Desertul de la DNA: Don Marius Petcu!Hmmm, delicios!

          Excelentă, încântătoare, savuroasă această prăjitură pe care DNA-ul ne-a oferit-o ieri - din fantasticul program "nicio zi un dulce".
          Mărturisesc: am descoperit că-mi plac agitaţia şi scandalul şi nu liniştea coclită, fetidă; atunci când ele sunt rodnice, când sunt puroiul pe care îl curăţă bisturiul DNA-ului şi pe care avem ocazia să-l vedem şi noi. Şi aşa cum îmi declaram încântarea, cu ceva timp în urmă, pentru luarea în vizor a acestor interlopi sindicali (nu lideri sindicali) pentru cercetarea averilor, cu atât mai mult o declar astăzi când Marius Petcu: denumirea generică de acum pentru actualii şefi ai sindicatelor, aparţinători ai aceleiaşi găşti şi probabil ai aceloraşi apucături, a fost prins cu mâna băgată adânc în mierea corupţiei; şi foarte probabil a hoţiei, după cum vom afla cât de curând.
           Am mai spus-o: mişcarea sindicală este tot atât de vinovată de tot ceea ce s-a întâmplat în România ca şi structura politică. Sindicatele, prin liderii lor centrali şi locali, au participat la devastarea economiei, la umflarea peste poate a sectorului bugetar, la corupţia şefilor şi funcţionarilor de rând, la dezastrul din şcoală şi din sănătate, la şpagă, la combinatoria politică, la mafie. Ei sunt mafia, alături de ceilalţi doni sindicali, politici, administrativi, economici, stradali. Şi astăzi putem vedea, în sfârşit, un falnic mistreţ - Don Marius Petcu! - care sperăm să devină un şi mai falnic cap de mistreţ, în colecţia de trofee mafiote scoase din uz.

          Să fim înţeleşi: nu am nimic cu sindicatele în sine. Ba din contră, le-am susţinut ani de zile, i-am susţinut şi pe şefii lor în obiectivele cu care ieşeau în faţă; în sufletul meu, în discuţiile cu cei din jur, în ceea ce am scris, în scurta activitate politică. Îmi lipsesc, pot să spun că tânjesc după nişte sindicate în acea formulă de organizare şi de activitate care să ajute la o  aşezare solidă şi bună a societăţii: să apere oamenii de sclavie (după cum pretind) şi nu să-i facă sclavii lor.
          Avem nevoie de sindicate corecte, competente, responsabile aşa cum avem nevoie de politicieni corecţi, compentenţi responsabili. Dar ceea ce avem acum este la polul opus: căţăraţi pe naivitatea, speranţele, greutăţile, nenorocirile, morţile oamenilor o haită de interlopi a confiscat mişcarea sindicală şi a folosit-o doar pentru a aduna; au şantajat, au corupt, au căzut la pace, au furat, au nenorocit, au omorât, au lipsit de viitor, au distrus vieţi. 
           Dacă vrem ca lucrurile să se schimbe în bine, trebuie făcută curăţenie generală. Mult timp - şi încă şi acum  - s-a crezut şi spus că ea trebuie să înceapă cu zona politică. Dar aceasta, evident, având puterea în mână, fie ea Putere fie Opoziţie, s-a împotrivit, se împotriveşte.
          Ceva ceva a pornit şi acolo.
          Iată însă că apare o nouă perspectivă: curăţarea şi reaşezarea societăţii de jos în sus, dinspre zona civilă (justiţie, administraţie, economie, clanuri mafiote) către politic. Care, sub presiunea unui român mai lămurit şi mai hotărât, să fie şi el transformat: atât prin decimarea interlopilor lui cât şi prin alegeri.
          Nu ştiu dacă aţi constatat şi voi, dar zilele par mai frumoase, mai pline de viaţă, de speranţe, de veselie de când avem regimul cu un dulce pe zi. Iar întrebarea: Oare "cine" prăjitură mai vine? pare că i-a scos pe mulţi din amorţeală; li se dezmorţeşte mintea, le bate inima mai repede, sunt mai vioi. Ca mâine-poimâine am putea avea o naţie renăscută. Voi ce ziceţi?
          

          

Csaba Asztalos îi discriminează pe români? Reclamaţi-l!

          Csaba Asztalos este preşedintele CNCD, adică al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, un organism de inspiraţie comunistă, descins direct din era comisariatelor şi comisarilor sovietici. O instituţie a statului român, plătită de români ca să-i supravegheze pe români, ca nu cumva să-i mănânce pe unguri; sau pe ţigani - nu că ungurii i-ar iubi, dar dacă e să-i folosească împotriva majoritarilor, de ce nu.
           Csaba Asztalos pare a fi ori un ungur cu minte puţină ori unul tare obraznic (ori amândouă?):
             - mai întâi pentru că sentinţa pe care el a dat-o - fără ca CNCD să fi fost sesizat şi să se fi pronunţat, dar nu asta e problema - e de o prostie fără seamăn atât în româneşte, cât şi în ungureşte şi chiar şi pe ţigăneşte. A cataloga o detaşare, ca discriminare etnică, doar pentru că cel care a primit-o e un ticălos cu capul ţuguiat şi ceafa groasă, care se joacă de-a Horty şi românii, adică un individ de care etnicii unguri din România ar trebui să se dezică, aşa cum s-ar întâmpla oriunde în lumea civilizată, e o gugumănie fără seamăn. Sau o obrăznicie fără limite, chiar, ca să folosesc o exprimare la fel de savantă ca şi grăirea preşedintelui Csaba, "o aroganţă" de o impertinenţă mitocănească. Ceva de genul: BĂ, voi de noi nu vă atingeţi! Aţi înţeles?
            - apoi pentru că fără să-şi dea seama, ungurul Asztalos, sărit fără să i-o fi cerut "victima" în ajutorul ei, discriminează câteva mii, poate zeci sau sute de mii de români care sunt detaşaţi, au fost detaşaţi şi vor fi detaşaţi. Adică de ce ei da şi Barna ba? Cum ar fi ca toţi aceştia să-l denunţe pe comisarul Csaba la CNCD şi chiar în justiţie ?
           - şi în final, deşi ar mai fi multe altele de spus, dar orele sunt întârziate, pentru că nu i-am auzit nici pe Csaba, nici consiliul pe care îl prezidează, să se fi sesizat, să fi avut vreo poziţie, să fi luat vreo hotărâre măcar într-unul din de loc puţinele cazuri de discriminare a românilor din Harghita şi Covasna. Cum ar fi, de exemplu, în ceea ce priveşte dreptul la muncă; mai precis a celor daţi afară, sau respinşi la angajare doar pentru că sunt români. Sau vrea tovarăşul comisar să spună că niciun astfel de caz nu s-a întâmplat pe mândrele plaiuri locuite majoritar de colegii săi de etnie?
      
          Propun deci, în sensul gândirii Asztaloşiene:
          
            1. Românii detaşaţi să facă plângere de discriminare etnică.
            2. Românii refuzaţi la angajare sau concediaţi, să facă plângere de discriminare etnică.
            3. În primul rând românii beţivi, leneşi, incompetenţi sau hoţi care au fost refuzaţi sau concediaţi să facă plângere de discriminare etnică, pentru că e clar că ei au fost refuzaţi şi concediaţi, ca şi în cazul călăului de simboluri şi istorie, pentru că erau români şi nu pentru că erau beţivi, leneşi... 
           4. Detaşarea preşedintelui CNCD la Abrud pentru investigarea discriminării ungurilor în zonă.

Interlopii din poliţie şi justiţie

Și o întâmplare adevărată
   
          Când mă gândesc la cârtiţele (mai bine zis şobolanii) din justiţie şi poliţie care lucrează mână în mână cu mafioţii am imaginea unui şvaiţer uriaş care este ciuruit de canale şi arată în secţiune cam ca o sită. De aici şi slabele rezultate, de până de curând, ale luptei cu criminalitatea  organizată sau dezorganizată.

Succesele recente ale DNA-ului în zone precum poliţia de frontieră sau poliţia rutieră ne-au ridicat un capăt al covorului gros sub care, după cum bănuiam, se ascund multe mii de şobolani. Câte mii? Probabil că peste jumătate din efectivele poliţiei şi justiţiei sunt într-o măsură mai mare sau mai mică legate de corupţie şi crima organizată, infractori mai mari sau mai mici, organizaţi sau pe cont propriu.

          Am salutat cu mare entuziasm şi cu şi mai mare mirare succesele amintite mai sus. Şi mai ales acest aspect al desfăşurării lor: implicarea a câtorva mii de judecători, procurori, poliţişti şi jandarmi fără ca, cel puţin în prima fază, să transpire nimic către funcţionarii infractori şi interlopi. Şi o mai spun o dată: e un lucru fără precedent în aceşti 21 de ani, o adiere de speranţă că poate porni un proces de curăţare şi de vindecare a acestor răni ale societăţii şi caracterelor noastre, începând după cum este şi firesc, dinspre cei care se ocupă, în principiu, tocmai de curăţare şi vindecare.
         Concluzia cea mai firească este că într-un fel sau altul, într-o perioadă în care au fost mai feriţi de presiuni potrivnice scopului existenţei lor profesionale, s-a reuşit închegarea unui grup de "justiţiari" din justiţie şi interne, care să atace cu curaj, profesionalism şi rezultate această metastază a corpului social. Este realitatea îmbucurătoare.
          O realitate mai puţin optimistă este aceea că aceşti oameni sunt prea puţini pentru uriaşa reţea care a prins întreaga noastră societate şi că, dacă ei nu devin mai mulţi, e greu de crezut că vor reuşi să acţioneze eficient peste tot; mai ales că procesul degradării este tot mai accelerat. Un alt motiv al lucidităţii pesimiste este dependenţa acestui nucleu, sau acestor nuclee, de activitatea politică. O conjuncţie, nemaiîntâlnită până acum, a  intereselor politicienilor, a făcut, după cum spuneam mai sus, să apară  condiţiile favorabile pentru dezvoltarea lor. Dar acest lucru se poate schimba oricând; chiar şi mâine, şi nu cred că structurile apărute sunt suficient de mature şi rezistente pentru a supravieţui.
          Evenimentele anterioare, dar şi cele care au urmat acelor succese spectaculoase, ne mai readuc cu picioarele pe pământ în ceea ce priveşte cancerul din justiţie şi poliţie. În multe dintre acţiunile de anvergură, de acum zilnice, împotriva interlopilor din sistem şi din afara lui, şi-au făcut datoria, recunoscute sau nu, cârtiţele. Astfel s-a ajuns ca unele acţiuni să fie ratate sau să aibă rezultate minore.
          În acest sens, următoarea întâmplare proaspătă.
          În noaptea care a trecut, spune o ştire pe care am citit-o la metrou, au avut loc în Bucureşti vreo 15 razii împotriva unor clanuri. Nu am văzut încă filmări şi rezultate. Dar un rezultat vi-l pot dezvălui eu.
          În spatele curţii mele, şi-au ridicat o casă cu etaj, parţial pe terenul lor, mai mult pe al primăriei sectorului 6, nişte interlopi ţigani din clanul vestitului Pian. Nu i-a deranjat nimeni nici în timpul construcţiei - evident fără nicio autorizare - nici după. În imobilul şi curtea cu pricina îşi fac veacul într-o combinaţie halucinantă, şeful, copiii mici ai şefului şi mamele lor, prostituate sau nu?, alte prostituate, oamenii acestuia, români şi ţigani slugi. Prostituţia e la vedere, e clară, dar probabil că aria infracţională este mult mai diversă.
          Ieri noapte, am auzit bătăi puternice în uşa şi geamurile lor. Apoi vorbe agitate. O clipă am sperat că poate era poliţia. Cum nu am auzit nici televizatul strigăt: Poliţia! Deschideţi! nici zbieretele femeilor şi puradeilor am înţeles că nu era. Apoi, undeva între somn şi trezie,  a trecut peste mine, fără nicio logică de altfel, gândul că poate era cineva care îi anunţa de venirea poliţiei şi am adormit.
          Pe la şapte şi jumătate, când am deschis ferestrele care dau către acea zonă, am văzut în curte civili şi poliţişti de la SIAS. Cum doi dintre ei m-au salutat, i-am întrebat când au acţionat. "Eeei, de dimineaţă" - mi-a spus unul dintre ei. "Şi aţi găsit pe cineva?" - am continuat eu tot mai convins că gândul nocturn fusese o premoniţie în toată regula.  "Pe un băiat" "Păi da, pentru că azi-noapte au venit unii care i-au anunţat. Aveţi scurgeri" "Ce să facem, dacă nu putem acţiona decât după ora 6."
          La o jumătate de oră după ce echipa de intervenţie a plecat şi-au făcut cu toţii apariţia: semn că ştiau precis că nimeni nu se întoarce să-i ia prin surprindere. (Că eu, la o astfel de ratare, aşa aş fi făcut: aş fi plantat un observator şi m-aş fi întors, dacă chiar voiam să-i prind şi nu să fac un raid de catastif.)

          P:S: Evident că ratarea nu era legată de ora 6: în sute de alte nopţi toată şleahta fusese în casă. dar, pe de altă parte, ce e şi cu tâmpenia asta cu ora 6? E dintre alea cu: să acţioneze după ce îi avertizează, să facă descinderi şi percheziţii după ce le cer voie, să-i aresteze după ce aceştia sunt de acord?

Omul vrăjit (III): Seducătorul Evei; şi al lui Adam!

Dar cum am ajuns să fim amăgiţi, cum de ne-am lăsat păcăliţi într-un asemenea hal încât să mizăm fără pic de minte destinul nostru, viaţa noastră ? Cum ? Simplu : prin seducţie, un alt cuvânt deosebit de important pentru existenţa noastră, în legătură cu care în dicţionare găsim următoarele explicaţii :

A seduce : 1. A incita, a captiva, a subjuga, a cuceri prin farmecul vorbelor, prin purtare, etc.

2. (Despre bărbaţi) – A abuza de buna credinţă a unei femei, ademenind-o şi determinând-o să întreţină relaţii sexuale, cu promisiuni înşelătoare ; a ademeni, a înşela, a amăgi.

Iată că ne-am întors de unde am plecat! 

Iată deci ce-am păţit, iată cum s-a construit amăgirea noastră şi mai apoi existenţa noastră! Căci lăsând de-o parte chestiunea punctuală cu relaţiile sexuale (deşi este vorba în final tot de stabilirea unor relaţii intime între diavol şi noi, mai importante chiar decât cele carnale, căci sunt relaţii sufleteşti: de prietenie, de colaborare, de întovărăşire, de corupere morală şi sufletească), toate acestea le-am păţit noi, toate au fost aplicate asupra noastră – e adevărat, cu deplina noastră cooperare, cu entuziasm, cu plăcere.

Seducţia a fost de la început principala armă a diavolului ; cu ea ne-a înşelat în Rai şi ne-a alungat de acolo, cu ea a continuat să ne amăgească pe Pământ, cu ea a reuşit să-şi atingă scopul de a ne ţine în eroare = greşeală = păcat, adică departe de Dumnezeu.

Seducerea Evei şi a lui Adam a fost prima ciocnire din viaţa omului între drept şi strâmb, adevăr şi minciună, real şi virtual. Omul a pierdut. E adevărat că a întâlnit un duşman teribil, pe chiar duşmanul Adevărului, pe înşelătorul, amăgitorul, seducătorul, care l-a făcut să creadă că el îi este prieten şi aliat. Aşa l-a uitat omul pe adevăratul prieten şi aliat, pe Părintele său.

L-a uitat pe Dumnezeu, l-a refuzat, l-a renegat şi apoi l-a şi minţit – ca pe un duşman, ca pe cineva care îi voia răul.

După ce ne-a coborât, pentru a ne ţine legaţi în lumea amăgirilor, diavolul a mers mai departe ne-a dat şi nouă priceperea sa, ne-a calificat şi pe noi în tot ceea ce înseamnă, conform dicţionarelor şi realităţii înconjurătoare, amăgirea şi seducţia şi le practicăm cu toţii într-o veselie, chiar şi cu cei care ne sunt cei mai dragi.

Negustorul şi politicianul

Există însă două, să le zicem, bresle pentru care amăgirea şi seducţia sunt însăşi esenţa activităţii lor, două categorii de oameni care, inspiraţi de marele amăgitor - seducător, au contribuit cel mai mult la modelarea omului şi lumii de astăzi.

Negustorul, bancherul (adică negustorul de bani) şi omul politic (negustorul de speranţe, de încredere) sunt, cei mai mulţi dintre ei, chiar fără intenţii rele, seducătorii interpuşi ai lumii. Ei nu fac nimic, nu crează şi nu produc nimic, dar cu toţii ne vînd ceva pentru a obţine de la noi altceva ; ne dau lucruri de care avem nevoie, dar şi mai multe lucruri de care nu avem nevoie (Uitaţi-vă la lumea de astăzi în comparaţie cu aceea de acum o sută de ani, de acum două sute de ani, de acum o mie de ani : numărul mărfurilor a crecut de mii, poate de sute de mii de ori şi vorbesc despre tipuri de articole şi nu despre cantităţi. Ca să nu mai vorbim că nici chiar în acele vremuri nu erau toate necesare.)

Negustorii ne vând altceva decât este în pachet ; politicienii se străduiesc să pară altfel decât sunt în pachet ; şi unii şi alţii ne vând cel mai adesea iluzii. Pentru a ne convinge să le cumpărăm – fie că dăm pe ele bani (adică timp, muncă) fie că dăm voturi (adică încredere, suflet) – şi negustorii şi oamenii politici transformă produsele lor prin minciună, le îmbracă în haine strălucitoare, le ascund defectele şi inventează calităţi incredibile şi inexistente, ne incită, ne captivează, ne subjugă, ne ademenesc, ne amăgesc cu farmecul vorbelor şi al purtărilor făcându-ne să credem că ceea ce ne vând ne este absolut necesar, făcându-ne să dorim cu ardoare acel produs, sau să îi urâm pe unii ca să îi votăm pe alţii. Dar şi vorbele şi purtările ţin de aparenţe, de spectacol, de virtual, de amăgire.

În schimbul a ceea ce ne vând ei vor putere. Iar puterea o iau de la noi. De aceea ne ameţesc. Pentru că ei nu vor oricum şi orice putere, ei vor puterea noastră: adică, timpul, gândurile, emoţiile, sufletul. Vlaga, viaţa.

Aţi văzut, în unele filme, cum vrăjitorii înghit ca pe un fum viaţa unor oameni ? Acolo pare caraghios, dar exact aşa face şi diavolul cu noi, direct sau prin interpuşii lui. Ne înghite.

Va urma.

   

Adrian Severin - denumirea generică a politicianului român

Dragă politicianule român,

          Care nu recunoşti niciodată că ai greşit,
          care strigi hoţii arătând în toate celelalte direcţii,
          care ameninţi cu dreptatea în justiţie şi care nu laşi justiţia să-şi facă treaba, 
          care eşti întotdeauna nedreptăţit,
          care, chiar dacă nu a auzit nimeni de tine, eşti lucrat politic, eşti întotdeauna o victimă politică,
          care chiar când colegii recunosc că nu te mai săturai, postezi pe blog şi scrii cărţi ale revoltei,
          care eşti incompetent şi lipsit de simţul răspunderii, al realităţii şi al decenţei,
          care eşti hoţ, imoral, amoral, egoist, mincinos, arogant,  
          care nu demisionezi până nu eşti dat afară în şuturi,
          de acum nu te mai poţi ascunde pentru că de acum ai o oglindă în care te-am văzut noi şi o lume întreagă. Cum?
          Ai încercat să aplici şi afară aceleşi trucuri mizere, aceleaşi manevre mârlăneşti, dar nu ţi-a mers. Nimeni nu ţi-a plâns de milă. Nicio televiziune mogulească nu te-a chemat să-i înfierezi pe mai marii PE şi UE. Ai fost executat pe loc ca un tâlhar de cai şi de gât ţi-a fost agăţată identitatea adevărată: cea a faptelor şi nu cea vorbelor.      
          De acum ai un chip şi un nume care vor echivala, de fiecare dată, cu o sentinţă definitivă şi irevocabilă.
          Pentru că de acum te cheamă Adrian Severin Adrian Năstase, Adrian Severin George Copos, Adrian Severin Codruţ Sereş, Adrian Severin Dan Pasat....

Csibi Barna la statuia lui Avram Iancu!!!

        Probabil că numai orbirea şi prostia fără seamăn îi împing pe politicienii noştri din opoziţie să organizeze campanii naţionale şi proteste locale împotriva detaşării lui Csibi Barna, acest Jack Spânzurătorul românilor, la Abrud, crezând că astfel lovesc în Băsescu.
       Din contră, mie mi se pare cea mai inteligentă, mai plină de fantezie şi de fineţe, cea mai subtilă şi diplomată decizie a unei autorităţi publice din România în aceşti 21 de ani: să-l trimiţi pe un măcelar, deocamdată doar virtual, în ţarcul celor cărora ar vrea să le ia gâtul.
       O adevărată lovitură de maestru în faţa căreia rămâi mut de admiraţie.
       Extraordinar. Superb. Educativ.
       Nu tu fugărirea delicventului, nu tu arestare cu televiziuni, nu tu eliberare triumfală, nu tu proteste ale maghiarilor discriminaţi din România şi a celor indignaţi din afară, nu tu intoleranţă; doar educaţie. O invitaţia la cunoaştere interetnică, dar şi interumană. Ce nopţi interesante nu ar fi dormit - fără niciun motiv sunt sigur - haiducul ciucan, prilej pentru înmuiere; ce zile lungi ar fi fost prilej pentru înţelepţire; câţi noi prieteni (poate primii lui adevăraţi prieteni) alături de care să descopere plăcerea de a trăi!
        Iar pentru cei de acolo: ce şansă extraordinară să cunoască un mâncător de români! Să-l primească frumos! Să-l îmblânzească! Să şi-l facă prieten! Să vadă că e un om! Şi că , sunt sigur, ştie să fie OM! Să arate că sunt mai buni, mai inteligenţi, mai omenoşi decât el şi decât cei care îi consideră altfel; de exemplu urmaşii slugilor din trecut, nişte primitivi obraznici, murdari şi needucaţi, care ar fi trebuit ori disciplinaţi, ori exterminaţi!
       Şi apoi, imaginaţi-vă momentul apoteozei, clipa triumfului pentru români şi maghiari deopotrivă: Csibi, peste vreo şase luni, alături de localnici, cu tricolorul peste piept, cu ochii strălucitori, cântând mîndru, fericit şi recunoscător din toţi bojocii: Iancule frate!

Punem pariu că psd nu ajunge la guvernare? (Sau, în cel mai bun caz ajunge ca mâna a doua?)

      (Titlul de mai sus este titlul unei postări din 7 decembrie 2010.)
       Nu-mi place PDL-ul - cum nu-mi place nici un alt partid din parlament sau din afara lui. Nu-mi plac nici pdl-iştii: cei vechi sunt nişte prădători bătrâni, cei noi, slabi, uşori, aroganţi, nepricepuţi, de ce nu, oportunişti căci mi-e greu să cred că au intrat în politică visând numai la transformarea partidului într-un Făt Frumos. Un partid greoi, dezlânat, incompetent, corupt, confuz în afara sferei intereselor personale. În mod normal, cu toate câte s-au întâmplat şi în aceeaşi măsură cu tot ce nu s-a făcut sau nu s-a făcut cum trebuie de către Guvern, ar trebui să ajungă undeva sub 10%. Dar nu cred că va fi aşa.
      Pentru că atunci când văd câtă inteligenţă risipesc liderii PSD, PNL şi PC, în frunte cu preşedinţii lor, cum se luptă ei în campanii naţionale cu Csibi Barna, cu biletele de avion pentru cei reveniţi din Japonia, cum au condus Antonescu și Ponta mitingul sindicaliştilor către derizoriu şi cum fugeau sindicalişti dansatori şi cântăreţi de ei, cum se simt reprezentaţi de Obama sau de Sarkozy, cum l-au trimis pe viteazul Adrian, ban de Severin, să adune fonduri pentru partid, cum se opun de-a valma în parlament și peste tot şi la ce e prost şi la ce e bun, cum duc ei flamura luptei pentru corupţie şi nesimţire, urmați de mai toată oastea politicienilor români, cum îi taxează naşul Patriciu că după ce sunt proşti şi nu au niciun program se iau ca gâştele de Codul Muncii, care lui îi place, când îi aud cât sunt de inspiraţi în declaraţii şi cum interesul lor se concentrează numai asupra lui Băsescu, ca nişte găini hipnotizate de şarpele care urmează să le înghită, fără a se mai obosi să vină cu ceva care să nu fie NU! la ce propun ăilalţi, ci IATĂ ce propunem noi, şi multe altele la fel,
şi dacă dezgheţul economiei se adevereşte cât de puţin,
având în vedere şi economiile bugetare care vor putea fi îndreptate la anul (electoral) către populaţie,
nu pot decât să reiau provocarea din decembrie într-o formulă extinsă:
        Punem pariu că USL-ul nu ajunge la guvernare, iar componentele sale, care dintre ele vor ajunge, vor fi mâna a doua? Sau a treia? Cât despre PSD nici nu poate fi vorba.
Voi reveni.

Călăuza lui Tarkovski - un film creştin

 Am primit pe mail această, cred eu, excelentă analiză:      

        Observ ca site-urile cu filme crestine omit filmul Calauza al lui Tarkovski. Unii ar zice ca este un film SF, altii ca ar avea substrat politic, insa dupa ce l-am vizionat de vreo cinci ori am prins mesajul crestin-ortodox adresat in plina perioada sovietica (1979).
        Tema de baza a filmului este credinta (Zona) in contrast cu pustiul lumii acesteia (prezentat in alb-negru). Zona, locul unde cazuse un "meteorit din cer", este bine pazita, ingradita si aparata de oameni care poarta pe casti un semn care seamana cu un echer si un compas. Calauza este cel care duce oamenii in Zona, el le arata drumul, ii calauzeste, ii povatuieste. Dialogurile se incruciseaza cu simbolismul crestin, iconic am putea spune. Ceea ce la inceput li s-a parut drumetilor ca ar fi un loc plin de liniste si aer curat, Zona adică, s-a dovedit a fi plin de capcane. Inca de la inceput un urlet infiorator o strabate ("cautand pe cine sa inghita" 1 Petru 5,8).
           Cei doi drumeti, intelectuali (profesorul si scriitorul), au firi iscoditoare si sunt preocupati de discutii savante. Calauza reuseste sa-i aduca acolo unde au vrut sa ajunga, in "cel mai tainic loc". Spre marea lor dezamagire, in acel "loc tainic", unde ei constata ca nicidecum "nu se afla nimeni", Calauza le-a spus ca este "cel mai important moment al vietii lor", caci acolo omul "se uita in oglinda fara se se minta". Pentru cei doi intelectuali, a vorbi despre trecutul tau, despre ce ai facut pe fatza si intr-ascuns, este o mare rusine, un lucru inadmisibil, de neconceput. Ei vor sa dinamiteze locul pe care cei doi il vad ca un pericol, insa Calauza ii impiedica.
          In film apare si un al patrulea personaj, un caine negru, se pare ca cel ce urla la intrarea in zona. El se apropie cand dialogurile dintre cei doi intelectuali sunt smintitoare. Locul sau pare a fi in cuibul Mistretului, un personaj misterios despre care Calauza le vorbeste, dar care nu apare fizic in film, caci murise cu mult timp inainte, spanzurandu-se pentru o punga de arginti.
       Din toata excursia aceasta, cei doi se intorc cum au venit, dar Calauza pleaca insotit de cainele negru.
       In film apare si familia Calauzei. Sotia lui este satula de meseria sotului sau si de defectele lui, dar marturiseste ca-l iubeste asa cum este. Mai misterioasa este fiica Calauzei. Handicapata locomotor si avand capul acoperit cu o broboada, ea nu poate merge. Insa ca in cel mai tipic film rusesc, fetita este fimata mergand, camera se departeaza lasand in cadru incet sa apara ca "merge" pe umerii Calauzei. Ea citeste Sfanta Scriptura spre necazul si schelalaiala cainelui negru. Fetita sta la masa si cu privirea pare ca misca paharele, in timp ce aerul din camera se umple de fulgi de papadie; simbolismul este evident cu Luca 17, 6.
         Acestea le-am inteles eu din film, dar poate exista si opinii diferite. Tarkovski a marturisit in 1980 intr-un interviu dupa ce filmul a fost premiat la Cannes, ca "fara credinta, fara radacini spirituale, omul este ca un orb". O alta recenzie a filmului o gasiti la http://www.cinemagia.ro/filme/stalker-calauza-173/

Ce parere aveti?

Gabriel

Omul vrăjit (II): Amăgitorul acestei lumi

În fiecare zi, fiecare dintre noi ne trezim că suntem dezamăgiţi de ceva, de cineva, uneori chiar de noi. Dar cum ajungem dezamăgiţi ? Cum ajungem să ne simţim trădaţi, înşelaţi în speranţele şi în aşteptările noastre, cum ajungem să ni se dărâme construcţiile, care păreau atât de solide şi care se adeveresc a fi doar fum înşelător, doar ceaţă înecăcioasă, cum ajungem să ne simţim singuri, fără ieşire, fără speranţă, cum ajungem să ne îmbolnăvim, să cădem pradă unor patimi distrugătoare, cum ajungem să ne chiar luăm noi înşine viaţa ? De ce trăim mereu şi mereu amara şi dureroasa dezamăgire ?

Există un cuvânt care adună – sau ascunde – în el povestea lumii, adică chiar povestea omului şi acela este amăgire. De ce ajungem dezamăgiţi ? Pentru că am trăit mai înainte dulcea şi adormitoarea de raţiune amăgire, pentru că ne-am lăsat amăgiţi ; ne-am lăsat, adică, păcăliţi, înşelaţi, ne-am trăit viaţa induşi în eroare. (Şi dacă ne construim viaţa pe eroare, atunci nu este şi ea eroare ?) Pentru că ne-a plăcut să ne păcălim, să ne înşelăm încă mai mult decât a făcut-o Amăgitorul, pentru că am dat nu fuga, ci iureş, să ne facem construcţii din ceaţă care, atunci când se împrăştie, ne lasă mereu şi mereu în acelaşi pustiu al dezolării cu gust fiere şi miros de pucioasă.

 Omul a căzut pentru că s-a lăsat amăgit. Omul terestru este omul amăgit, lumea lui este produsul amăgirii, este o lume a amăgirii, deci a greşelii.

Ruşinea de noi înşine

Dezamăgirea a venit din ruşine. 

E bine să ne fie ruşine, să cunoaştem ruşinea de cele rele şi urâte, de greşelile, de păcatele noastre. E cum se cuvine să ne fie ruşine de lucrurile rele, necuviincioase pe care le facem.

Există aşadar o ruşine bună; care construieşte, care ridică, care luminează, care dă viaţă.

Dar există şi o ruşine rea, o ruşine de noi cei cum se cuvine, de noi cei cuminţi, smeriţi, răbdători, generoşi, săraci, curaţi, drepţi, cinstiţi.

O ruşine care distruge, care întunecă, care mistifică, care ucide.

Există o ruşine de la Dumnezeu şi una de la diavol.

O ruşine de cel ce am ajuns să fim, şi o ruşine de cel care ar fi trebuit să fim.

Cea de-a doua este, vorba lui Rougemont, partea diavolului.

Pentru că diavolul a reuşit să ne facă să ne fie ruşine de noi – să fim nemulţumiţi de noi, dezamăgiţi de noi, – chiar dinainte de a avea o cât de mică idee despre cine suntem.

Adică din Rai.

Aşa a făcut Adam. Aşa a făcut şi Eva.

Aşa au făcut şi aşa facem fiecare dintre noi, încă de când suntem doar nişte copii.

Veţi zice: Nu, atunci doar visăm, ne imaginăm.

Da, dar tocmai de asta se foloseşte amăgitorul. Aşa ne prinde pe unii; pe mulţi dintre noi. Ne prinde în năvodul unei imaginări perpetue, care intră la un moment dat – repede – în conflict cu realitatea, pentru că devine – mai repede – nemulţumită de realitate (mai ales la cei care chiar au tot ce şi-ar putea imagina şi atunci nici nu se mai imaginează, nici nu vor să cunoască realitatea) şi ne distruge puţin câte puţin.

Distruge, adică, ceea ce eram cu adevărat şi nu o să ajungem să cunoaştem niciodată.
Nici nu ştim cât pierdem. Nici nu ştim cât ne pierdem. Cum eşuăm să ne întâlnim cu noi înşine. Să ne întâlnim, să ne plimbăm, să stăm de vorbă, poate să ne devenim prieteni şi să facem restul – viaţa – împreună.

Nu ne placem – deşi habar nu avem pe cine nu placem – şi atunci ne ascundem. După lucruri ne ascundem. După forme, după iluzii, după praf, după ceea ce nu este.
            După hainele, după podoabele, după muzica, după ţigările, după alcoolul, după drogurile, după jocurile de pe computer, după limbajul liber (trivial), după comportamentul exotic, după sexul prematur şi fără sentimente, după refuzul culturii, după contestarea lui Dumnezeu…
             Mai târziu: după incompetenţă, după iresponsabilitate, după hoţie, după ticăloşie, după egosim, după lăcomie..pe care le afişăm de pe poziţiile de om politic, funcţionar, justiţiar, poliţist….

Şi tot aşa, toată viaţa: ne-au căzut dinţii, ne ascundem, suntem proşti, ne ascundem, ne-am fleşcăit, ne ascundem, suntem laşi, ne ascundem, suntem graşi, ne ascundem ….
            Iar ceea ce puteam fi noi cu adevărat, ceea ce eram noi să fim, ceea ce încă, în pofida tuturor celor de mai sus, rămânem – şi, cei care au fericirea, descoperă chiar şi mai târziu decât niciodată, dar câţi? – ştie doar Cel care ne-a creat şi care – ATENŢIE – apare lângă noi de fiecare dată când posibilul se epuizează.

Va urma.

Omul vrăjit(I): Paradoxul creștinismului

Cei mai răi și cei mai buni

Citeam, nu demult, în cartea Arhimandritului rus Spiridon, supranumit şi duhovnicul închisorilor, relatarea sa despre diferite întîlniri cu musulmani şi budişti din ţinuturile siberiene şi asiatice - oameni din triburile şi populaţiile zonelor aspre, aride, comunităţi cu reguli simple, clare, adeseori la fel de aspre ca mediul în care vieţuiau şi cel mai adesea diferite de cele ale semenilor lor întru religie din oraşe, din ţinuturile primitoare. Fie că aceştia făceau parte din clerul respectivelor religii, sau erau doar oameni simpli, Arhimandritul povesteşte că adesea îi reproşau viaţa păcătoasă, caracterul mizerabil, comportamentul urât, fără egal, al neamurilor creştine : “Trăiţi ca fiarele sălbatice. Ar trebui să vă fie ruşine să vorbiţi despre Hristos, căci aveţi gura plină de sânge. Cine înşeală mai mult, cine desfrânează, pradă, minte, luptă, omoară? Creştinii, ei sunt primii apostaţi. Veniţi la noi cu propovăduirea lui Hristos dar aduceţi groază şi durere…. Muncitorii voştri veneau beţi în iurtele noastre, îmbătau şi bureţii, le seduceau femeile, chiar printre noi au apărut beţiile, hoţiile, omorurile, bătăliile, certurile, bolile. Până atunci, nu aveam lacăte, căci nu aveam furturi şi, cu atât mai mult, nu aveam omoruri...’’

După ce primea găleata cu reproşuri, părintelui Spiridon, care, făcea misionarism în acele ţinuturi, unii îi spuneau că într-adevăr religia creştină este cea mai înaltă dar că credinţa creştină lipseşte celor ce se revendică creştini şi de care ei, “sălbaticii”, fug ca de ciumă. Şi că vor putea sta de vorbă despre botezare şi creştinare de-abia după ce creştinii se vor schimba. Iar părintele tăcea amărât, nevoit să recunoască cu amară ruşine şi nesfârşită tristeţe că ceilalţi aveau dreptate.

Citindu-l, gândindu-mă la cele reproşate şi privind la cei acuzaţi, nu am putut să nu fiu de acord că rele nemaipomenite au pornit de la neamurile creştine, că înfăţişarea lumii actuale, atât de falsă şi de dedicată materiei, porneşte de la neamurile creştine, că mare parte, poate cea mai mare parte, în mod sigur o prea mare parte dintre cei care compun neamurile noastre creştine sunt aşa cum sună descrierile acuzatoare ale păgânilor ocupaţi, civilizaţi şi adesea creştinaţi cu sabia, tunul,  mărgelele şi sticla de alcool.

Mi-au rămas aceste lucruri în minte împreună cu pornirea de a şi scrie despre cât de răi şi de urîţi suntem, până când, într-o altă zi, un alt gând, un glas adică, a venit să mă consoleze într-un fel dar să mă nedumerească şi mai mult.

- Da, spunea el, om fi noi aşa, om avea noi toate relele, dar avem şi ceva ce ceilalţi nu au : avem sfinţi. Numai noi, avem sfinţi. Într-un ocean de mizerie, insule de lumină.

Următoarea firească întrebare a fost:

- Dar de ce sunt aici, la creştini, şi cei mai răi şi cei mai buni? Ce au altceva cei din aceste neamuri, ce e diferit în structura lor?

Şi chiar pornisem să caut răspunsul când deodată am înţeles că nu e vorba de structură, de moştenire genetică, de etnie, rasă, zonă geografică, istorie, ci de altceva. Iar acel altceva nu putea fi decât credinţa, această credinţă, creştinismul, aşa cum ne-a fost el lăsat de Hristos şi transmis de apostoli, ucenici, sfinţi părinţi, adică de vorbele, faptele şi vieţile lui Hristos şi ale sfinţilor.

Am înţeles că ţinta nu au fost şi nu sunt creştinii ca oameni, ci ca mărturisitori ai credinţei creştine, că ţinta reală este creştinismul şi, prin el, Dumnezeu. Creştinismul trebuia compromis, batjocorit şi abandonat de creştini, urât şi respins de păgâni, apoi de toată lumea, pentru ca Însuşi Dumnezeu să primească acelaşi tratament.

Ţinta cu?  A celui care este indicat în creştinism ca duşman al lui Dumnezeu şi, implicit, duşman al omului creat de Dumnezeu: diavolul.

Dar răul apare ca putere opusă Creatorului în toate religiile vechi, şi printre ele, nu prea departe de casă, chiar în iudaism? De ce, atunci, să atace diavolul doar creştinismul cu atâta risipă de ură, de forţă şi de fantezie?

Pentru că aici era şi este el în nesiguranţă totală, aici a pierdut pe toată linia, aici a fost descoperit în toată hidoşenia lui şi tot aici, şi numai aici, oamenii au primit tratamentul vindecător dar mai ales pe cel profilactic pentru a nu cădea în bolile pregătite de el pentru a-i duce la pierzanie.

De aceea, aici a atacat cu toate forţele, cu toată dibăcia şi viclenia, a uneltit, a conspirat, a minţit şi a utilizat tot arsenalul său de atac. Adică, magia, vraja, opusul minunii dumnezeieşti, realitatea contrafăcută. A construit o lume paralelă, i-a sedus pe oameni, i-a vrăjit şi i-a adus pe foarte mulţi pe calea sa, adică în lumea sa, o lume a iluziilor construită din aceleaşi cărămizi cu care a fost construită lumea reală, numai că pe dos.

Datorită Adevărului, în creştinism au apărut şi apar sfinţii, apar acei oameni care par a trăi – şi aşa şi fac – cu un picior aici şi cu altul în Împărăţia lui Dumnezeu.

Din cauza minciunii diavolului  aici au crescut monstruoase ciupercile cele mai otrăvitoare ale firii omeneşti. Rugina iadului a înnegrit aurul fals dar a şi scos la iveală diamantele strălucitoare.

Va urma.