Cele două sensuri ale postirii

Abordând această problemă, se ridică următoarea întrebare: dacă Sfânta Euharistie este incompatibilă cu postirea, de ce atunci se rânduieşte săvârşirea ei în Sâmbetele şi Duminicile din timpul Postului Mare şi aceasta fără a se „întrerupe" postul? Canoanele Bisericii par a se contrazice aici unele cu altele în această privinţă. În timp ce unele canoane opresc postirea în zilele de Duminică, altele interzic întreruperea postului în oricare din cele patruzeci de zile. Totuşi, această contradicţie este numai aparentă, pentru că cele două rânduieli, ce par a se exclude reciproc, se referă de fapt la două sensuri diferite ale cuvântului postire. Este important să se înţeleagă aceasta, pentru că descoperim „filosofia ortodoxă asupra postirii", esenţială de altfel pentru întreaga noastră nevoinţă duhovnicească. (Mai multe în pagina Ortodoxie)

Jurnal polemic - Despre slăbiciunea puterii lui Traian Băsescu (III)

Treburile zilnice şi evenimentele din jur m-au împiedicat să termin comentariul meu asupra textului lui Cristi Pantelimon. Voi încerca acum, foarte schematic să pun punct pentru a lăsa să iasă la lumină răspunsul său, care deja aşteaptă în memoria virtuală a calculatorului.
Deci, Cristi, continui pe text:

• Deşi textul tău e majoritar critic la adresa lui Băsescu, înţeleg că totuşi îl aşezi pe acesta, faţă cu destinul românilor, foarte sus: alături de Mihai Viteazu. Poate că e puţin cam mult, dar pentru el poate să fie deja de ajuns pentru a-şi motiva trecerea pe la Cotroceni.
• Emil Constantinescu a fost slab din motivele arătate în răspunsul anterior: a fost orientat numai către sine. Poţi şi astfel să-ţi croieşti un loc în istorie dacă ai multă energie şi isteţime. Nu le-a avut. În perioada lui au fost luate unele dintre cele mai tragice măsuri pentru viitorul României - vezi distrugerea finală a complexelor de porci, de vite şi de păsări. Mai ţii minte imaginile cu porcii care de foame rodeau fiarele ţarcurilor şi mureau cu miile? Au fost lucruri făcute cu bună ştiinţă. Ca şi altele legate de închideri iraţionale în industrie. După 2000 lucrurile s-au mai îmbunătăţit, dar şi pentru că ajunsesem foarte jos: de acum veneau, pe pustiu, investitorii!
• Nu cred în omul politic spectator, detaşat, urmărind superior mecanismele sociale, economice şi politice - poate în perioade de belşug, stabilitate, construcţie solidă. În perioade ca aceea pe care o tot trecem trebuie acţiune. Bălcescu a acţionat, Viteazu a acţionat; nu există conducător căruia să-i fi rămas numele în timp şi care să fi stat reflectat de la distanţă. Pămpălăii - cum au fost politicienii nemţi dărâmaţi de nazişti - de exemplu - au lăsat în urmă răni mult mai adânci. Uite, Iliescu, în toate mandatele sale, a fost mult mai "cuminte"; şi cum au mers lucrurile; ce ne-a lăsat el "moştenire"?
• De aceea nu cred nici în linişte - mai ales în astfel de vremuri. Linişte în natură, la apusul soarelui pe malul mării, în camera de lucru sau în dormitor. Liniştea din societate mă sperie: pe vremea lui Ceauşescu era linişte. În comunism era linişte, peste tot. Înţeleg ce vrei să spui, dar am senzaţia că eşti călare pe două lucruri deosebite: într-o parte se aplică în cealaltă nu. Tâlharii de stat preferă liniştea. Jefuitorii de la ghişeul local până la Cotroceni, preferă liniştea. Vânzătorii de ţară, preferă liniştea. Mai ştii cum s-a vândut Petrom - în linişte, toţi au fost de acord, unii au luat banul gros, alţii de paradă, cum să te opui la aşa măreţ contract?
• Sunt însă de acord că vânzoleala multă strică, devalorizează acţiunile bune, stârneşte confuzie, panică. Este chiar ea un semn al unei confuzii proprii, al lipsei de experienţă, de decantare culturală, al lipsei de colaboratori cu adevărat pricepuţi sau al neştiinţei de a-ţi valoriza colaboratorii pricepuţi. Toate astea le-a avut şi încă le are Băsescu, chiar dacă a evoluat mult faţă de momentul începutului. Dar nu e uşor să fii decan (nu-i aşa?), darmi-te preşedinte de ţară.
• Nu cred că Băsescu se teme de linişte pentru că nu o poate controla; cred că se teme, acum, printre alte frici omeneşti, de a nu lăsa o urmă cât de cât apreciată în istorie; de a nu fi pomenit la şi alţii, sau chiar de a nu fi pomenit de loc. Se teme poate de linişte ca semn că nu a făcut nimic.
• Nu l-aş aşeza pe Băsescu alături de cum zici tu: "ceilalţi "acţionari" ai efortului de curăţire a României"; şi nu nici învins de situaţie. Mai întâi pentru că nu ştiu cine aceşti alţi acţionari în afară de Boc cel, pînă mai ieri, cuminte; văd doar nişte umbre care mai mult mimează acţiunea, care n-o doresc şi nu vor fi nici epuizaţi nici fără speranţă. Şi câţiva procurori, judecători, funcţionari care par a se trezi. Iar
• Nu cred că va fi bine pentru următorul preşedinte să lase lucrurile libere: să acţioneze puţin şi să facă mult, da. Dar cine? Poate unul de import cu contract de management! Dacă-i trimitem pe toţi politicienii români şi pe funcţionarii superiori în vacanţă şi aducem câteva mii de nemţi.
• Băsescu a acţionat mult, zici tu, şi a făcut puţin. Sunt de acord. Dar: după cum spuneam şi în răspunsul (II) puţin înseamnă mult faţă de nimic şi infinit faţă de minus. Şi acest puţin - decizia de ieri pt Voiculescu, crezi că se obţinea într-un "liniştit regim" Iliescu, Năstase, Geaonă, Antonescu? - se poate dovedi mâine ca mugurele din care a crescut un copac.
•  Dacă mă gândesc mai bine, asemănarea cu Mihai Viteazu e destul de interesantă: şi domnitorul a stârnit multă vânzoleală şi a sfârşit, aparent, fără rezultate. Dar un mugure tot a fost acolo. Şi a devenit copac de-abia la 1918. 
• Sper să fi văzut bine mugurele de azi şi să nu aşteptăm atât.

PS: Apropo de linişte:Ana Blandiana: Am fost convinsa ca toti sunt cu mine, ca Ceausescu si ai lui sunt rai, ca noi nu suntem decat victime. Dupa '89 am descoperit ca, deoarece inainte taceam, de fapt nu ne cunoasteam

Felix, acest Iuda şi Caiafa

Probabil cea mai importantă hotărâre judecătorească din 1990 încoace.
Un moment al adevărului şi al luminii.
Un moment al speranţei.
Un moment care poate fi începutul unui drum.
Un moment al dreptăţii pentru milioanele de victime de tot soiul ale terorismului de stat comunist.

Afirm că este cea mai importantă decizie a justiţiei avându-l în vedere nu numai pe individul Felix, ci tot ceea ce el reprezintă, pe toţi cei care i-au stat şi îi stau alături, de la securişti, miliţieni, turnători, delapidatori ai banilor poporului român cu nume sau fără, cu chip sau fără, profitori de tot soiul, toată gama de paraziţi umani, de indivizi fără morală, fără conştiinţă, fără ţară, până la Antonescu şi Ponta.
Bani, televiziuni, protecţie, prietenii şi cârdăşii politice, totul la cea mai mare putere, la cel mai înalt nivel.  

E prima dată în aceşti 21 de ani când câştigă cei buni, cei drepţi, cei omorâţi sau chinuiţi, cei jefuiţi. 
E prima dată când această coaliţie a răului, care se ocupă cu distrugerea neamului românesc, este înfrântă.
Decizia de astăzi este ca o rupere de blestem, ca o risipire de vrajă întunecată, este un moment în care iadul a gemut.

Şi, probabil că nu întâmplător, această zi este în Postul Mare, în această perioadă în care ne pregătim pentru Învierea Celui ucis de Felicşii din toate timpurile. 
Poate că ziua de azi anunţă şi o înviere a sufletului românesc.
Doamne ajută!

Un moment extraordinar - Voiculescu turnător!

        Mai sunt şi becuri din când în când în tunelul ăsta.
        Decizia Curţii Supreme este un astfel de moment de sclipire, de aprindere a unei luminiţe. Poate fi un moment cu un potenţial nebănuit. E un moment de bucurie - bucuria că s-a făcut, parţial, dreptate. Că întunericul puturos construit de banda de nemernici, din trecut şi din prezent, din care face parte şi acest individ, a fost spart.
        Aşteptăm condamnarea pentru declaraţie mincinoasă.
        Am să revin.

Cu A. Schmemann despre - LITURGHIA DARURILOR MAI ÎNAINTE SFINȚITE

1. Cele două sensuri ale Sfintei Împărtăşanii

Dintre toate rânduielile liturgice aparţinând Postului, una este de o importanţă crucială pentru înţelegerea acestuia, iar aceasta, fiind specifică Ortodoxiei, este în multe feluri o cale spre înţelegerea tradiţiei sale liturgice. Această rânduială este aceea care interzice oficierea Sfintei Liturghii în zilele de rând. Indicaţiile sunt clare: nu se săvârşeşte nicidecum Sfânta Liturghie în zilele de Luni până Vineri din timpul Postului, cu o singură excepţie — la sărbătoarea Bunei Vestiri, dacă aceasta cade într- una din aceste zile. Miercurea şi Vinerea este totuşi rânduită o

slujbă de seară specială a Sfintei Euharistii; aceasta se numeşte Liturghia Darurilor mai Înainte Sfinţite.

Atât de mult s-a uitat sensul acestei rânduieli, încât în multe parohii, în special în acelea care au fost expuse pentru o perioadă îndelungată influenţelor apusene şi latine, aceasta pur şi simplu nu s-a respectat, iar practica specific latină a liturghiilor zilnice — „particulare" sau „de pomenire" — se continuă de-a lungul întregului Post. Dar chiar şi acolo unde această rânduială se respectă, nu se face nici un efort pentru a pătrunde dincolo de ascultare formală şi de a înţelege semnificaţia ei duhovnicească, „logica" profundă a Postului. Prin urmare, este important să explicăm aici amănunţit semnificaţia acestei rânduieli care transcende cadrul Postului şi pune în lumină întreaga tradiţie liturgică a Ortodoxiei.

În termeni generali vorbind, avem aici expresia şi aplicarea unui principiu liturgic fundamental: incompatibilitatea Sfintei Euharistii cu postirea. Dar, totuşi, pentru a înţelege semnificaţia acestui principiu, trebuie să începem nu cu postirea ci cu Sfânta Euharistie. In tradiţia ortodoxă, care este profund diferită în această privinţă de teologia şi practica euharistică a catolicismului apusean, Sfânta Euharistie şi-a păstrat întotdeauna caracterul său sărbătoresc şi luminos. Ea este, întâi de toate, taina venirii şi prezenţei lui Hristos printre apostolii Săi şi, prin urmare, ea este — într-un sens foarte real — sărbătoarea învierii Sale. Cu adevărat venirea şi prezenţa lui Hristos în Sfânta Euharistie constituie pentru Biserică dovada învierii Sale. Bucuria şi „arderea" inimilor trăită de apostoli când, în drum spre Emaus, Hristos însuşi li S-a descoperit la „frângerea pâinii" (Luca, XXIV, 13-35) constituie pentru Biserică izvorul veşnic al cunoaşterii sale „experimentale" şi „existenţiale" a Învierii. Nimeni nu a văzut cu adevărat învierea lui Hristos, totuşi apostolii au crezut în ea, nu pentru că cineva îi învăţase aşa, ci pentru că ei au văzut pe Domnul Cel înviat când „uşile fiind încuiate" El a apărut printre ei şi a luat parte la masa lor. (Mai multe în pagina Ortodoxie)

Jurnal conservator - Russel Kirk: Zece principii conservatoare (III)

În al patrulea rând, conservatorii se lasă conduși de principiul prudenței. Burke este de aceeași părere cu Platon că, pentru omul de stat, prudența este șefă între virtuți. Fiecare măsură publică trebuie să fie judecată prin prisma probabilelor ei consecințe pe termen lung, și nu numai după trecătoarele avantaje sau popularitate. Conservatorii spun despre liberali și despre radicali că sunt imprudenți: pentru că se aruncă asupra obiectivelor lor fără să acorde atenție riscurilor unor noi abuzuri mai rele decât relele pe care speră să le înlăture. După cum a spus John Randolph of Roanoke, Providenţa divină se mişcă încet, dar diavolul se grăbeşte întotdeauna. Societatea umană fiind complexă, remediile nu pot să fie simple, dacă vrem ca ele să fie şi eficiente. Conservatorul declară că el acţionează numai după suficientă reflecţie, timp în care a cântărit cu grijă consecinţele. Reformele bruşte şi necugetate sunt la fel de periculoase ca tăieturile chirurgicale bruşte şi necugetate.

În al cincilea rând, conservatorii sunt atenţi la principiul varietăţii. Ei se simt legaţi de complexitatea proliferantă a instituţiilor sociale şi modurilor de viaţă stabilite cu mult timp în urmă, atât de deosebite de uniformitatea îngustă şi egalitarismul paralizant al sistemelor radicale. Pentru păstrarea unei diversităţi sănătoase în orice civilizaţie, trebuie să supravieţuiască ordine şi clase, diferenţe de condiţie materială şi multe alte feluri de inegalitate. Singurele forme adevărate de egalitate sunt egalitatea Judecăţii de Apoi şi egalitatea în faţa unui tribunal; toate celelalte încercări de nivelare trebuie să conducă, în cel mai bun caz, la stagnare socială. Societatea are nevoie de o conducere corectă şi capabilă; şi dacă diferenţele naturale şi instituţionale sunt distruse, curând un tiran sau o ceată de mizeri oligarhi vor crea noi forme de inegalitate.

În al şaselea rând, conservatorii sunt disciplinaţi de principiul lor de imperfecţiune. Natura umană suferă în mod iremediabil din cauza unor greşeli grave, conservatorii ştiu acest lucru. Omul fiind imperfect, niciodată nu va putea fi creată o ordine socială perfectă. Din cauza neliniştii omeneşti, omenirea s-ar revolta împoptriva oricărei dominări utopice şi ar izbucni din nou într-o nemulţumire violentă – sau altfel va muri de plictiseală. A urmări Utopia este tot una cu a sfârşi într-un dezastru, spun conservatorii: noi nu suntem făcuţi pentru lucruri perfecte. Tot ceea ce putem aştepta în mod rezonabil este o ordine suportabilă, o societate echitabilă şi liberă, în care vor continua să se ascundă unele rele, nedreptăţi şi suferinţe. Prin atenţia potrivită acordată reformelor prudente, noi putem păstra şi îmbunătăţi această ordine suportabilă. Dar dacă vechile instituţii şi garanţiile morale ale unei naţiuni sunt neglijate, atunci impulsul anarchic din umanitate se dezlănţuie: “ceremonia inocenţei este stricată”. Ideologii care promit perfecţiunea omului şi a societăţii au transformat o mare parte a lumii secolului douăzeci într-un iad pământean.
 
În al şaptelea rând, conservatorii sunt convinşi că libertatea şi proprietatea sunt strâns legate. Separă proprietatea de posesia privată şi Leviatanul va deveni stăpân peste toate. Pe fundamentul proprietăţii private s-au construit mari civilizaţii. Cu cât este mai răspândită posesiunea proprietăţii private, cu atât mai stabil şi productiv este poporul. Conservatorii susţin că nivelarea economică nu înseamnă progres economic. A primi şi a cheltui nu sunt idealurile supreme ale existenţei umane; dar o bază economică solidă pentru persoană, pentru familie şi pentru popor este mult de dorit.

Sir Henry Maine, în a sa Comunităţile săteşti, pune cu tărie cazul proprietăţii private ca deosebită de proprietatea colectivă: “Nimeni nu are libertatea de a ataca mai multe prorietăţi şi în acelaşi timnp să afirme că pune preţ pe civilizaţie. Istoriile celor două nu pot să fie desfăcute una de cealaltă.” Pentru că instituţia mai multor proprietăţi – adică, proprietatea privată – a fost un instrument puternic în a-i învăţa pe bărbaţi şi pe femei responsabilitatea, în a le furniza motive de integritate, de a susţine cultura generală, de a ridica omenirea deasupra nivelului unei simple corvoade, de a asigura tihna de a gândi şi libertatea de a acţiona. De a fi în stare să te bucuri de fructele muncii tale; de a fi capabil să vezi munca ta făcută permanent; pentru a putea să-ţi laşi moştenire proprietatea uzrmaşilor tăi; de a fi capabil de ridicare de la starea chinuitoarei sărăcii la siguranţa împlinirii de durată; de a avea ceva care este cu adevărat al tău – acestea sunt avantaje greu de negat. Conservatorul recunoaşte că posesia proprietăţii îi stabileşte posesorului anumite îndatoriri; el acceptă aceste obligaţii morale şi juridice cu seninătate.  Va urma.

Traducere: Paul Ghiţiu

Imagini de la Valea Plopului

În pagina de POZOGRAFII găsiți mai multe și mai mari imagini de la Valea Plopului de acum un an.  

Tot ceea ce se vede în aceste imagini  a fost construit din ajutoare, de către Părintele Tănase împreună cu voluntari și cu beneficiarii mai mari ai acestui sat al omeniei, care a ajuns la 400 de suflete. În postarea anterioară, de la Fundația Arsenie Boca, găsiți o listă cu cele necesare pentru cei de acolo.

Pentru a le mări și mai mult dați click pe poză.

Am primit de la Fundaţia Arsenie Boca (6) - Important, se merge la Valea Plopului la Părintele Tănase cu ajutoare

Dragi prieteni ai fundaţiei,

 

Cu bucurie vă anunţăm că pe data de 19.03.2011 mergem la copiii din Valea Plopului - Valea Screzii! Cu puţin timp în urmă am cerut de la doamna administrator din Valea Screzii şi de la Părintele Tănase o listă cu necesităţi. Astfel, găsiţi lista mai jos:

1. Lapte praf ( Nan 1, 2,3), pampers pentru copii nr. 4
2. Şerveţele umede (tot pentru copii)
3. Pahare de unică folosinţă şi serveţele de masă
4. Soluţii de curăţenie pentru parchet şi gresie + înălbitor pentru rufe
5. Spirt medicinal, soluţii dezinfectate (rivanol, betadina, apă oxigenată)
6. Comprese sterile, plasturi, feşe, nurofen sirop pentru copii şi adulţi – pentru raceală şi gripă, medicamente pentru dureri de gât ( faringosept, strepsils etc.)
7. Conserve de mazăre, fasole verde, ciuperci, zacuscă, bullion, soia (granule), şniţele din soia, margarină, biscuţi de post, napolitane de post, halva, peşte
8. 15 feţe de masă (dimensiuni: 1,80 m cu 2,20 m).

 

La toate acestea se adaugă şi bani pentru materiale de construcţii sau chiar materiale! Venim cu rugămintea ca şi de data acesta să ne ajutaţi să strângem cele necesare! Mulţumim pentru toate eforturile de până acum! În ceea ce priveşte plecarea, ca de obicei, ne-am propus să se meargă cu câteva maşini, numărul acestora depinzând de numărul persoanelor care vor merge. Astfel, îi rugăm pe cei care au maşini personale şi care sunt interesaţi să vină, să ne ajute cu locurile neocupate din automobil.

 

Aşteptăm întrebările, ajutorul şi confirmările dumneavoastră până joi, 17 martie. Înainte de plecare ne vom întâlni la sediul fundaţiei la ora 10.15.

 

Ne-am îmbogăţit oferta de cărţi! Găsiţi pe site-ul fundaţiei toate detaliile despre noile titluri gen: Filocalia pentru copii şi tineri ( vol. I), Sfânta Elisabeta - Mare ducesă a Rusiei. Viaţa şi Pătimirea, Lupta pentru smerenie şi pocăinţă – Părintele Proclu Nicău etc.! Click aici pentru a vizualiza pagina site-ului!

 

Mulţumim! Bucurie!

 

O soră a vieţii

 

„Nu suntem născuţi de timp, ci de veşnicie. Aşa se face, că avem într-o fărâmă de ţărână şi celălalt tărâm. Deşi trăim o vreme îmbrăcaţi de lumea aceasta, totuşi ni se întâmplă clipe când fratele vis şi sora moarte ne dau târcoale şi ne despică făptura în două.

Avem clipe în care scăpăm de sub chingile celor patru dimensiuni ale lumii văzute şi ne trezim deodată într-un alt mod de a fi şi pătrundem într-un alt mod de-a cunoaşte. Întâmplările următoare ne pot pune pe cale:

Povestea cineva zicând: „Se făcea că eram un om sărac, cu nevastă şi copii şi n-aveam nicio avere. Lumea se-nrăise şi nimeni nu mă ajuta; drept aceea, m-am gândit să mă fac şi eu la fel şi să merg să fur. Deci într-o noapte am plecat să fac isprava ce o plănuisem. Dar, nefiind un priceput în meserie, mi s-a întâmplat să fiu prins de paznici care m-au legat şi m-au băgat în temniţă. După mai multă vreme m-au chemat la judecată pentru tâlhărie. M-au judecat şi m-au osândit la moarte. Drept aceea, ducându-mă afară din cetate, legat fedeleş cu mâinile la spate, ne-am oprit într-o pădure, unde aveau să mă spânzure de-o cracă. Când îmi strânseră ştreangul de grumaz, tresării de spaimă şi mă trezii din vis. Eram leoarcă de sudoare, dar izbăvit de ştreang.

Ce se întâmplase? Dormisem pe spate şi din tavan, drept de deasupra mea, se dezlipise o bucată de tencuială care-mi căzuse tocmai pe grumaz şi care mă trezise.

Aşadar, eu trăisem o istorie întreagă care cuprindea atâtea lucruri răsfirate pe aşa de multe zile adunate într-o clipă.”

 

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.

 

Cu preţuire,

 

Irina Coşoveanu

Cum a descoperit Cetăţeanul Vasileanu dracul naţionalist în Biserica Ortodoxă Română

       Ori pentru că nu-l băga nimeni în seamă şi atunci s-a gândit să atace piaţa cu un subiect care are potenţial de scandal, ori pentru că cineva, "o voce", i-a şoptit o comandă scurtă, ori pentru că amândouă, dl. Vasileanu are treabă de la un timp cu Biserica Ortodoxă Română.
       După ce într-un articol recent avea mai multe griji - poate prea multe pentru un singur articol - cum că i-au scăzut procentele de încredere din partea populaţiei pentru că e dreaptă dar e strâmbă, că e coruptă, că nu ştie să comunice, că nu prea e democrată - după cum spuneam, cam multe şi amestecate diluând astfel efectul - cetăţeanul respectiv revine cu o nouă grijă: 

        "De ce persista delirul pseudo-nationalist in discursurile unor lideri de opinie ai BOR, cunoscuti teologi sau preoti, mari duhovnici, ba chiar unii ierarhi care parca vor sa-l concureze pe tribunul de Butimanu? Cum poate fi atenuat si imbunat acest discurs? Cu alte cuvinte, cata audienta au astazi pozitionarile nationaliste firesti, decente, adecvate inteligent noilor realitati europene si euro-atlantice, dar care nu aluneca in capcanele ideologice, in extremisme defuncte?"

       Neamintindu-mi de nicio astfel de atitudine, ba chiar fiind uşor dezamăgit de un uşor prea la modă internaţionalism al Bisericii noastre, am accesat materialul cu pricina pentru a vedea despre cine e vorba; care sunt duşmanii  noilor realităţi europene şi euro-atlantice, cine sunt imitatorii cruciaţi ai nebunului de la Butimanu. Şi iată cine erau zmei şi căpcăunii:

       La intrebarile de mai sus exista o multitudine de raspunsuri. Era previzibil, de pilda, ca un fost membru al miscarii legionare, precum Pr. Justin Parvu, sa-si promoveze ideologia pana la capat, caci vorbim de un batran de 92 de ani care a suferit indelung pentru convingerile sale. Este insa de neinteles de ce si cum a reusit parintele sa devina astazi un centru de greutate al extremismului crestin ortodox romanesc,manifestat in felurite variante: de la refuzul pasapoartelor biometrice ￢ mai nou, al cardurilor de sanatate, pana la refuzul vaccinurilor, al autoritatii Bisericii si a statului, in ultima instanta.

       Ei erau numai unul, părintele Iustin Pârvu, căci pe nimeni altul nu mai numeşte cetăţeanul Vasileanu într-un material destul de lung, de altfel. Asta ar fi unu.
Doi: Unde se ascunde pseudonaţioalismul de tip Butimanu în refuzul paşapoartelor, al cardurilor de sănătate, al vaccinurilor etc. Fantezie, fantezie, da' să ştim şi noi.
Trei: Unde se ascund elementele ideologiei legionare pe care, pretinde comunardul Vasileanu, bătrânul călugăr o promovează până la capăt, în aceleaşi refuzuri? Căci cu altceva revoluţionarul Vasileanu nu mai vine.
       Dar cine citeşte titlul articolului şi extrasul din şapoul acestuia în care este reluat chiar primul text citat mai sus, înţelege foarte clar că BOR colcăie la toate nivelele de legionari, tribuni, nebuni, extremişti şi, de ce nu, terorişti. Şi pentru ca construcţia imaginară să ţină avem şi un "ce" concret: părintele Pârvu, pe care o întâmplare meşteşugit pusă la cale, probabil, l-a aruncat sub satârul necruţător al internaţionalilor, corecţilor, activiştilor etc (Aşa cum în primul material era amintit Teodosie de la Constanţa; câte o tentă de concret care să facă tot virtualul adevărat).
       Şi pentru că toate astea trebuia să servească unui scop mai perfid iată şi concluzia pe care filosoful post-marxist ne-o serveşte din chiar primul rând al articolului său:

Intoxicati cu delirul pseudo-nationalist, este greu sa mai gandesti astazi Biserica drept vector de securitate.(!!!)
  
        Cum autorul articolului nu e venit nici din munţii din Papua Noua Guinee, nu e nici prost, nici incult, în oricare din variantele de la început, şi în chiar logica textului său, am putea trage şi noi concluzia, pornind numai de la acest unic articol, că: dacă nu ar fi un "îndrăcit" ar fi mai mult ca sigur un "oportunist ticălos". Ar fi corect?

Cu Părintele Teofil Părăian despre Canonul cel Mare

- Părinte Teofil, Postul Mare este răstimpul în care omul este chemat să se cerceteze pe sine mai mult decât altădată, să se apropie mai mult de Dumnezeu. Pentru aceasta Biserica noastră Ortodoxă ne întâmpină cu slujbe mai multe si mai lungi, dintre acestea Canonul cel Mare are un loc deosebit. Ce este, de fapt, Canonul cel Mare?

- Canonul cel Mare este un canon mare, cel mai mare canon din toate canoanele câte sunt în rânduiala Bisericii noastre, prin lungimea lui, prin bogătia lui, prin alcătuirile din care este compus. Canoanele Bisericii noastre, canoanele de slujbă, sunt alcătuiri care au în general opt cântări numărate ca nouă pentru că una lipseste de obicei si anume cântarea a doua. Canonul cel Mare are si cântarea a doua, de altfel în Triod sunt mai multe canoane care au toate cele nouă cântări. Nu este vorba de o singură cântare, ci e vorba de alcătuiri din mai multe ziceri care împreună formează ceea ce numim noi o cântare, cântarea întâia, cântarea a doua, cântarea a treia s.a.m.d. Canonul cel Mare are multe alcătuiri de felul acesta apartinând fiecărei cântări si de pe urma faptului că este lung se numeste Canonul cel Mare. De fapt, ce înseamnă canon în acest înteles, înseamnă îndreptare nu înseamnă chinuire, un canon în care te chinui ca să realizezi ceva sau te chinui pentru că ai făcut ceva rău, ci este vorba de un îndreptar, de un mijloc de îmbunătătire sufletească, de ceva care te ajută să te faci din rău bun sau să fii preocupat de îmbunătătire. Acesta e rostul tuturor canoanelor de slujbă, de exemplu, Canonul de pocăintă care este o rânduială pentru credinciosi în general, pentru rugăciunea particulară, e acelasi lucru, adică o rânduială de rugăciune prin care îti propui să nu mai fii rău dacă ai fost rău sau dacă esti bun, să fii si mai bun, să fii mai angajat într-o viata superioară. Canonul cel Mare, de fapt, ca si celelalte canoane, nu are atât importantă când îl realizăm, de exemplu miercuri seara din săptămăna a cincea a postului. Spus o singură dată pe an nu are mare importantă, însă importanta lui este în continutul lui, în ceea ce se poate realiza prin continutul lui si de aceea e important să îl avem la îndemână si să îl studiem, să-l aprofundăm, să ni-l impropriem prin învătarea anumitor ziceri din cuprinsul canonului, să ne orientăm după continutul lui. Asa că eu as recomanda să fim cu mai multă luare aminte nu numai la vremea când se face, pentru că atunci fiind o multime de idei, ideile urmează una pe alta si am putea zice că într-un fel se desfiintează una pe alta. Trecem de la o alcătuire la altă alcătuire, cea de la care am trecut o uităm, cea la care suntem o avem în vedere, dar după ea urmează alta si alta si asa că acolo sunt, poate, sute de idei care sunt în folosul nostru, dar care nu sunt lucrătoare în viata noastră pentru că nu ne rămân. Ne rămâne doar ideea că am participat la un canon lung, la un canon mare, la un canon care e mare nu numai prin lungime ci e mare si prin profunzime. E un sentiment de coplesire. Suntem prea mici pentru un canon asa de mare.

Mai multe în pagina Ortodoxie.

POSTUL CEL MARE - TRIODUL

Postul Mare are propria sa carte liturgică - Triodul. Acesta conţine cântări şi pericope biblice pentru fiecare zi a perioadei Postului, începând cu Duminica Vameşului şi a Fariseului şi sfâr-şind cu Vecernia din Sfânta şi Marea Sâmbătă. Cântările Triodului au fost compuse, în cea mai mare parte, după dispariţia practică a instituţiei catehumenatului, adică botezul adulţilor şi necesitatea pregătirii pentru acesta. Accentul cântărilor se concentrează deci nu asupra Botezului, ci asupra Pocăinţei. Din păcate, foarte puţini oameni cunosc şi  înţeleg astăzi frumuseţea şi adâncimea  unică a acestei  imnografii a Postului. Necunoaşterea Triodului este cauza principală a dezvoltării lente către o adevărată înţelegere a Postului, a scopurilor şi înţelesurilor sale  - o dezvoltare care are loc încetul cu încetul în mentalitatea creştină şi care reduce Postul  la o „obligaţie" juridică şi la un set de reguli dietetice. Adevărata descoperire şi preocupare a Postului este aproape pierdută astăzi şi nu există altă cale mai apropiată de  redescoperire a sa decât printr-o ascultare atentă a cântărilor Triodului .

Este semnificativ, de exemplu, cât de adesea aceste cântări avertizează tocmai împotriva unei înţelegeri „formale" şi, deci, făţarnice a postirii. Încă devreme, din Miercurea lăsatului sec de brânză, auzim:

„De bucate postindu-te, suflete al meu, şi de pofte necurăţindu-te în deşert te lauzi cu nemâncarea; că de nu ţi se va face ţie pricină spre îndreptare, ca un mincinos vei fi urât de Dumnezeu, şi răilor draci te vei asemăna, care nici odinioară nu mănâncă. Deci caută să nu faci netrebnic postul, păcătuind; ci nemişcat să rămâi spre pornirile cele fără cale, părându-ţi că stai înaintea Mântuitorului Celui Ce S-a răstignit, şi mai ales că te răstigneşti împreună cu Cel ce S-a răstignit pentru tine."

 Mai mult în pagina Ortodoxie.

Jurnal sentimental - Of, cât de proastă e Opoziţia!

Ceea ce nu înseamnă că Puterea e deşteaptă: Dar când eşti în opoziţie, adesea, nu ai nimic altceva a face decât să stai cu gura deschisă sub păr ca să-ţi "cadă para mălăiaţă în gura lui nătăfleaţă".
Ce vreau adică să zic: că în furia ei neghioabă contra lui Băsescu şi în graba ei protească de a taxa orice zice acesta direct sau prin oamenii lui, refuză nenumărate prilejuri de a prelua iniţiativa şi de a pune într-o situaţie extrem de neplăcută Puterea. Mai mult chiar, îşi închide drumurile către aceste subiecte, pentru atunci când va ajunge - că probabil va ajunge cândva - la guvernare.
Păi cum să mai vii tu să lupţi cu corupţia când sari fără minte în sus la orice idee, iniţiativă, ordonanţă, lege etc. care are aerul timid că vrea să-i taie corupţiei unghiile? Sau cum să mai faci tu eficientă adminsitraţia, dacă te faci pavăză trântorilor din ministrere, agenţii, direcţii, consilii de tot soiul, primării etc? Sau cum să modernizezi piaţa muncii când tu zici că noul cod al muncii e genocid şi chiar unul dintre nababii tăi - Patriciu - zice că e un cod al muncii, nu perfect, dar necesar.
Uite, mă gândeam la chestia asta cu confiscarea averilor interlopilor, evazioniştilor, contrabandiştilor, funcţionarilor dovediţi corupţi. Zice Băsescu ceva acolo, da cine poate să creadă că PDL-ul are vreun chef să ia pisica asta de coadă? Şi atunci, cum nu ar veni USL-ul pe un cal alb să preseze în această direcţie. Să ţipe sus şi tare pe toate canalele că trebuie tăiate capetele hidrei. Că Puterea nu vrea să o facă pentru că oamenii ei se tem să nu fie confiscaţi la averi sau ca cotizanţii lor să nu fie confiscaţi la averi. Cine şi-ar mai aminti că într-o zi confuză de iarnă în primăvară Băpsescu a spus că el este pentru? Nimeni. Nici chiar el.
Da' Opoziţia nu şi nu.
Of, că tare e proastă!

Jurnal conservator - Russel Kirk: Zece principii conservatoare (II)

       Încep cu acest text de bază, pe care Kirk l-a pus în pagină după ce vorbise şi scrisese despre conservatorism o viaţă întreagă, şi care ar putea să fie în continuare grila de citire şi înţelegere, o prezentare, într-o selecţie proprie, a gândirii şi acţiunii conservatoare.      
În primul rând conservatorii cred că există o ordine morală de durată. Ordinea este făcută pentru om, şi omul este făcut pentru ea: natura umană este o constantă, şi adevărurile morale sunt permanente.
Acest cuvânt ordine semnifică armonia. Există două feluri sau două tipuri de ordine: ordinea interioară a sufletului, şi ordinea exteriuoară a poporului. În urmă cu douăzeci şi cinci de secole, Platon a expus această doctrină, dar chiar şi celor educaţi din zilele noastre le vine greu să o înţeleagă. Problema ordinii a fost principala preocupare a conservatorilor chiar din momentul în care conservator a devenit un termen al politicii.
Lumea secolului nostru douăzeci a trecut prin experienţa hidoaselor consecinţe ale prăbuşirii încrederii într-o ordine morală. Asemănător atrocităţilor şi dezastrelor din Grecia secolului cinci înainte de Hristos, ruinele marilor naţiuni din secolul nostru ne arată groapa în care au căzut societăţile care au confundat egoismul isteţ, sau comenzile sociale ingenioase, cu alternative atrăgătoare la învechita ordine morală.
Intelectualii liberali au spus despre conservatori că aceştia cred că toate problemele sociale, sunt în fond chestiuni de moralitate particulară. Înţeleasă aşa cum se cuvine, această afirmaţie este cu totul adevărată. O societate în care bărbaţii şi femeile sunt conduşi de credinţa într-o ordine morală stabilă, de un adânc simţ al binelui şi răului, de convingerile personale despre dreptate şi onoare va fi o societate bună - indiferent de maşinăria polirică pe care o va utiliza; în timp ce o societate în care bărbaţii şi femeile  sunt, din punct de vedere moral, în voia valurilor, necunoscători ai normelor şi concentraţi mai ales asupra unor satisfacţii ale poftelor, va fi o societate rea - indiferent de câţi oameni votează şi indiferent de cât de liberală poate să fie constituţia ei oficială.

În al doliea rând, conservatorul rămâne credincios tradiţiei, convenţiei şi continuităţii. Este un vechi obicei care permite oamenilor să trăiască împreună în pace; distrugătorii de tradiţie demolează mai mult decât ştiu sau decât doresc. Datorită convenţiei - un cuvânt de care s-a abuzat mult în ultima vreme - noi am reuşit să evităm interminabilele dispute despre drepturi şi datorii: legea la bază este o colecţie de convenţii. Continuitatea este mijlocul prin care se leagă o generaţie de alta; înseamnă la fel de mult pentru societate cât şi pentru persoană; fără ea viaţa ar fi fără sens. Dacă revoluţiile de succes au ras vechile tradiţii, vechile convenţii luate în zeflemea şi au spart continuitatea instituţiilor sociale - de ce, în prezent ele descoperă necesitatea de a stabili tradiţii şi convenţii noi şi o nouă continuitate; dar acest proces este dureros şi încet; iar noua ordine socială care eventual răsare poate să fie cu mult inferioară vechii ordini pe care radicalii au răsturnat-o în zelul lor de a construi Paradisul pământesc.

În al treilea rând, conservatorii cred în ceea ce poate să fie numit principiul legii nescrise. Conservatorii simt că oamenii moderni sunt pitici cocoţaţi pe umerii unor uriaşi, capabili să vadă mai departe decât strămoşii lor numai datorită staturii impozante a celor care ne-au precedat în timp. De aceea, conservatorii pun extrem de des accentul pe importanţa legii nescrise - adică, a lucrurilor stabilite  a urmare a unei utilizări imemoriale, astfel încât mintea omului să nu alerge în sens contrar. Există drepturi a căror ratificare de bază este vechimea lor - adesea, inclusiv drepturi la proprietate.  În mod similar,  moravurile noastre sunt în mare parte bazate pe cutumă. Conservatorii argumentează că este puţin probabil ca noi, cei moderni, să mai facem descoperiri de seamă în ceea ce priveşte morala sau politica sau gustul. Este periculos să cântăreşti orice  apariţie trecătoare pe baza judecăţii particulare şi a raţiunii particulare. Individul este nesăbuit dar specia este înţeleaptă, a spus Burke. În politică am face bine să ne servim de precedent şi precepte şi chiar de prejudecată, pentru că misterioasa întrupare a rasei umane a dobândit o înţelepciune necrisă cu mult mai mai mare decât judecata particulară măruntă a oricăruia dintre oameni. (Va urma)

Traducere: Paul Ghiţiu  

Jurnal polemic - Despre slăbiciunea puterii lui Traian Băsescu (II)

Cu ceva timp în urmă, bunul meu prieten, Cristi Pantelimon mi-a trimis un text polemic - după cum este foarte clar afirmat din chiar primele lui cuvinte - , cu titlul "Despre slăbiciunea lui Traian Băsescu" pe care l-am publicat pe blogul meu. I-am promis atunci că, repede, am să-i dau şi răspunsul. N-a fost să fie aşa. Un program, destul de aglomerat m-a obligat să ies pe blog numai cu texte scurte - în cazul celor scrise de mine şi nu împrumutate.
Textul lui Cristi Pantelimon îmi dă prilejul să mă refer la două greşeli cvasi-generale ale consumatorilor de politică din România şi nu  numai. În plus, să spun ce cred eu despre Traian Băsescu.

Chiar dacă nu se vede se simte: Cristi nu se poate abţine să nu se poziţioneze faţă de mine ca faţă de un fan al lui Traian Băsescu. O primă greşeală a cetăţeanului care intră în jocul (demonic) al democraţiei. Este cea mai răspândită atitudine în România de azi, mult exacerbată de mass-media în dorinţa ei nebunească de a face rating cu orice preţ, chiar cu preţul de a ne transforma pe toţi, ca la fotbal, în fani; ba mai mult în ultraşi, în rupători de scaune, aruncători de petarde, mânuitori de lanţuri; ca să ne ofere apoi tot nouă un spectacol meni să ne upgradeze emoţiile şi răbufnirile, cruzimea, violenţa, intoleranţa, nebunia.

Poziţia mea faţă de Preşedintele României nu este aceea de fan: Preşedintele nu e un club de fotbal, nu e un personaj de telenovelă; este primul funcţionar al ţării, pe care îl plătesc şi de la care am nişte aşteptări.

Din această primă greşeală derivă o a doua greşeală pe care o facem frecvent cu toţii: aşezarea omului care ajunge la Cotroceni, sau în Victoria pe un piedestal înalt pe care să-l adorăm aşa cum fac adesea îndrăgostiţii. Când personajul real nu se arată a fi chiar cel pe care ni l-am imaginat ne supărăm pe el şi începem să-l urâm. Spargem soclul, dărâmâm statuia şi o facem bucăţi cu barosul sentimenetelor noastre confuze.

Dar pe aceşti oameni îi ştiam dinainte; tot dinainte ştim mediile politice din care vin, oamenii cu care lucrează, ce au făcut acestea ţară, adică pentru noi, cât bine, dacă au făcut ceva bine, cât rău. Ştim, adică cu cine avem de-a face. Si atunci, de unde iluzii?

Nu, aici nu e loc de iluzii, pentru că atât timp cât ne vom lăsa manevraţi emoţional de politicieni şi mai ales de mass-media cu interesele ei şi ale mogulilor ei, nu vom face decât că fim tot mai păcăliţi, tot mai dezamăgiţi, tot mai supăraţi.

Nu, după cum am spus, e vorba despre un contract: ce dau ei şi ce dăm noi. Cum acum avem o, aşa-zisă piaţă politică şi nu un monopol, aleg dintre cei care mi se prezintă. Eu sunt un contribuabil care îi plătesc, iar politicienii trebuie să facă pentru mine nişte lucruri. Facem contractul şi la treabă. Că piaţa e deformată şi monotonă şi trebuie, din nefericire să aleg dintre aceelaşi oferte ambalate puţin altfel, asta e altă chestie. Dar atunci când îi trimit acolo şi îi plătesc trebuie să ştiu, eu în primul rând pentru ce o fac, de ce l-am ales pe acesta şi nu pe acela, cât la sută mă aştept să facă din cât au promis etc. Această analiză, această evaluare, urmărirea indicatorilor  trebuie făcute la rece, ca într-o afacere din care îmi doresc să câştig dar pot şi să pierd.

            În sensul celor de mai sus, pentru mine Traian Băsescu nu e nici Steaua, nici Dinamo nici Oţelul Galaţi; este un funcţionar, primul funcţionar al ţării pe care îl plătesc să facă ce  nu putem face noi ceilalţi 19-20 de milioane; nu am o pasiune pentru el (până să fie preşedinte, am fost chiar foarte critic cu el), am un contract. Şi Traian Băsescu a făcut câteva lucruri pe care nu le-au făcut precedenţii preşedinţi şi le-ar fi făcut niciunul dintre contracandidaţii săi.

           

A condamnat comunismul.

Pe Iliescu îl înţeleg, cum era să facă aşa ceva şi să se condamne singur. Nu a făcut-o.  Nu m-am aşteptat la aşa ceva de la el. Nu era în caietul de sarcini, deci nu-l condamn pentru asta, el mi-a luat oricum banii fără contract, prin înşelăciune. Pe el îl condamn pentru tot ceea ce este rău acum.

Pe Constantinescu îl iert dar nu-l înţeleg. Cu el am avut contract. Ba am fost chiar acolo. Şi pentru că am fost acolo l-am văzut din interior: un om mic, ca vocea lui piţigăiată, ajuns pe un scaun de uriaş. L-au apucat nebuniile, se visa lider regional, gândea viitorul numai prin prisma realegerii sale. A fost ridicol. E ridicol în continuare. Cristi zice că, poate, s-a scrificat. Aiurea, nu i-a ieşit.

A pornit bulgărele anticorupţiei.

Nici un altul nu ar fi făcut-o.

A răscolit, după cum zicea cineva, haznaua până la fund şi azi rahatul pluteşte la suprafaţă, cu chipuri şi nume mai cunoscute sau mai puţin cunoscute, din  toate partidele (consistent din PDL), miniştri, parlamentari, preşedinţi de consilii judeţene, primari. Vă imaginaţi aşa ceva sub Geoană, sau Ponta sau Antonescu?

A pornit timida încercare de reformare a statului. Instituţii importante încep să se dezmorţească.

Nicun altul nu ar fi făcut-o.

Mişcarea DNA-ului din ultima vreme, de exemplu, pare, în contrast cu liniştea din trecut, o poveste fantastică. Şi nu numai DNA-ul se mişcă

A vorbit clar şi răspicat către Rusia.

A sprijinit Basarabia.

Cât a făcut, cum a făcut? Atât cât a ştiut, cât putut el şi l-au lăsat demonii care locuiesc şi înăuntrul său ca în al oricărui alt politician (şi oricărui alt om).  

Traian Băsescu nu s-a născut într-o familie bogată, eventual de polticieni din tată-n fiu în care să consume politica pe pâine albă cu unt din fructe exotice, nu a studiat la Yale, Harvard, Georgetown.. E un marinar ajuns în politică, cu o cultură probabil precară posibil completată timid în ultimii ani, fără cunoştinţe de politologie şi filozofie politică, care a adus blugi şi whisky pe vremea, care părea eternă, a lui „Ceaşcă”.

Sincer să fiu, mă aşteptam la mai puţin, mă aşteptam să fie mai ticălos, aşa cum fuseseră ceilalţi şi cum sunt atâţia în jur. E prima oară când în schimbul a ce am dat mi-a dat ceva, nu m-a scuipat între ochi zâmbind şi spunându-mi că mă iubeşte. Pentru mine, pentru familia mea, pentru cei care au fost omorâţi şi batjocoriţi de criminalii comunişti ai lui Iliescu, omorâţi şi deportaţi de sovieticii lui Lenin şi ai lui Iliescu, pentru viitorul copiilor noştri a făcut ceva. Poate că foarte puţin. Dar e prima oară când de la o funcţie politică obţinem o valoare cu plus; plus 0,5 e, oricum ai întoarce-o mai mult decât minus 100.

Evident, aşa cum face şi Cristi, în acest punct discuţia s-ar concentra pe: Dar cu ce preţ? Cu ce pierderi? Cu învrăjbirea unei ţări întregi? Cu sporirea dezordinei?

De ce nu?

Voi reveni la eseul lui Pantelimon, la tema conducătorului înţelept pe care el o propune şi implicit voi continua discuţia despre Traian Băsescu. Adică, va urma.

Jurnal conservator - Russel Kirk: Zece principii conservatoare

   Încep cu acest text de bază, pe care Kirk l-a pus în pagină după ce vorbise şi scrisese despre conservatorism o viaţă întreagă, şi care ar putea să fie în continuare grila de citire şi înţelegere, o prezentare, într-o selecţie proprie, a gândirii şi acţiunii conservatoare.    

      Nefiind nici religie, nici ideologie, mulţimea de opinii numită conservatorism nu are nicio Biblie, niciun Capitalul pentru a furniza dogme. În măsura în care este posibil să se determine ce cred conservatorii, principiile de bază ale convingerilor conservatoare provin din ceea ce scriitorii conservatori importanţi şi persoane publice au mărturisit deschis pe durata ultimelor două secole. După câteva comentarii introductive asupra acestei teme generale, voi continua cu prezentarea a zece astfel de principii conservatoare.

       Poate că ar fi nimerit ca, de cele mai multe ori, acest cuvânt "conservator" să-l folosim mai cu seamă ca adjectiv. Pentru că nu există un Model Conservator, iar conservatorismul este negarea însăşi a ideologiei: este o stare a minţii, un anume fel de natură umană, un anume fel de a-ţi îndrepta privirea asupra ordinii  sociale civile.  

       Comportamentul pe care îl numim conservatorism este susţinut mai curând de un corpus de sentimente decât de un sistem de dogme ideologice. Este aproape un adevăr faptul că un conservator poate să fie definit drept o persoană care se consideră pe sine în felul acesta. Mişcarea conservatoare sau această colecţie de opinii poate să găzduiască o mare diversitate de puncte de vedere asupra multor subiecte, neexistând nici un Test Act (1), nici 39 de articole ale vreunui crez conservator.

       În esenţă, persoana conservatoare este pur şi simplu oricine care găseşte că lucrurile  stabile sunt mai plăcute decât haosul şi noaptea primordială. (Deşi conservatorii ştiu, de la Burke, că "schimbarea sănătoasă este mijlocul supravieţuirii noastre".) Continuitatea experienţei istorice a unui popor, spun conservatorii, oferă politicii un ghid mult mai bun decât conceptele abstracte ale filozofilor de cafenea. Pe de altă parte, bineînţeles că credinţa conservatoare înseamnă mai mult decât această atitudine generală.

       Nu este posibil să se întocmească un catalog ordonat al convingerilor conservatoare; cu toate acestea, vă ofer, pe scurt, zece principii generale; cred că se poate spune cu siguranţă că cei mai mulţi dintre conservatori vor subscrie la cele mai multe dintre aceste reguli de conduită. În diversele ediţii ale cărţii mele Gândirea conservatoare (The Conservative Mind) am enumerat anumite canoane ale gândirii conservatoare - lista lor fiind diferită de la ediţie la ediţie; în cadrul antologiei mele Carte conservatoare de buzunar (The Portable Conservative Reader) dau unele variaţiuni pe această temă. În cele de mai jos vă voi prezenta un rezumat al asumărilor conservatoare diferit oarecum de canoanele pe care le-am prezentat în cele două cărţi ale mele. Pe scurt, varietatea de moduri în care vederile conservatoare îşi pot găsi expresia este ea însăşi dovada faptului că conservatorismul nu este fixat ideologic. Lucrurile pe care anumite principii conservatoare pun accentul într-o perioadă dată vor diferi funcţie de circumstanţele şi necesităţile epocii rerspective. Cele zece articole de credinţă care urmează reflectă accentele pe care le pun conservatorii din America acestui moment.  (Va urma)



(1) Test Acts au fost o serie de legi penale din Anglia care serveau ca un test religios pentru funcţiile publice şi impuneau diverse interdicţii civile între romano-catolici şi nonconformiştii protestanţi.

Traducere: Paul Ghiţiu 

                                                                                         

      

Tristeţea strălucitoare a Postului cel Mare

          Când un om purcede într-o călătorie trebuie să cunoască încotro se îndreaptă. La fel se întâmplă şi cu Postul cel Mare. Mai presus de orice, Postul cel Mare este o călătorie duhovnicească, iar destinaţia sa este Paştile, “Praznic al praznicelor”. Postul este pregătirea pentru “plinirea Paştilor, descoperirea cea adevărată”. De aceea trebuie să începem prin a încerca să înţelegem legătura dintre Post şi Paşti, pentru că aceasta descoperă ceva esenţial, ceva fundamental referitor la credinţa şi viaţa noastră creştină.

Este oare necesar să explicăm că Paştile sunt mult mai mult decât una dintre sărbători, mult mai mult decât o comemorare anuală a unui eveniment trecut? Oricine a luat parte, chiar şi o singură dată, la acea noapte care este “mai luminoasă decât ziua”, care a gustat din acea unică bucurie cunoaşte acest lucru. Dar ce este această bucurie? De ce putem cânta aşa cum o facem în timpul liturghiei pascale: “Astăzi toate s-au umplut de lumină, cerul şi pământul şi cele de sub pământ”? Cu ce înţeles prăznuim, aşa cum afirmam că o facem: moartea morţii, zdrobirea iadului, începutul unei noi şi nesfârşite vieţi…? Răspunsul la toate aceste întrebări este noua viaţă, care cu aproape două mii de ani în urmă a răsărit din mormânt, ne-a fost dăruită nouă, tuturor celor care credem în Hristos. şi ne-a fost dată în ziua Botezului nostru, în care, aşa cum Sfântul Apostol Pavel spune: ne-am îngropat cu El în moarte prin botez, pentru ca precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii (Romani VI,4). Astfel, de Paşti, prăznuim învierea lui Hristos ca pe ceva ce s-a petrecut şi încă se mai petrece cu noi. Pentru că fiecare am căpătat darul acestei vieţi noi, puterea de a o primi înăuntrul nostru şi de a trăi după rânduielile ei. Este un dar care schimbă total atitudinea noatră faţă de orice în această lume, inclusiv faţă de moarte. Prin acest dar putem să afirmăm cu bucurie: Moartea nu există! O, dar moartea este încă acolo, să fim siguri, încă o înfruntăm, iar într-o zi va veni să ne ia. Căci în aceasta stă întrega noastră credinţă: prin propria Sa moarte, Hristos a schimbat natura intimă a morţii, a transformat-o într-o punte – o trecere, nişte Paşti – către împărăţia lui Dumnezeu, schimbând tragedia tragediilor într-o biruinţă capitală. Cu pe moarte călcând ne-a făcut iarăşi părtaşi la învierea Sa. Acesta este motivul pentru care, la sfârşitul Utreniei Paştilor spunem: Hristos a înviat şi viaţa stăpâneşte! Hristos a înviat şi nici un mort nu rămâne în mormânt! 

Alexander Schmemann  (Întregul text în pagina de Ortodoxie)

Jurnal polemic - Despre slăbiciunea puterii lui Traian Băsescu

       Cu ceva timp în urmă, bunul meu prieten, Cristi Pantelimon mi-a trimis un text polemic - după cum este foarte clar afirmat din chiar primele lui cuvinte - , cu titlul "Despre slăbiciunea lui Traian Băsescu" pe care l-am publicat pe blogul meu. I-am promis atunci că, repede, am să-i dau şi răspunsul. N-a fost să fie aşa. Un program, destul de aglomerat m-a obligat să ies pe blog numai cu texte scurte - în cazul celor scrise de mine şi nu împrumutate.
       Cineva familiarizat cu acest blog ar putea să fie uimit: de ce un text polemic când proprietarul blogului nu a vorbit despre preşedinte decât în trecere, fără aprecieri sau critici? De unde această discuţie în contradictoriu?
       Evident, din trecut.  Din cel mai îndepărtat dar chiar din trecutul foarte apropiat: în urmă doar cu vreo câteva zile (2 poate) Cristi îmi scrisese că mă citeşte şi că mă felicită pentru consecvenţa cu care îl apăr pe Băsescu - mesajul nu avea, vă asigur, nicio urmă de ironie; era concluzia firească a discuţiilor anterioare şi a faptului că eram printre puţinii care nu tras şuturi în acest sac de box popular.
      Dar a mai fost un motiv serios pentru care nu am putut să-i răspund: după cum puteţi constata citindu-l, textul despre TB, chiar dacă scurt, este extrem de complicat la a-i răspunde căci are lucruri extrem de precise dar şi multe de o mare generalitate; poartă discuţia de la măsurile şi oamenii lui Băsescu la teme de filozofie politică; este un text analitic dar şi filozofic, uneori, prin metaforă, aproape poetic. A răspunde la o asemenea provocare însemna fie a-l expedia în câteva cuvinte, mergând numai pe concretul vieţii politice româneşti, fie a te lansa într-o mai lungă şi stufoasă discuţie a temelor lansate de autorul lui. Pentru că erau multe lucruri care mă incitau şi pe care am considerat că merită, dacă nu s-au spus, să le mai spunem odată, am ales în final un soi de discuţie - analiză pe text, care să se acomodeze şi timpului şi resurselor intelectuale pe care le am la dispoziţie într-o perioadă, după cum spuneam, cam contra cronometru, în care e greu să treci de filozofia observaţiei evenimentului cotidian.

       În primul rând, fraza de pornire cred că e urmarea unei discuţii imaginare, pentru că noi doi nu am vorbit niciodată de sporirea ordinii din ţară prin măsurile preşedintelui. Aici apare însă, pentru prima oară o temă cu greutate (altfel destul de hărţuită în anii trecuţi, rar abordată serios), cea a conducătorului: liniştit, să-i spunem, olimpian, sub care lucrurile se aşează oarecum de la sine, sau agitator, provocator de agitaţie, de evenimente zgomotoase, de turbulenţă.
Din păcate, imediat după aceea, Cristi coboară la oamenii din jurul preşedintelui, amănunte care, cred că nu aveau ce cauta după primele trei propoziţii anterioare. Pentru că discuţia care începuse, şi asupra căreia Panteliomn revine cu mult mai multă concentrare de la jumătate încolo, nu are a face cu oamenii preşedintelui (care au şi ei impportanţa lor, dar în alt plan, la un alt etaj, mai aproape de pământ). Tema importantă din punct de vedere al filozofiei şi sociologiei politice este aceea a naturii - formei şi conţinutului - conducătorului politic şi implicit a actului său politic, a puterii cu temei transcendent sau luciferic. Am să las însă puţin deoparte, această temă care oricum revine, în textuk lui Cristi cu mult mai multă consistenţă câteva rânduri mai jos, pentru a mă întoarce la cei ce au fost nominalizaţi drept cauze ale sporirii dezordinei: oamenii preşedintelui.
       Cristi spune că prin măsurile pe care le ia (mai corect, le impune atât cât îl lasă coaliţia) acesta sporeşte dezordinea şi acest lucru se întâmplă nu din cauza măsurilor - constrângătoare, cum le numeşte el - ci din cauza calităţii oamenilor de lângă el. Pentru că sunt nişte oameni fără principii (evident morale, pentru că altfel, cum zice şi Pleşu, două-trei principii are fiecare, măcar cele care privesc binele personal). Nu mi-e foarte clar dacă se referă numai la consilierii săi şi la apropiaţii din PDL, sau în general la cei din PDL, dar, oricum ar fi, asta este o problemă generală în politica românească; nimeni nu mai are iluzii, cred, în ceea ce îi priveşte pe politicienii români.
       O caracterizare inexactă pe care Cristi le-o face este următoarea: "intoleranţi cu dezordinea din exterior, cu dezordinea "sistemului ticăloşit", ei sunt din păcate, foarte toleranţi cu pripriile lor slăbiciuni..." Dacă fraza începea cu "toleranţi cu ..." şi acesta era motivul pentru care măsurile promovate de Băsescu provoacă, printre altele, şi dezordine, era perfect. Pentru că unde aţi văzut dumneavoastră politicieni intoleranţi cu dezordinea din exterior, cu sistemul ticăloşit? Păi tocmai aste e, că sunt prea deprinşi cu această dezordine a statului în care se simt extraordinar şi înăuntrul căreia îşi construiesc propria ordine, folositoare lor.
       În rest, tot ceea ce spune Panteliomn despre ei este perfect adevărat. Ba nu, ar mai fi o observaţie: deşi ştiu că în grandomania lor găunoasă mulţi au ajuns să creadă că întruchipează adevărul şi binele, aş completa finalul propoziţiei "pentru că ei cred că luptă de partea binelui" cu un cuvânt: "personal". Mai mult de atât, nu avem a pretinde de la această grădină zoologică care este astăzi lumea noastră politică.  (Va urma)

Soren Kierkegaard: GRIJILE PĂGÂNILOR - Jurnal de filosofie creştină

Păgânismul este un regat divizat împotriva lui însuşi, un regat în continuă revoltă unde tiranii se succed, dar unde, cu toate acestea, nu este niciodată un stăpân.

Păgânismul este un suflet revoltat; demonul momentului este alungat de un alt demon, şi el lasă locul altora şapte care sunt şi mai răi.

Păgânismul... este în fapt neascultarea, tentativa sterilă şi contradictorie de a servi doi stăpâni.

Este poate normal să pierzi un lucru de nimic fără a te mai îngriji să-l recuperezi; dar să-ţi pierzi propriul eu (să-l pierzi de Dumnezeu) fără a avea măcar cheful de a te apleca pentru a-l lua, sau fără a-ţi da, pentru nimic în lume, seama că l-ai pierdut: ce teribilă pierdere.

S. KIERKEGAARD, grijile păgânilor, grija  indeciziei, sfârşit. 

Traducere: Paul Ghiţiu 

Demisia conducerii PNL - drama lui Vosganian

Vosganian zice că nu e cazul ca întreaga conducere a penele să demisioneze dacă Voiculescu va fi găsit vinovat de colaborare. Că de unde puteau să ştie ei atunci ce se va hotărî mâine-poimâine? Şi că el, oricum a votat contra şi Felix nu e prietenul lui.

Dar asta e problema? Existenţa cuiva este, după cum zice metaforic Vosganian, indiferent de traseul aceluia, albită sau pătată de o hârtie de la tribunal?! Este ea doar o hârtie? Dar tot restul, toate dovezile, toate evidenţele, toate mărturiile? Cuvintele, privirile, gesturile fetide acestui personaj al Infernului, această creatură a nopţii conştiinţei umane, nu sunt ele de ajuns?
Se pare că, chiar şi din perspectiva neînfricatului luptător pentru libertate, nu sunt. Adeverinţa bate viaţa.
Iar despre de ce a votat împotriva alianţei penele-pece, aflăm acum că nu musai din considerente de virtute, ci din cauză că Voiculescu l-a făcut spion în 2006 prin trustul lui de presă. Sau cel puţin cam asta se înţelege.
Aşa că din două una: lui Varujan ori îi e frică să demisioneze împreună cu ceilalţi, că poate nu se mai alege şi rămâne în 2012 fără coledz, fie bate şaua să priceapă iapa de Antonescu.
Din păcate, de-o fi una, de-o fi alta..., Vosganian a ratat o mare şansă; dar asta mai demulticel, prin 99 - 2000. Una din alea care vin odată şi pe urmă, dacă nu înţelegi, se iau pentru totdeauna.

PS - Nu am înţeles în care poză de grup nu-i permite lui Oprea să-l aşeze: în cea a alianţei cu pece  - din care singur nu se dă dus, nu cred că Oprea l-a legat de ceilalţi  - sau în cea cu demisia colectivă?

Columbeanu şi Monica, creaturi ale nopţii mass-media

       În loc să-i lase în noaptea existenţei lor, HOTNEWS a pornit o dezbatere despre dacă YOUTUBE ar trebuie să scoată sau nu un filmuleţ în care odrasla celebrilor actori de bulevard, Irinel şi Monica, spune că ar fi fost bătută. Probabil că toate agenţiile şi toate ziarele discută pe larg subiectul celebrului divorţ.  Iar televiziunile, în afara TVR-ului, înfulecă ţi ele cu nesaţ din tortul scandalului post erotisme, dulcegării, snobisme, troglodenie, suficienţă, prostie, aroganţă, desfrâu, imoralitate sau amoralitate....
       A te ocupa de astfel de personaje - parazitul de categorie grea Columbeanu (fiul vestitului Columbeanu prezent în aparatul guvernului de pe vremea lui Dej până acum câţiva ani, loc în care probabil şi-a dăruit viaţa poporului şi s-a sacrificat pentru viitorul bănos al copilului său) un personaj aproape mitic de Nimeni şi parazitul mic (dar lung), Monica - când pe de altă parte faci caz de criză, de lipsuri, de nivelul de trai, de pensii, de doctori, de spitale etc., şi de, atenţie, pericolul unor generaţii tot mai şubrede intelectual (clădite însă după modele ca cele de mai sus, nu?) arată cât de ipocrite şi panglicare sunt toate aceste dezbateri şi îngrijorări.
       Încă un motiv pentru ceea ce scriam în urmă cu nişte luni bune despre viitorul incert al neamului românesc, în afara unei minuni a lui Dumnezeu.

GRIJILE PĂGÂNILOR (Soren Kierkegaard)

 

Grijile păgânilor, este prima parte a cărţii "Discursuri creştine", publicată de Soren Kierkegaard în 1848. O lectură foarte nimerită înaintea, dar şi în timpul, Postului Mare.

 
În cadrul reuniunilor publice în care se întâlnesc oamenii serioşi, nu se venerează nimic altceva decât prudenţa înţeleaptă cunoscătoare a realităţii.

Cu cât se afundă omul mai mult în griji, cu atât mai mult el se depărtează de Dumnezeu şi de creştinism; şi ajunge la cel mai scăzut nivel al căderii atunci când nimic nu i se pare mai important decât grija sa din care pretinde a face nu numai cea mai zdrobitoare (ceea ce de fapt nu este, cea mai copleşitoare fiind durerea pocăinţei), cât mai ales grija supremă.

Grijile păgânilor, grija sărăciei 

Cu cea mai migăloasă precizie, (pasărea) ia exact "atât cât îi trebuie" şi nimic mai mult, pentru a evita chiar şi cel mai îndepărtat contact cu cunoaşterea ambiguă a abundenţei.

Din punct de vedere creştin, nu e niciodată problema de a şti ceea ce fost un om, ci ceea ce el a devenit; cum era, dar cum a devenit; care a fost începutul, dar care a fost şi finalul.
În aceeaşi măsură în care niciodată pasărea nu a luat mai mult decât îi era suficient, nici bogatul păgân nu a primit niciodată îndeajuns.

Grijile păgânilor, grija bogăţiei 

Căci un om nu învaţă în mod natural de la "ceilalţi" decât ceea ce aceştia sunt; şi în chiar felul acesta lumea înţelege să-l înşele şi să-l împiedice să fie el însuşi.

Iar "ceilalţi" nu ştiu nici ei ceea ce sunt; nu ştiu niciodată decât ceea ce sunt "ceilalţi".

Atunci când eşti tu însuţi fiind în Cel care este în şi pentru el însuşi, poţi să fii în şi pentru aproapele tău, dar nu este posibil să fii tu atunci când eşti numai pentru ceilalţi.

(Păgânul) este ceea ce "ceilalţi" fac din el şi ceea ce el însuşi se face nefiind decât pentru ceilalţi. Grija lui este aceea "de a nu fi nimic", de a nu fi absolut de loc.

Dar grija lui este încă şi aceea de "a deveni ceva în lume".
Să devii Consilier la Curte: asta ar fi ceva; şi el trebuie mai mult decât orice să devină ceva în lume; a fi absolut nimic "te aduce la disperare". "Te aduce la disperare":  vorbeşte de parcă nu ar fi deja disperat. 

Grijile păgânilor, grija lipsei de importanţă

 Niciun om important nu poate să fie salvat ca atare, ci doar ca un om smerit.
De fapt, nici nu mai vorbiţi cu un om; în setea sa pentru demnităţi şi onoruri, el a devenit obiectul poftei sale nemăsurate: ca om, el nu mai este decât un titlu.

Grijile păgânilor, grija grandorii

Aceasta constă fie în "a vrea ajutorul lui Dumnezeu" de o manieră interzisă, rebelă şi nelegiută, fie în "a dori să renunţe la acest ajutor" în acelaşi mod.
(Păgânul) este la mâna spaimei, spaima de a trăi şi spaima de a muri.
Căci de fiecare dată când un eveniment sau perspectiva lui îl smulge din metamorfoza sa animală, el vede trezindu-se spaima care locuieşte în adâncul lui şi care îl aruncă în disperarea în care deja se găsea.
Dacă cu siguranţă Dumnezeu nu poate să fie omorât, se poate însă foarte bine omorâ gândul despre Dumnezeu.
A-l omorâ pe Dumnezeu, este cea mai crudă sinucidere; a-l uita pe Dumnezeu, este căderea cea mai joasă a unui om; nici animalul nu poate să cadă atât de jos. 
În plus, păgânul este cu totul la mâna spaimei; căci, la drept vorbind, el nu ştie niciodată la mâna cui este; şi asta este chiar culmea spaimei!

Grijile păgânilor, grija cutezanţei

Ziua de mâine este îngrijorarea din fiecare zi.
Orice moment de nerăbdare în care doreşti a privi ţinta pentru a vedea dacă te-ai mai apropiat puţin de ea este întotdeauna o cauză a întârzierii şi a neatenţiei.
Nu; fii odată pentru totdeauna şi în mod serios hotărât şi aşează-te la lucru, cu spatele către ţintă.
Astfel se comportă vâslaşul în barcă, şi în acelaşi fel credinciosul.
Nu e oare mai de preţ să-ţi doreşti să fii contemporan cu tine însuţi!
Cu adevărat, cât de rar este veritabilul contemporan cu sine însuşi; căci cei mai mulţi sunt la sute şi la mii de leghe înaintea lor înşile...
Ce e spaima? Ziua de mâine.

Grijile păgânilor, grija de a se lăsa chinuit de griji

Păgânismul este un regat întors împotriva sa, o împărăție în revoltă perpetuă, unde tiranii se succed unii după alţii, dar unde nu există niciodată un stăpân.
Păgânismul este un suflet revoltat; demonul momentului este alungat de un alt demon și lasă loc pentru alte șapte mai răi.
Păgânismul... este practic neascultarea, încercarea sterilă și contradictorie de a servi doi stăpâni.
Poate că este normal să pierzi un fleac fără să-ți faci griji că îl recuperezi; dar să-ți pierzi propriul sine (pierzând pe Dumnezeu) fără să ai măcar dorința de a te apleca pentru a-l recupera, sau fără ca măcar să-ți dai seama că l-ai pierdut: Ce pierzanie teribilă!

S. KIEREKEGARD, grijile păgânilor, grija nehotărârii, sfârșit