşesc de sute, poate chiar de mii de ori banii reali. Datorită circulaţiei capitalurilor prin banii convenţionali, sfera financiară a devenit autonomă de economia reală, făcând trecerea de la aceasta la cea simbolică. Astăzi cele două funcţionează în mare parte independent una de alta.

Mai mult chiar decât economia reală, economia simbolică a însemnat şi înseamnă o foame nestăvilită de bani, foame care a făcut ca pe lângă produsele financiare  reale – produse financiare de bază: creditele şi asigurările din pachetul de creditare – să apară şi produse financiare virtuale –  derivate din cele de bază. Din momentul în care, la rândul lor, derivatele au devenit bază pentru alte produse, oferind câştiguri mari în condiţii aparente de siguranţă maximă a avut loc un prim proces: cel al derivării derivatei. Însă pentru că baza reală – a creditelor date clienţilor cu grad înalt de siguranţă – era redusă, a apărut un al doilea proces: oferirea de credite subprime clienţilor cu probleme de returnare si chiar fără asigurări colaterale. Nebunia a fost maximă pentru că aceşti clienţi erau în număr mult mai mare, iar câştigurile enorme. A apărut astfel, după cum spunea un analist „cea mai mare schemă piramidală pe care a cunoscut-o omenirea vreodată” şi acest lucru s-a întâmplat cu participarea statului care, ca urmare a lobiului financiar, a relaxat reglementările pieţei dincolo de limita raţională de prudenţă, iar Federal Reserve a scăzut, la începutul anilor 2000 dobânda declanşând isteria împrumuturilor.

Dar clienţii cu probleme au constatat, unii chiar foarte repede, că nu pot plăti ratele şi atunci au început să înapoieze casele sau maşinile. Numărul lor a crescut, piaţa imobiliară şi cea auto s-au prăbuşit, derivatele dovedindu-se brusc ceea ce erau de la început – nişte baloane de săpun sau produse virtuale. Fiecare eşec din zona reală a însemnat 4-5 căderi în zona virtuală (lanţul produselor virtuale ajunsese la nivelul 5). Statele au intervenit şi au pompat sume uriaşe în firmele aflate în pericol pe care acestea le-au folosit pentru a plăti în continuare dividende mari, acţionarilor şi bonusuri consistente, managerilor mincinoşi şi falimentatori. Astfel încât, în timp ce unii mureau sau treceau prin situaţii imposibile, omuleţii conceptului Corporate Governance îşi rotunjeau copios conturile personale. În această ultimă fază, birocraţii puterii politice au salvat grupul birocraţilor din multinaţionale. „Too big to fail” spunea un alt analist, este expresia complicităţii birocraţilor care conduc lumea. Statul socialist se iveşte hidos de după uşă. (Va urma)