marți, 8 martie 2011
Cum a descoperit Cetăţeanul Vasileanu dracul naţionalist în Biserica Ortodoxă Română
După ce într-un articol recent avea mai multe griji - poate prea multe pentru un singur articol - cum că i-au scăzut procentele de încredere din partea populaţiei pentru că e dreaptă dar e strâmbă, că e coruptă, că nu ştie să comunice, că nu prea e democrată - după cum spuneam, cam multe şi amestecate diluând astfel efectul - cetăţeanul respectiv revine cu o nouă grijă:
"De ce persista delirul pseudo-nationalist in discursurile unor lideri de opinie ai BOR, cunoscuti teologi sau preoti, mari duhovnici, ba chiar unii ierarhi care parca vor sa-l concureze pe tribunul de Butimanu? Cum poate fi atenuat si imbunat acest discurs? Cu alte cuvinte, cata audienta au astazi pozitionarile nationaliste firesti, decente, adecvate inteligent noilor realitati europene si euro-atlantice, dar care nu aluneca in capcanele ideologice, in extremisme defuncte?"
Neamintindu-mi de nicio astfel de atitudine, ba chiar fiind uşor dezamăgit de un uşor prea la modă internaţionalism al Bisericii noastre, am accesat materialul cu pricina pentru a vedea despre cine e vorba; care sunt duşmanii noilor realităţi europene şi euro-atlantice, cine sunt imitatorii cruciaţi ai nebunului de la Butimanu. Şi iată cine erau zmei şi căpcăunii:
La intrebarile de mai sus exista o multitudine de raspunsuri. Era previzibil, de pilda, ca un fost membru al miscarii legionare, precum Pr. Justin Parvu, sa-si promoveze ideologia pana la capat, caci vorbim de un batran de 92 de ani care a suferit indelung pentru convingerile sale. Este insa de neinteles de ce si cum a reusit parintele sa devina astazi un centru de greutate al extremismului crestin ortodox romanesc,manifestat in felurite variante: de la refuzul pasapoartelor biometrice ¬ mai nou, al cardurilor de sanatate, pana la refuzul vaccinurilor, al autoritatii Bisericii si a statului, in ultima instanta.
Ei erau numai unul, părintele Iustin Pârvu, căci pe nimeni altul nu mai numeşte cetăţeanul Vasileanu într-un material destul de lung, de altfel. Asta ar fi unu.
Doi: Unde se ascunde pseudonaţioalismul de tip Butimanu în refuzul paşapoartelor, al cardurilor de sănătate, al vaccinurilor etc. Fantezie, fantezie, da' să ştim şi noi.
Trei: Unde se ascund elementele ideologiei legionare pe care, pretinde comunardul Vasileanu, bătrânul călugăr o promovează până la capăt, în aceleaşi refuzuri? Căci cu altceva revoluţionarul Vasileanu nu mai vine.
Dar cine citeşte titlul articolului şi extrasul din şapoul acestuia în care este reluat chiar primul text citat mai sus, înţelege foarte clar că BOR colcăie la toate nivelele de legionari, tribuni, nebuni, extremişti şi, de ce nu, terorişti. Şi pentru ca construcţia imaginară să ţină avem şi un "ce" concret: părintele Pârvu, pe care o întâmplare meşteşugit pusă la cale, probabil, l-a aruncat sub satârul necruţător al internaţionalilor, corecţilor, activiştilor etc (Aşa cum în primul material era amintit Teodosie de la Constanţa; câte o tentă de concret care să facă tot virtualul adevărat).
Şi pentru că toate astea trebuia să servească unui scop mai perfid iată şi concluzia pe care filosoful post-marxist ne-o serveşte din chiar primul rând al articolului său:
Intoxicati cu delirul pseudo-nationalist, este greu sa mai gandesti astazi Biserica drept vector de securitate.(!!!)
Cum autorul articolului nu e venit nici din munţii din Papua Noua Guinee, nu e nici prost, nici incult, în oricare din variantele de la început, şi în chiar logica textului său, am putea trage şi noi concluzia, pornind numai de la acest unic articol, că: dacă nu ar fi un "îndrăcit" ar fi mai mult ca sigur un "oportunist ticălos". Ar fi corect?
Cu Părintele Teofil Părăian despre Canonul cel Mare
- Părinte Teofil, Postul Mare este răstimpul în care omul este chemat să se cerceteze pe sine mai mult decât altădată, să se apropie mai mult de Dumnezeu. Pentru aceasta Biserica noastră Ortodoxă ne întâmpină cu slujbe mai multe si mai lungi, dintre acestea Canonul cel Mare are un loc deosebit. Ce este, de fapt, Canonul cel Mare?
POSTUL CEL MARE - TRIODUL
luni, 7 martie 2011
Jurnal sentimental - Of, cât de proastă e Opoziţia!
Ce vreau adică să zic: că în furia ei neghioabă contra lui Băsescu şi în graba ei protească de a taxa orice zice acesta direct sau prin oamenii lui, refuză nenumărate prilejuri de a prelua iniţiativa şi de a pune într-o situaţie extrem de neplăcută Puterea. Mai mult chiar, îşi închide drumurile către aceste subiecte, pentru atunci când va ajunge - că probabil va ajunge cândva - la guvernare.
Păi cum să mai vii tu să lupţi cu corupţia când sari fără minte în sus la orice idee, iniţiativă, ordonanţă, lege etc. care are aerul timid că vrea să-i taie corupţiei unghiile? Sau cum să mai faci tu eficientă adminsitraţia, dacă te faci pavăză trântorilor din ministrere, agenţii, direcţii, consilii de tot soiul, primării etc? Sau cum să modernizezi piaţa muncii când tu zici că noul cod al muncii e genocid şi chiar unul dintre nababii tăi - Patriciu - zice că e un cod al muncii, nu perfect, dar necesar.
Uite, mă gândeam la chestia asta cu confiscarea averilor interlopilor, evazioniştilor, contrabandiştilor, funcţionarilor dovediţi corupţi. Zice Băsescu ceva acolo, da cine poate să creadă că PDL-ul are vreun chef să ia pisica asta de coadă? Şi atunci, cum nu ar veni USL-ul pe un cal alb să preseze în această direcţie. Să ţipe sus şi tare pe toate canalele că trebuie tăiate capetele hidrei. Că Puterea nu vrea să o facă pentru că oamenii ei se tem să nu fie confiscaţi la averi sau ca cotizanţii lor să nu fie confiscaţi la averi. Cine şi-ar mai aminti că într-o zi confuză de iarnă în primăvară Băpsescu a spus că el este pentru? Nimeni. Nici chiar el.
Da' Opoziţia nu şi nu.
Of, că tare e proastă!
Jurnal conservator - Russel Kirk: Zece principii conservatoare (II)
În primul rând conservatorii cred că există o ordine morală de durată. Ordinea este făcută pentru om, şi omul este făcut pentru ea: natura umană este o constantă, şi adevărurile morale sunt permanente.
Acest cuvânt ordine semnifică armonia. Există două feluri sau două tipuri de ordine: ordinea interioară a sufletului, şi ordinea exteriuoară a poporului. În urmă cu douăzeci şi cinci de secole, Platon a expus această doctrină, dar chiar şi celor educaţi din zilele noastre le vine greu să o înţeleagă. Problema ordinii a fost principala preocupare a conservatorilor chiar din momentul în care conservator a devenit un termen al politicii.
Lumea secolului nostru douăzeci a trecut prin experienţa hidoaselor consecinţe ale prăbuşirii încrederii într-o ordine morală. Asemănător atrocităţilor şi dezastrelor din Grecia secolului cinci înainte de Hristos, ruinele marilor naţiuni din secolul nostru ne arată groapa în care au căzut societăţile care au confundat egoismul isteţ, sau comenzile sociale ingenioase, cu alternative atrăgătoare la învechita ordine morală.
Intelectualii liberali au spus despre conservatori că aceştia cred că toate problemele sociale, sunt în fond chestiuni de moralitate particulară. Înţeleasă aşa cum se cuvine, această afirmaţie este cu totul adevărată. O societate în care bărbaţii şi femeile sunt conduşi de credinţa într-o ordine morală stabilă, de un adânc simţ al binelui şi răului, de convingerile personale despre dreptate şi onoare va fi o societate bună - indiferent de maşinăria polirică pe care o va utiliza; în timp ce o societate în care bărbaţii şi femeile sunt, din punct de vedere moral, în voia valurilor, necunoscători ai normelor şi concentraţi mai ales asupra unor satisfacţii ale poftelor, va fi o societate rea - indiferent de câţi oameni votează şi indiferent de cât de liberală poate să fie constituţia ei oficială.
În al doliea rând, conservatorul rămâne credincios tradiţiei, convenţiei şi continuităţii. Este un vechi obicei care permite oamenilor să trăiască împreună în pace; distrugătorii de tradiţie demolează mai mult decât ştiu sau decât doresc. Datorită convenţiei - un cuvânt de care s-a abuzat mult în ultima vreme - noi am reuşit să evităm interminabilele dispute despre drepturi şi datorii: legea la bază este o colecţie de convenţii. Continuitatea este mijlocul prin care se leagă o generaţie de alta; înseamnă la fel de mult pentru societate cât şi pentru persoană; fără ea viaţa ar fi fără sens. Dacă revoluţiile de succes au ras vechile tradiţii, vechile convenţii luate în zeflemea şi au spart continuitatea instituţiilor sociale - de ce, în prezent ele descoperă necesitatea de a stabili tradiţii şi convenţii noi şi o nouă continuitate; dar acest proces este dureros şi încet; iar noua ordine socială care eventual răsare poate să fie cu mult inferioară vechii ordini pe care radicalii au răsturnat-o în zelul lor de a construi Paradisul pământesc.
În al treilea rând, conservatorii cred în ceea ce poate să fie numit principiul legii nescrise. Conservatorii simt că oamenii moderni sunt pitici cocoţaţi pe umerii unor uriaşi, capabili să vadă mai departe decât strămoşii lor numai datorită staturii impozante a celor care ne-au precedat în timp. De aceea, conservatorii pun extrem de des accentul pe importanţa legii nescrise - adică, a lucrurilor stabilite a urmare a unei utilizări imemoriale, astfel încât mintea omului să nu alerge în sens contrar. Există drepturi a căror ratificare de bază este vechimea lor - adesea, inclusiv drepturi la proprietate. În mod similar, moravurile noastre sunt în mare parte bazate pe cutumă. Conservatorii argumentează că este puţin probabil ca noi, cei moderni, să mai facem descoperiri de seamă în ceea ce priveşte morala sau politica sau gustul. Este periculos să cântăreşti orice apariţie trecătoare pe baza judecăţii particulare şi a raţiunii particulare. Individul este nesăbuit dar specia este înţeleaptă, a spus Burke. În politică am face bine să ne servim de precedent şi precepte şi chiar de prejudecată, pentru că misterioasa întrupare a rasei umane a dobândit o înţelepciune necrisă cu mult mai mai mare decât judecata particulară măruntă a oricăruia dintre oameni. (Va urma)
Traducere: Paul Ghiţiu
Jurnal polemic - Despre slăbiciunea puterii lui Traian Băsescu (II)
Textul lui Cristi Pantelimon îmi dă prilejul să mă refer la două greşeli cvasi-generale ale consumatorilor de politică din România şi nu numai. În plus, să spun ce cred eu despre Traian Băsescu.
duminică, 6 martie 2011
Jurnal conservator - Russel Kirk: Zece principii conservatoare
Nefiind nici religie, nici ideologie, mulţimea de opinii numită conservatorism nu are nicio Biblie, niciun Capitalul pentru a furniza dogme. În măsura în care este posibil să se determine ce cred conservatorii, principiile de bază ale convingerilor conservatoare provin din ceea ce scriitorii conservatori importanţi şi persoane publice au mărturisit deschis pe durata ultimelor două secole. După câteva comentarii introductive asupra acestei teme generale, voi continua cu prezentarea a zece astfel de principii conservatoare.
(1) Test Acts au fost o serie de legi penale din Anglia care serveau ca un test religios pentru funcţiile publice şi impuneau diverse interdicţii civile între romano-catolici şi nonconformiştii protestanţi.
Traducere: Paul Ghiţiu
sâmbătă, 5 martie 2011
Tristeţea strălucitoare a Postului cel Mare
Jurnal polemic - Despre slăbiciunea puterii lui Traian Băsescu
Cineva familiarizat cu acest blog ar putea să fie uimit: de ce un text polemic când proprietarul blogului nu a vorbit despre preşedinte decât în trecere, fără aprecieri sau critici? De unde această discuţie în contradictoriu?
Evident, din trecut. Din cel mai îndepărtat dar chiar din trecutul foarte apropiat: în urmă doar cu vreo câteva zile (2 poate) Cristi îmi scrisese că mă citeşte şi că mă felicită pentru consecvenţa cu care îl apăr pe Băsescu - mesajul nu avea, vă asigur, nicio urmă de ironie; era concluzia firească a discuţiilor anterioare şi a faptului că eram printre puţinii care nu tras şuturi în acest sac de box popular.
Dar a mai fost un motiv serios pentru care nu am putut să-i răspund: după cum puteţi constata citindu-l, textul despre TB, chiar dacă scurt, este extrem de complicat la a-i răspunde căci are lucruri extrem de precise dar şi multe de o mare generalitate; poartă discuţia de la măsurile şi oamenii lui Băsescu la teme de filozofie politică; este un text analitic dar şi filozofic, uneori, prin metaforă, aproape poetic. A răspunde la o asemenea provocare însemna fie a-l expedia în câteva cuvinte, mergând numai pe concretul vieţii politice româneşti, fie a te lansa într-o mai lungă şi stufoasă discuţie a temelor lansate de autorul lui. Pentru că erau multe lucruri care mă incitau şi pe care am considerat că merită, dacă nu s-au spus, să le mai spunem odată, am ales în final un soi de discuţie - analiză pe text, care să se acomodeze şi timpului şi resurselor intelectuale pe care le am la dispoziţie într-o perioadă, după cum spuneam, cam contra cronometru, în care e greu să treci de filozofia observaţiei evenimentului cotidian.
În primul rând, fraza de pornire cred că e urmarea unei discuţii imaginare, pentru că noi doi nu am vorbit niciodată de sporirea ordinii din ţară prin măsurile preşedintelui. Aici apare însă, pentru prima oară o temă cu greutate (altfel destul de hărţuită în anii trecuţi, rar abordată serios), cea a conducătorului: liniştit, să-i spunem, olimpian, sub care lucrurile se aşează oarecum de la sine, sau agitator, provocator de agitaţie, de evenimente zgomotoase, de turbulenţă.
Din păcate, imediat după aceea, Cristi coboară la oamenii din jurul preşedintelui, amănunte care, cred că nu aveau ce cauta după primele trei propoziţii anterioare. Pentru că discuţia care începuse, şi asupra căreia Panteliomn revine cu mult mai multă concentrare de la jumătate încolo, nu are a face cu oamenii preşedintelui (care au şi ei impportanţa lor, dar în alt plan, la un alt etaj, mai aproape de pământ). Tema importantă din punct de vedere al filozofiei şi sociologiei politice este aceea a naturii - formei şi conţinutului - conducătorului politic şi implicit a actului său politic, a puterii cu temei transcendent sau luciferic. Am să las însă puţin deoparte, această temă care oricum revine, în textuk lui Cristi cu mult mai multă consistenţă câteva rânduri mai jos, pentru a mă întoarce la cei ce au fost nominalizaţi drept cauze ale sporirii dezordinei: oamenii preşedintelui.
Cristi spune că prin măsurile pe care le ia (mai corect, le impune atât cât îl lasă coaliţia) acesta sporeşte dezordinea şi acest lucru se întâmplă nu din cauza măsurilor - constrângătoare, cum le numeşte el - ci din cauza calităţii oamenilor de lângă el. Pentru că sunt nişte oameni fără principii (evident morale, pentru că altfel, cum zice şi Pleşu, două-trei principii are fiecare, măcar cele care privesc binele personal). Nu mi-e foarte clar dacă se referă numai la consilierii săi şi la apropiaţii din PDL, sau în general la cei din PDL, dar, oricum ar fi, asta este o problemă generală în politica românească; nimeni nu mai are iluzii, cred, în ceea ce îi priveşte pe politicienii români.
O caracterizare inexactă pe care Cristi le-o face este următoarea: "intoleranţi cu dezordinea din exterior, cu dezordinea "sistemului ticăloşit", ei sunt din păcate, foarte toleranţi cu pripriile lor slăbiciuni..." Dacă fraza începea cu "toleranţi cu ..." şi acesta era motivul pentru care măsurile promovate de Băsescu provoacă, printre altele, şi dezordine, era perfect. Pentru că unde aţi văzut dumneavoastră politicieni intoleranţi cu dezordinea din exterior, cu sistemul ticăloşit? Păi tocmai aste e, că sunt prea deprinşi cu această dezordine a statului în care se simt extraordinar şi înăuntrul căreia îşi construiesc propria ordine, folositoare lor.
În rest, tot ceea ce spune Panteliomn despre ei este perfect adevărat. Ba nu, ar mai fi o observaţie: deşi ştiu că în grandomania lor găunoasă mulţi au ajuns să creadă că întruchipează adevărul şi binele, aş completa finalul propoziţiei "pentru că ei cred că luptă de partea binelui" cu un cuvânt: "personal". Mai mult de atât, nu avem a pretinde de la această grădină zoologică care este astăzi lumea noastră politică. (Va urma)
Soren Kierkegaard: GRIJILE PĂGÂNILOR - Jurnal de filosofie creştină
Păgânismul este un suflet revoltat; demonul momentului este alungat de un alt demon, şi el lasă locul altora şapte care sunt şi mai răi.
Păgânismul... este în fapt neascultarea, tentativa sterilă şi contradictorie de a servi doi stăpâni.
Este poate normal să pierzi un lucru de nimic fără a te mai îngriji să-l recuperezi; dar să-ţi pierzi propriul eu (să-l pierzi de Dumnezeu) fără a avea măcar cheful de a te apleca pentru a-l lua, sau fără a-ţi da, pentru nimic în lume, seama că l-ai pierdut: ce teribilă pierdere.
S. KIERKEGAARD, grijile păgânilor, grija indeciziei, sfârşit.
Traducere: Paul Ghiţiu
vineri, 4 martie 2011
Demisia conducerii PNL - drama lui Vosganian
Dar asta e problema? Existenţa cuiva este, după cum zice metaforic Vosganian, indiferent de traseul aceluia, albită sau pătată de o hârtie de la tribunal?! Este ea doar o hârtie? Dar tot restul, toate dovezile, toate evidenţele, toate mărturiile? Cuvintele, privirile, gesturile fetide acestui personaj al Infernului, această creatură a nopţii conştiinţei umane, nu sunt ele de ajuns?
Se pare că, chiar şi din perspectiva neînfricatului luptător pentru libertate, nu sunt. Adeverinţa bate viaţa.
Iar despre de ce a votat împotriva alianţei penele-pece, aflăm acum că nu musai din considerente de virtute, ci din cauză că Voiculescu l-a făcut spion în 2006 prin trustul lui de presă. Sau cel puţin cam asta se înţelege.
Aşa că din două una: lui Varujan ori îi e frică să demisioneze împreună cu ceilalţi, că poate nu se mai alege şi rămâne în 2012 fără coledz, fie bate şaua să priceapă iapa de Antonescu.
Din păcate, de-o fi una, de-o fi alta..., Vosganian a ratat o mare şansă; dar asta mai demulticel, prin 99 - 2000. Una din alea care vin odată şi pe urmă, dacă nu înţelegi, se iau pentru totdeauna.
PS - Nu am înţeles în care poză de grup nu-i permite lui Oprea să-l aşeze: în cea a alianţei cu pece - din care singur nu se dă dus, nu cred că Oprea l-a legat de ceilalţi - sau în cea cu demisia colectivă?
Columbeanu şi Monica, creaturi ale nopţii mass-media
A te ocupa de astfel de personaje - parazitul de categorie grea Columbeanu (fiul vestitului Columbeanu prezent în aparatul guvernului de pe vremea lui Dej până acum câţiva ani, loc în care probabil şi-a dăruit viaţa poporului şi s-a sacrificat pentru viitorul bănos al copilului său) un personaj aproape mitic de Nimeni şi parazitul mic (dar lung), Monica - când pe de altă parte faci caz de criză, de lipsuri, de nivelul de trai, de pensii, de doctori, de spitale etc., şi de, atenţie, pericolul unor generaţii tot mai şubrede intelectual (clădite însă după modele ca cele de mai sus, nu?) arată cât de ipocrite şi panglicare sunt toate aceste dezbateri şi îngrijorări.
Încă un motiv pentru ceea ce scriam în urmă cu nişte luni bune despre viitorul incert al neamului românesc, în afara unei minuni a lui Dumnezeu.
GRIJILE PĂGÂNILOR (Soren Kierkegaard)
Grijile păgânilor, este prima parte a cărţii "Discursuri creştine", publicată de Soren Kierkegaard în 1848. O lectură foarte nimerită înaintea, dar şi în timpul, Postului Mare.
În cadrul reuniunilor publice în care se întâlnesc oamenii serioşi, nu se
venerează nimic altceva decât prudenţa înţeleaptă cunoscătoare a realităţii.
Cu cât se afundă omul mai mult în griji, cu atât mai mult el se depărtează de Dumnezeu şi de creştinism; şi ajunge la cel mai scăzut nivel al căderii atunci când nimic nu i se pare mai important decât grija sa din care pretinde a face nu numai cea mai zdrobitoare (ceea ce de fapt nu este, cea mai copleşitoare fiind durerea pocăinţei), cât mai ales grija supremă.
Grijile păgânilor, grija sărăciei
Cu cea mai migăloasă precizie, (pasărea) ia exact "atât cât îi trebuie" şi nimic mai mult, pentru a evita chiar şi cel mai îndepărtat contact cu cunoaşterea ambiguă a abundenţei.
Din punct de vedere
creştin, nu e niciodată problema de a şti ceea ce fost un om, ci ceea ce el a
devenit; cum era, dar cum a devenit; care a fost începutul, dar care a fost şi
finalul.
În aceeaşi măsură în care niciodată pasărea nu a luat mai mult decât îi era
suficient, nici bogatul păgân nu a primit niciodată îndeajuns.
Grijile păgânilor, grija bogăţiei
Căci un om nu învaţă în mod natural de la "ceilalţi" decât ceea ce aceştia sunt; şi în chiar felul acesta lumea înţelege să-l înşele şi să-l împiedice să fie el însuşi.
Iar "ceilalţi" nu ştiu nici ei ceea ce sunt; nu ştiu niciodată decât ceea ce sunt "ceilalţi".
Atunci când eşti tu însuţi fiind în Cel care este în şi pentru el însuşi, poţi să fii în şi pentru aproapele tău, dar nu este posibil să fii tu atunci când eşti numai pentru ceilalţi.
(Păgânul) este ceea ce "ceilalţi" fac din el şi ceea ce el însuşi se face nefiind decât pentru ceilalţi. Grija lui este aceea "de a nu fi nimic", de a nu fi absolut de loc.
Dar grija lui este încă
şi aceea de "a deveni ceva în lume".
Să devii Consilier la Curte: asta ar fi ceva; şi el trebuie mai mult decât orice
să devină ceva în lume; a fi absolut nimic "te aduce la disperare".
"Te aduce la disperare": vorbeşte de parcă nu ar fi deja
disperat.
Grijile păgânilor, grija lipsei de importanţă
Niciun om important nu poate să fie salvat ca atare, ci doar ca un om
smerit.
De fapt, nici nu mai vorbiţi cu un om; în setea sa pentru demnităţi şi onoruri,
el a devenit obiectul poftei sale nemăsurate: ca om, el nu mai este decât un
titlu.
Grijile păgânilor, grija grandorii
Aceasta constă fie în "a vrea
ajutorul lui Dumnezeu" de o manieră interzisă, rebelă şi nelegiută, fie în
"a dori să renunţe la acest ajutor" în acelaşi mod.
(Păgânul) este la mâna spaimei, spaima de a trăi şi spaima de a muri.
Căci de fiecare dată când un eveniment sau perspectiva lui îl smulge din
metamorfoza sa animală, el vede trezindu-se spaima care locuieşte în adâncul
lui şi care îl aruncă în disperarea în care deja se găsea.
Dacă cu siguranţă Dumnezeu nu poate să fie omorât, se poate însă foarte bine
omorâ gândul despre Dumnezeu.
A-l omorâ pe Dumnezeu, este cea mai crudă sinucidere; a-l uita pe Dumnezeu,
este căderea cea mai joasă a unui om; nici animalul nu poate să cadă atât de
jos.
În plus, păgânul este cu totul la mâna spaimei; căci, la drept vorbind, el nu
ştie niciodată la mâna cui este; şi asta este chiar culmea spaimei!
Grijile păgânilor, grija cutezanţei
Ziua de mâine este
îngrijorarea din fiecare zi.
Orice moment de nerăbdare în care doreşti a privi ţinta pentru a vedea dacă
te-ai mai apropiat puţin de ea este întotdeauna o cauză a întârzierii şi a
neatenţiei.
Nu; fii odată pentru totdeauna şi în mod serios hotărât şi aşează-te la lucru,
cu spatele către ţintă.
Astfel se comportă vâslaşul în barcă, şi în acelaşi fel credinciosul.
Nu e oare mai de preţ să-ţi doreşti să fii contemporan cu tine însuţi!
Cu adevărat, cât de rar este veritabilul contemporan cu sine însuşi; căci cei
mai mulţi sunt la sute şi la mii de leghe înaintea lor înşile...
Ce e spaima? Ziua de mâine.
Grijile păgânilor, grija de a se lăsa chinuit de griji
Păgânismul este un regat întors împotriva sa, o împărăție în revoltă perpetuă, unde tiranii se succed unii după alţii, dar unde nu există niciodată un stăpân.Păgânismul este un suflet revoltat; demonul momentului este alungat de un alt demon și lasă loc pentru alte șapte mai răi.
Păgânismul... este practic neascultarea, încercarea sterilă și contradictorie de a servi doi stăpâni.
Poate că este normal să pierzi un fleac fără să-ți faci griji că îl recuperezi; dar să-ți pierzi propriul sine (pierzând pe Dumnezeu) fără să ai măcar dorința de a te apleca pentru a-l recupera, sau fără ca măcar să-ți dai seama că l-ai pierdut: Ce pierzanie teribilă!
S. KIEREKEGARD, grijile păgânilor, grija nehotărârii, sfârșit
joi, 3 martie 2011
Criza benzinei
Radicală, dar nu fantezistă.
Pentru că acum e prea târziu v-o spun mâine, poate o susţineţi.
Preda, Brutusul lui Boc
Plin de avânt în urma unei decizii neconfirmate încă de "forurile largi" ale partidului, Cristian Preda se aruncă în stilul Dinu Păturică să muşte mâna care l-a primit (ei, nu, ştim cu toţii că mâna aceea e în altă parte, dar, totuşi, şi mâna lui Boc l-a mângâiat pe creştet când a intrat la grădiniţa politică). E în spatele dlui Preda o siguranţă teribilă, de tip oportunist, că viitorul va arăta într-un anumit fel şi că zarurile sunt aranjate aşa cum trebuie (pentru el, de exemplu) sau o nesiguranţă la fel de grea care îl face să iasă la atac.
Într-o postare de astăzi, pe care am susţinut-o, Cristi Teodorescu vorbeşte despre un nou Boc, care pare a lua în considerare un viitor mult mai lung de o lună-două, cât pare a-i da prietenul Preda. Poate că va fi aşa: poate că nu va fi. Dar dacă va fi - şi, probabil, chiar dacă nu va fi - viitorul internaţionalistului politic, fost decan, nu pare a fi de loc roz. Poate că asta e şi cauza pentru care a ieşit la bătaie (mult prea devreme - să fie terminarea resurselor de răbdare, să fie o tactică de a-l lovi pe premier, ca şi opozanţii, pentru a-i grăbi sfârşitul) cu o atitudine plină de compasiune faţă de un viitor fost prim ministru, posibil, dar nu foarte sigur, candidat la Cluj. Pentru care, Cristi Preda, şi-ar rupe nişte timp ca să-i facă campanie. Din ce postură? Din cea, după cum se crede probabil îndreptăţit, de preşedinte pedele. Căci cum altfel să înţelegem cuvintele sale? (Vezi, ascultă tot ceea ce a spus.)
Pentru mai multe detalii privindu-l pe premier, citeşte textul lui Teodorescu http://teodorescu.catavencu.ro şi comentariul meu de pe blogul lui.
Soren Kierkegaard: GRIJILE PĂGÂNILOR (2)- Jurnal de filosofie creştină
Căci un om nu învaţă în mod natural de la "ceilalţi" decât ceea aceştia sunt; şi în chiar felul acesta lumea înţelege să-l înşele şi să-l împiedice să fie el însuşi.
(Păgânul) este ceea ce "ceilalţi" fac din el şi ceea ce el însuşi se face nefiind decât pentru ceilalţi. Grija lui este aceea "de a nu fi nimic", de a nu fi absolut de loc.
Să devii Consilier la Curte: asta ar fi ceva; şi el trebuie mai mult decât orice să devină ceva în lume; a nu fi absolut nimic "te aduce la disperare". "Te aduce la disperare": vorbeşte de parcă nu ar fi deja disperat.
Niciun om important nu poate să fie salvat ca atare, ci doar ca un om smerit.
De fapt, nici nu mai vorbiţi cu un om; în setea sa pentru demnităţi şi onoruri, el a devenit obiectul poftei sale nemăsurate: ca om, el nu mai este decât un titlu.
Grijile păgânilor, grija grandorii
miercuri, 2 martie 2011
Soren Kierkegaard: GRIJILE PĂGÂNILOR (1)- Jurnal de filosofie creştină
Grijile păgânilor, grija sărăciei
Cu cea mai migăloasă precizie, (pasărea) ia exact "atât cât îi trebuie" şi nimic mai mult, pentru a evita chiar şi cel mai îndepărtat contact cu cunoaşterea ambiguă a abundenţei.
În aceeaşi măsură în care niciodată pasărea nu a luat mai mult decât îi era suficient, nici bogatul păgân nu a primit niciodată îndeajuns.
Grijile păgânilor, grija bogăţiei
(Traducere: Paul Ghiţiu. Va urma)
Milioane de cetăţeni din UE se roagă pentru victoria lui Putin
Încă în șoaptă, atitudinile est-europene față de războiul din Ucraina încep să se întoarcă în favoarea Rusiei sau, cel puțin, să se îndepărt...