Cu Sfântul Vasile cel Mare despre: POST

“Adevărata postire este înstrăinarea de rele, înfrânarea limbii, îndepărtarea de mânie, despărţirea de poftă, de grăirea de rău, de minciună, de juruinţele mincinoase”.

Postirea este porunca dumnezeiască cea mai veche. Dumnezeu a legiuit-o încă din Rai, imediat după facerea omului, când le-a interzis protopărinţilor să mănânce din “pomul cunoştinţei binelui şi răului” (Facere 2, 17). A rânduit-o în continuare Legea mozaică, şi a consfinţit-o Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, atât prin cuvântul Său, cât şi prin pilda Sa când a postit “40 de zile şi 40 de nopţi” (Matei 4, 2). Au ţinut-o apostolii, ca şi primii creştini, a poruncit-o Biserica: “Dacă vreun episcop sau preot, sau diacon sau ipodiacon, sau citeţ, sau psalt, nu posteşte Postul cel mare, miercurea şi vinerea, să se caterisească. Dacă cel care nu posteşte este mirean, să fie afurisit, afară dacă este împiedicat să postească de neputinţa trupească” (canonul 69 al Sfinţilor Apostoli). (Mai mult în pagina Ortodoxie)

Jurnal sentimental - România e altceva

Fantoma unui rector la parlament, Sau invers.  

       

       Dimineaţa, de luni până joi, rectorii parlamentari se duc la universitatea pe care o păstoresc. Sau poate se duc la parlament. Sau poate puţin colo şi puţin colo. Asta dacă sunt din Bucureşti, ca doamna Andronescu. Dar dacă sunt din Timişoara? Merg avioanele aşa de repede şi aşa de des? Sau se duc într-un loc, acolo se cuplează pe internet cu celălalt loc şi se împart cu devotament între cele două instituţii într-o schizofrenie admirabilă? Ori poate că sunt paranormali şi posedă nişte capacităţi speciale de bilocaţie? Oricum, e sigur că, într-un fel sau altul, ei se plimbă de multe ori în cursul unei zile de la una la alta.

       Întâlniri colo, întâlniri dincolo, şedinţe şi şedinţe, acte şi acte. Ca să nu mai vorbim de timpul de studiu pentru legile discutate în comisii şi votate în plen. Şi să nu mai amintim de evenimentele de partid şi de prezenţa la televiziuni. Şi să trecem sub tăcere că mai ţin şi ore şi sunt inima unor proiecte finanţate cu sume importante.

       Şi, cum, incredibil, dar adevărat, mai fac şi cumpărături, merg cu copii sau nepoţii la doctor, la mall sau în parc, fac mâncare, spală rufe, au, poate iubiri secrete, se mai îmbolnăvesc, trebuie să se îmbrace şi să se încalţe, se duc la coafor... 

      Citesc, văd filme, se duc la operă, îşi desăvârşesc pregătirea în specialitatea universitară, publică articole, merg la conferinţe şi congrese, la simpozioane şi mese rotunde...

       Iar la sfârşit de săptămână, de joi după-amiază până luni dimineaţă, în loc să stea şi ei liniştiţi, să mai răsufle, împart universitatea cu "teritoriul", se duc în circumscripţie, se întâlnesc cu oamenii, cu zeci poate sute, poate mii de oameni, îi ascultă, îi ajută, plâng şi râd împreună cu ei, îşi împart veniturile celor disperaţi material, îşi împart sufletul celor disperaţi sentimental, îşi împart înţelepciunea celor disperaţi existenţial...

       Aceşti oameni, cred că suntem cu toţii de acord, nu sunt oameni. Sunt altceva. Şi ca ei mai sunt parlamentarii avocaţi, parlamentarii oameni de afaceri, parlamentarii medici, parlamentarii nu ştiu ce, care au un la fel de fantastic destin polimorf. Şi aceştia sunt tot altceva.

       Tot aşa cum şi politica şi învăţământul şi justiţia şi sănătatea şi economia şi tot restul nu sunt chiar ceea ce par, ci altceva.

      Şi cum, la urma urmei, nici România nu este chiar România... 

    

Jurnal sentimental - Deputaţii vrăjitori şi senatorii pornografi

       Mare încurcătură în parlament.
       Deputaţii s-au dovedit nişte adepţi ai vrăjitoriei, iar senatorii sunt încă la vârsta întrebărilor: e ponografie o femeie dezbrăcată pe o plajă?
       Drept care deputaţii au votat, cu responsabilitatea, conştiinciozitatea, deschiderea, luminitatea (!?) pe care le cunoaştem, împotriva impozitării banilor câştigaţi din vrăjitorie. Adică, au votat pentru bani negri, pentru evaziune fiscală, pentru contra. Îi aştept să voteze şi pentru neimpozitarea pfa-urilor, de exemplu, pentru traduceri, de exemplu, sau pentru orice altceva. Că dacă tot nu e nevoie de bani la buget, şi dacă unii pot câştiga gros, fără să dea nimic statului, de ce nu şi noi ăştia mici?
       Sau le-o fi fost frică de blestemele vrăjitoarelor? Păi dacă sunt aşa de nobili, luminoşi şi desăvârşiţi, puteau afla de la orice preot, la care presupun că se spovedesc şi se împărtăşesc săptămânal, că nici un blestem nu poate să-i atingă.
       Sau or fi fost chiar ei la vrăjitoare care le-au ghicit în nişte teancuri de euro cum or să voteze?
       O fi una, o fi alta...

       Cât despre senatori, ce să mai zicem? Poate că după ce vor creşte mari, odată plecaţi din cuibul părintesc, vor da piept cu realităţile crud-voluptoase ale acestei lumi. Şi după ce se vor trezi din mahmureală, dacă tot nu au înţeles, le vor chema, de exemplu, pe porno-tripletele de la Iaşi, sau, şi mai bine, pe dom' profesor Berlusconi ca să le explice cum e cu pornografia.

Jurnal sentimental - Mitingul gardienilor puşcăriei comuniste

Pensionarii militari demonstrează. Cadrele militare în rezervă cer păstrarea privilegiilor.
Cine sunt pensionarii militari?
Pensionari din armata care a fost cârpa, culegătorul de porumb, săpătorul de pământ, protecţia regimului din spatele miliţiei şi securităţii.
Pensionarii din miliţia care îţi stătea mereu aproape pentru a nu face decât ceea ce îţi cerea partidul, care te lua la bastoane, te băga la răcoare, te fezanda, pentru ca să te preia securitatea. Miliţia care proteja traficanţii ţigani, mai ales, prostituţia de cartier (în Bucureşti, de exemplu, încă se mai ştie de strada "Kent" unde în anii puterii populare găseai băuturi şi ţigări străine şi femei indigene, chiar dacă toate astea erau prohibite) care-şi luau dreptul de la magazine, prin faţa cozilor, adică pe uşa din spatele magazinelor.
Pensionarii din securitatea care te închidea, te omora, te distrugea fără judecată, adică în baza judecăţii din birourile lor.
Generic, fără a discuta de Popescu, Ionescu, Gavrilă sau Mereuţă, nu avem a avea niciun motiv de respect pentru aceste grupuri de pensionari. În niciun caz mai mult decât pentru profesorii, doctorii, ţăranii, muncitorii, actorii din aceleaşi timpuri care au educat, salvat, construit, hrănit, distrat pe ceilalţi printre care şi pe aceste căpuşe militare. Şi care au astăzi pensii de 60, de 30, de 20, de 10, de 5 ori mai mici decât ale gardienilor lor.

Jurnal sentimental - Despre Sorin Blejnar, numai de bine

Sau: bine şi-aşa, bine şi-aşa.
Cele câteva rânduri care urmează nu au o legătură directă cu omul Blejnar, pe care nu îl cunosc, despre care nu ştiu decât că a fost propus de la Arad (aici deja mi-au alunecat două degete de pe tastatură) şi că unii vameşi şi poliţişti de frontieră îl desemnează ca şef de reţea (evident, dacă e adevărat, în locul anteriorului şef de reţea).
Nu, este vorba numai despre şeful ANAF.

E bine dacă, vinovat fiind, se ajunge la el şi porneşte mecanismul justiţiei.
Ar fi pentru prima dată, în România, când o caracatiţă este hăcuită de jos şi până sus.
Ar fi un caz de studiu atât pentru ceilalţi infractori din sectorul bugetar dar şi pentru alte echipe de anchetatori.
Ar fi o luminiţă a speranţei că se va face mai mult.
Ar fi o motivare pentru mulţi de a acţiona contra curentului general al abuzului, hoţiei, corupţiei.

E bine dacă, în sfârşit, un şef este un om cinstit şi determinat să termine cu mafia din sistem. E bine dacă nu e vinovat; ca om, ca aproape al meu, nu-i doresc să fie vinovat, nu-i doresc să fie putred, ci sănătos.

P.S. Sau n-ar trebui să-i doresc. Dar iată ce au făcut din noi aceşti monştri ai necinstei, dispreţului, ticăloşiei: îmi reprim cu greu nişte gânduri care-mi spun că nu putea fi acolo fără să facă lucruri necurate, mi-e greu să redevin raţional şi uman în faţa satisfacţiilor pe care le-aş avea dacă şeful ANAF....

Jurnal sentimental - Despre dragoste şi politică

Reiau, sub acest titlu, un text pe care l-am publicat în urmă cu opt ani în Ziua Opiniei dar care a rămas, din păcate, la fel de actual.

Dragoste şi politică

Iată două cuvinte care par a nu putea să stea unul lîngă celălalt decât în texturi marginale precum, de exemplu, amestecul dintre amor (ca soi de prostituţie) şi politică (alt soi). A le alătura, sau a-l implica pe unul (atât de pur) în celălalt (atât de impur) poate părea astăzi ori o blasfemie ori o absurditate pentru că e greu să-ţi mai închipui că activitatea politicienilor ar fi purtată şi de iubire, nu numai de interese. Nimic nu pare a mai schimba ordinea existentă. Totuşi, dacă i-am afla sursele, poate că ar mai fi o speranţă.

Iubirea de stăpânire

În timpul Postului Mare, se citeşte de câte două ori, de luni până vineri, o scurtă rugăciune atribuită Sfântului Efrem Sirul:

Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie.

Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.

Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în veacul vecilor. Amin.

După ce ne-o aminteşte, Alexander Schmemann, în cartea sa „Postul cel Mare”, ne-o şi lămureşte: duhul trândăviei este abandonarea noastră în voia poftelor, a materiei, din lene, din renunţare, din negativism, pesimism şi cinism, neputinţa de a crede că e posibilă, necesară şi folositoare schimbarea.

Din cauza acesteia omul ajunge în grija de multe, în care în loc să se ridice se risipeşte pentru a-şi acoperi deznădejdea născută de prezenţa celor dintâi.

Trândăvia şi deznădejdea aduc iubirea de stăpânire, un fel de dragoste pervertită: dacă omul nu aspiră către Dumnezeu şi nu vede în el centrul, îşi va fi sieşi centru absolut, viaţa îi va deveni egoistă şi egocentrică, iar lumea va deveni obiect al nevoilor, dorinţelor, ideilor şi judecăţilor lui, deci subordonată acestora. Formele de manifestare sunt multe, de la indiferenţă, dispreţ, lipsă de consideraţie şi de responsabilitate, până la pornirea de a te folosi de toţi ceilalţi, de a-i domina şi a-i comanda.

Grăirea în deşert se manifestă prin devalorizarea sau revalorizarea negativă a cuvântului care are darul de a construi, de a spune adevărul, de a inspira şi mântui dar şi de a dărâma, de a minţi, de a otrăvi sau de a ucide, devenind astfel deşertăciune. El împinge spre trândăvie, deznădejde şi iubirea de stăpânire şi transformă viaţa în iad.

Iată deci cum prima parte a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul este un perfect tablou interior al majorităţii covârşitoare a politicienilor care pe toate cele de mai sus le au şi le dau ca “model” celorlalţi, îmbolnăvind şi smintind şi mai multă lume. Căci nu se consideră ei buricul pământului, nu consideră ei că li se cuvine şi datorează totul, nu vor ei să fie satrapi şi nababi; nu cred ei că ideile lor sunt geniale, că nevoile şi dorinţele lor sunt îndreptăţite şi vitale, deci lege pentru ceilalţi, că judecăţile lor sunt „solomonice”? Sau nu sunt ei lipsiţi de interes pentru cei din jurul lor în măsura în care aceştia nu le folosesc, nu îi tratează ca pe nişte mijloace ale binelui personal, slugi şi robi? Şi nu dau ei dovadă de o capacitate ieşită din comun de a spune orice numai pentru a-şi acoperi golul, de a minţi pentru a-şi acoperi tâlhăriile, crimele şi hoţiile, de a arunca cu otravă şi de a dărâma ceea ce alţii încearcă să construiască, de a ucide speranţa, pornirile bune, transformând totul în pustiu? Şi nu tot ei sunt gata să se milogească, să se gudure, să se vândă, să se umilească pentru a fi mai sus şi a avea mai mult?

Iată cum această rugăciune devine grilă de înţelegere a ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Citind prin ea realitatea aflăm că individualismul, ca şi colectivismul comunist, nu este altceva decât tot o manifestare, doar că mai rafinată, ameţitor parfumată, a aceleiaşi iubiri de stăpânire.

Să nu ne repezim însă să-i judecăm pe cei care ocupă temporar aceste posturi fără a lua aminte la noi ceilalţi: milioane alţii ar vrea să le ia locul din aceleaşi motive; multora le-a plăcut comunismul şi îl regretă, alţii au auzit poveştile poleite ale primilor şi şi-l doresc, şi mai ales câţi nu visează să îngrămădească în ograda proprie toată avuţia, toate onorurile şi toate plăcerile acestei lumi? Politica este bolnavă pentru că noi toţi suntem bolnavi şi aşa cum îmi exprimam temerea, fără ajutorul lui Dumnezeu, secolul religios în care am intrat, noul Ev Mediu, deja riscă să fie unul al tenebrelor, al spiritualităţii satanice, aducătoare de neant. Adică de NIMIC. Ca stăpân al lumii, economicul, adică banul, este un zeu care se adresează materiei. Omul pare a fi condamnat a rămâne sub vremi.

Ieşirea de sub vremi

Rugăciunea ne dă însă şi antidotul, reţeta salvatoare care cuprinde patru medicamente şi o indicaţie de administrare. Acestea sunt: curăţia, adică plinătatea, dreapta socotinţă obţinute prin întoarcerea către Dumnezeu şi refacerea adevăratei scări de valori, smerenia, adică aşezarea în această scară de valori, răbdarea, cunoaşterea nu prin sine, ci prin lumea ce ne înconjoară şi care este nesfârşită, şi în urmă, dar cea mai de preţ, dragostea pentru persoana de lângă noi, acum, cu tot ceea ce ne stă în putinţă.       

Dragostea, ca Eros, ca expresie a pasiunii şi a poftelor, este boală, simptom al căderii şi distrugerii omului. Cheia ieşirii de sub vremi, a evadării din universul concentraţionar al individualismului dizolvant o reprezintă inversul erosului: dragostea pentru celălalt, Agapè, cea care şterge păcatele, sparge canoanele, desfide limitele şi-l ridică pe om. 
Sfatul de administrare (avertismentul) este la fel de important ca tot restul, pentru că el ne dezvăluie cauza tuturor bolilor – mândria – şi modul de utilizare a reţetei: curăţia, smerenia, răbdarea şi chiar dragostea trebuie luate fără mândrie, adică fără intenţia de a deveni mai buni decât ceilalţi, ci mai buni pentru ceilalţi. …dăruieşte-mi ca-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu este îndemnul de a nu transforma iubirea mântuitoare de aproapele în iubirea lumească pierzătoare de sine.

Un ghid pentru pocăinţă

Începând cu 28 februarie, ortodocşii intră în "Săptamâna Albă sau a brânzei". În această săptămână nu se mai consumă carne, iar în zilele de miercuri şi vineri se face dezlegare la ouă, lapte, brânză şi peşte.

Miercuri, 2 martie, se rosteşte pentru prima dată în perioada Triodului, rugăciunea Sf. Efrem Sirul, rugăciune care încetează în miercurea din Săptămâna Mare. După cum ne-o tâlcuieşte Alexander Schmemann, ea se constituie într-o adevărată călăuză către pocăinţă. Să o urmăm. (Mai multe în pagina Ortodoxie)

Sorin Ovidiu, dizidentul din Realitatea lui Vântu

        După ce ne-a adormit seară de seară cu faimosul refren: Dormi! FNI veghează pentru tine! (FNI veghea ca ceata haiducilor lui SOV să ne ia banii) Vântu s-a trezit acum că nu mai vrea nici şoapte. Cică, noi vorbim în şoapte şi numai el vorbeşte în gura mare. Zice că suntem terorizaţi, urmăriţi, ascultaţi şi tăcem ca nişte pui de găină înfricoşaţi de umbra uliului de deasupra şi numai el este curajos. E aşa de curajos încât ori e bolnav, ori e bolnav. Luptător pentru dreptate, a ţinut, alături de alţi vremelnici puternici ai zilei, să confişte dreptatea numai pentru el (ei). Oricum ar fi, orice ar face, ei au întotdeauna dreptate. Iar când greşesc, greşesc de buni şi omenoşi ce sunt. Dar, deşi ar trebui să aibă tot interesul să ne convingă prin proces că nu sunt vinovaţi, ei nici nu vor să audă de aşa ceva. Tactica lor, tactica lui e alta.
        După ce a uns osiile şi roţile partidelor şi buzunarele de servitori ale unor politicieni, guvernanţi, judecători, procurori,  cu seul depunerilor de la FNI, FNA, Banca de Scont, azi SOV se prezintă ca un etalon al moralităţii. Strigă ca să-l audă judecătorii, procurorii, şi românii spălaţi pe creier care se uită la emisiunile Realităţii şi Antenelor. Strigă mimând indignarea sinceră, disperarea, furia celui nevinovat, a angelicului care este târât în noroi.
         Dubios fără limite, Vântu ni se arată ca un luptător pentru cinste, dreptate, adevăr fără limite. Şi culmea este, că unii îl şi cred; pe de-a-ntregul, nu în legătură cu una sau cu alta.

Jurnal sentimental - UDMR un alt fel de PSD, PNL sau PDL

        Un alt fel, adică cu alt nume şi cu membri şi votanţi cu alt fel de nume: maghiare. S-a scris mult în timp despre ţinuta şi prestaţiile aparte (de mai bună calitate) ale politicienilor şi funcţionarilor maghiari din România. Parţial adevărat - mai ales la formă - mai mult o iluzie - când e vorba de cconţinut. Mai relaxaţi, reţinuţi, atenţi la ceea ce spun. Mai disciplinaţi. Dar în final câţiva dulăi în frunte şi o haită ascultătoare după ei.
        Congresul de la Oradea marchează nu trecerea la o nouă etapă din viaţa acestui compromis în afara legii - şi uniune etnică, cu fondurile aferente, şi partid politic cubfoncdurile afeente. Şi cu alte avantaje de la una şi de la cealaltă formulă, ci 21 de ani de profit personal pentru lideri centrali şi locali ai acestei struţo-cămile, după modelul, dezavuat de ei atunci când e vorba de originile şi obiceiurile etnice, al balcanicelor partide româneşti. Sau, mai general, al partidelor postcomuniste din zonă.
O anomalie politică, UDMR-ul a reuşit să treacă aceşti ani - şi chiar în linişte - datorită hoţiei, lipsei de responsabilitate şi prostiei partidelor zise, doctrinare, care pe de o parte au oferit etnicilor maghiari motiuve pentru a continua să o voteze, pe de altă parte, pentru că nu au ştiu să rezolve ecuaţia precedentă, au ajunsca din 1996 încoace să aibă nevoie în mod constant de ajutorul parlamentar contra participare în administraţia centrală şi locală, a UDMR-ului.

Creştinism şi satanism (II)

Apocalipsa după Ioan?

De fapt această întoarcere către spiritual are loc de mai demult însă a fost mascată de schimbările din lumea materială. Occidentul s-a de-creştinat, masiv în ultimii două sute de ani, şi mai ales în ultimii cincizeci, dar nu s-a despiritualizat. El s-a întors către religii şi practici orientale, a rostogolit la nesfârşit ghemul schismatic, aruncat pe jos de catolicism, sub forma cultelor neo-protestante şi a sectelor zise creştine, dar care nu mai au, în esenţă, nimic comun cu creştinismul, a întronat parareligii şi religii noi: cultul omului, al banului, comunismul, consumerismul sau hedonismul sunt toate religii de semn negativ. Însuşi laicismul a ajuns o religie, mai intolerantă decât oricare alta din moment ce se impune prin lege ca unicul adevărat şi corect. (Mai multe în pagina Lumea în care trăim)

Jurnal sentimental - De ce n-au salvat încă românii Europa

Pentru că:
"Am avut de-a lungul timpul foarte multi clienti care contractau credit "sa-si puna gresie", "sa-si puna centrala", adica romanii s-au si imprumutat daca nu au avut bani "ca sa-si faca conditii". Sigur, satele noastre nu arata ca in Belgia sau in Franta, dar nici Romania nu este Franta sau Belgia. N-am avut imperiu colonial in...Congo si deocamdata noi suntem pentru ei o cvasi posesiune coloniala. N-avem retea de apa? Pai n-avem ca le-am vandut lor compania de apa. N-avem bani sa cumparam in cantitati europene?
Pai n-avem ca suntem angajati la companiile lor in tara noastra. Nu cumparam medicamente cu sacul? Pai nu cumparam pentru ca fabricile noastre au fost cumparate de ei si inchise, iar acum statul importa medicamente de la gigantii lor farmaceutici la preturi astronomice. Consumam putina benzina? Pai cum sa nu, doar ne vand austriecii benzina noastra. Ni se propune ca sa ne vindem noua insine gazul la un pret mai mare, aliniat european."

Mai multe despre necuminţenia şi lipsa de civilizaţie a românilor în textul Ipocrizie europeană - varianta statistică de pe blogul asybaris.blogspot.com

Am primit de la Fundaţia Arsenie Boca (5)

Dragi prieteni şi membri,

 

Mulţumim pentru prezenţa de marţi la lansarea filmului Demascarea de la Librăria Sophia. Dacă aveţi prieteni în Cluj vă rugăm să-i invitaţi luni, 28 februarie, ora 17.30, la Biblioteca Centrală Universitară (Str. Clinicilor nr. 2) pentru lansarea întregului proiect în care este inclus şi filmul sus numit.

 

După cum am anunţat dăţile trecute, pe adresa fundaţiei vin foarte multe mesaje de la oameni bolnavi care ne solicită ajutorul. Pentru că material posibilităţile noastre sunt limitate ne-am gândit că îi putem ajuta cu rugăciune. Astfel că, ne-am bucura dacă i-aţi pomeni. În fiecare lună vom încerca să vă trimitem un tabel cu numele dumnealor.

 

1. Interviu cu autorii filmului Demascarea;
2. Ispita în rugăciune;
3. Părintele Rafail Noica – Întrupare, Filocalie şi premisă eshatologică.

 

Cu preţuire,

 

Irina Coşoveanu


Tabelul cu persoanele pentru care să ne rugăm se află în pagina Rugăciune de toată trebuinţa.

Creștinism și satanism

Evul Mediu în sens invers

La începutul secolului trecut, mai mulţi gânditori au anunţat o schimbare profundă a lumii: „un nou Ev Mediu” i-a spus Nicolai Berdiaev, „restauraţia oridinii va fi integral creştină sau nu va fi” a fost previziunea lui Jacques Maritain sau „secolul al XXI-lea va fi religios sau nu va fi de loc”, cea a lui Malraux, ca să rămânem numai la cele mai cunoscute. Numitorul comun al tuturor a fost necesitatea, ultimativă, a ieşirii din barbaria contemporană, definită prin haos, indeterminare, dezechilibru, dizarmonie introduse în viaţa omului de artificialitatea constructului umanist.( În această perspectivă, ultima perioadă apare ca foarte asemănătoare celei care a marcat năruirea lumii antice.)  (Mai multe în pagina Lumea în care trăim)

Dragostea "Înfricoşătoarei Judecăţi". În ce credeţi, asta veţi primi. După cum iubiţi, veţi primi.

Pericopa evanghelică a Duminicii Lăsatului sec de carne ne vorbeşte despre Înfricoşătoarea Judecată, acel timp când “Noi toţi trebuie să ne arătăm înaintea scaunului Judecăţii lui Hristos, ca să ia fiecare după cele săvârşite prin trup, ori bine ori rău” (II Cor. 5, 10). Psalmistul ne-a anunţat cu mult timp în urmă încă despre voia lui Dumnezeu: “Mustrate-voi şi voi pune înaintea feţei tale păcatele tale”, iar la judecată, goi, adică lipsiţi de chipurile mincinoase cu care ne preumblăm prin lume, şi de vremelnicele haine, vom fi însoţiţi numai de bunele şi relele noastre. “Unul se va lua, altul se va lăsa” (Mt. 24, 40); unul va merge spre lumina lui Hristos, pentru neîncetata şi fără capăt “bună schimbare”, altul va coborî în întunericul îngheţat al potrivnicului Domnului. Iar iadul va fi pentru unul infernul, în care a crezut şi pe care l-a hrănit în viaţa sa, sau nimicul, în măsura în care în viaţă nu a crezut în nimic. Fiecăruia după cum a crezut şi a făcut.

Dragostea

Traducând parabola, Schmemann ne spune însă şi care este etalonul aceastei judecăţi, care va fi măsura divină: “Iubirea – nu numai o simplă preocupare umanitară, ci iubirea concretă şi personală pentru cel de lângă mine, oricine ar fi, pe care Dumnezeu a făcut să-l întâlnesc în viaţa mea… Pentru că, întradevăr, ce este dragostea dacă nu acea putere tainică ce transcede întâmplătorul şi exteriorul din celălalt – prezenţa sa fizică, treapta socială, originea etnică, capacitatea intelectuală – şi ajunge la suflet, unica rădăcină personală a fiinţei umane, partea divină din el? … Nu există iubire impersonală pentru că iubirea este minunata descoperire a persoanei în om, a unicului şi personalului în comun şi general…” Pentru Schmemann, iubirea creştină este opusul activismului social în care acţionează nu atât iubirea cât datoria, care are ca obiect nu persoana ci “individul, o unitate abstractă a unei la fel de abstracte umanităţi”. Activistul îşi proiectează acţiunea în viitor, acţionând “în numele dreptăţii, ordinii, fericirii şi pentru realizarea lor”, în timp ce iubirea se manifestă acum şi aici. Pentru binele comun, al grupului sau umanităţii, persoana poate fi, şi adesea este, sacrificată.

Creştinismul are responsabilităţi atât faţă de de persoană, cât şi faţă de lume, dar în ceea ce priveşte persoana responsabilitatea revine în primul rând creştinului. În relaţia lor cu ceilalţi, oamenii pot să fie duşmănoşi, indiferenţi, “salvatorii” lumii sau iubitori de aproapele. Primele două categorii vor repeta povestea bogatului dispreţuitor faţă de suferinţele sărmanului Lazăr de la poarta sa şi vor ajunge să zică, după moarte şi judecată, ca şi bogatul: “Trimite pe Lazăr, să-şi întindă vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba mea cea învăpăiată”. 

Cei din a treia categorie trebuie să aibă grijă: “Nu toţi suntem chemaţi să lucrăm pentru umanitate, cu toate acestea fiecare dintre noi a primit darul şi harul iubirii lui Hristos.”- ne spune Schmemann. Sub aşteptarea destinului exemplar, a chemării umanităţii, se poate ascunde fie trufia, fie lenea şi indiferenţa, iar ei riscă să ajungă foarte aproape de primii. 

În fine, cei din a patra categorie sunt cei pentru care se deschide limpede calea către viaţa cea veşnică. Nici drumul lor nu este însă lin pentru că este presărat cu mulţime mare de ispite menite a-i abate, până în ultima clipă, din cale.

Fiecare a primit darul şi harul iubirii lui Hristos, fiecare are nevoie de iubirea personală. Lipsa ei distruge vieţi, aduce foamete şi mizerie, boală şi suferinţe; flămândul, bolnavul, întemniţatul pe nedrept sunt lângă noi, rezultat al răcirii noastre, al refuzului de a ne face responsabili de darul iubirii primit de la Hristos. Dar “chiar dacă am acceptat sau nu această responsabilitate, chiar dacă am iubit sau am refuzat să iubim, vom fi judecaţi. Pentru că întrucât unuia dintre aceştia prea mici fraţi ai Mei aţi făcut, Mie aţi făcut…”.

Pomenirea mortilor - Mosii de iarna

În sâmbăta dinaintea Duminicii Lăsatului sec la carne (a Înfricoşătoarei Judecăţi) (anul acesta 26 februarie)  Biserica Ortodoxă face pomenirea celor trecuţi la cele veşnice.   Este sâmbăta cunoscută şi ca Moşii de iarnă. În fiecare biserică se oficiază Sfânta Liturghie, urmată de slujba Parastasului pentru cei adormiţi.

Despre natura răului în filmul „Soare înşelător” de Nikita Mihalkov

Aţi văzut "Soare înşelător"? Cred că nu vă pare rău. 

Nu l-aţi văzut? Alergaţi să-l vedeţi. 

Câteva lucruri despre acest film într-un eseu teologico-cinematografic excelent.

Despre natura răului în filmul „Soare înşelător” de Nikita Mihalkov

Gheorghe Fedorovici

 
"Să nu-ţi fie teamă de duşmanul tău; cel mai rău lucru pe care ţi-l poate face este să te ucidă. Să nu te temi nici de prietenul tău; cel mai rău lucru pe care ţi-l poate face este să te trădeze. Teme-te însă de indiferenţă. Căci prin tăcerea ei, prin consimţămîntul ei tacit, te ucide şi te trădează în acelaşi timp."
N. Mihalkov

Cu toţii sîntem familiarizaţi cu tipul de reprezentare a răului specific filmelor americane, unde acesta apare ca o realitate bestială, sîngeroasă în mod gratuit şi în mare parte previzibilă. Desigur, există mult rău în situaţiile ipostaziate de genul „thriller”; Răul are însă un caracter mult mai subtil, mai insidios. Scripturile ne previn neîncetat că Răul îmbracă haina mielului, fiind cu atît mai greu de identificat cu cît îşi poate schimba părul şi, temporar, chiar şi năravul. În fapt, Răul nu doreşte nimic mai mult decît să fie identificat cu vreo instituţie sau persoană diabolică din istorie, tocmai pentru a ne lăsa iluzia că a fost prins, izolat undeva în trecut şi chiar lichidat; astfel, noi am nutri iluzia că ne aflăm în siguranţă şi că putem respira liniştiţi. Acest adevăr elementar legat de caracterul disimulat al răului ne este reamintit de N. Mihalkov printr-un film realizat cu peste zece ani în urmă şi care a fost difuzat recent de postul TVR2 al Televiziunii Române. În lumina recentelor (dar poate că nu şi tardive!) dezbateri care au loc în România în privinţa răului produs de comunism şi a responsabilităţii fiecăruia, e de prisos să mai subliniez actualitatea şi urgenţa temei propuse de filmul lui Mihalkov pentru noi, românii timpului de-acum.
Realitatea descrisă de filmul lui Mihalkov se regăseşte punctual în literatura memorialistică dedicată acelei perioade. Pentru a risipi totuşi impresia că, cel puţin în cazul de faţă, istoria ar înceta să mai fie credibilă din momentul în care ia o formă artistică, am considerat util să ilustrez analiza filmului cu unele citate edificatoare din volumul al doilea al memoriilor Nadejdei Mandelştam (publicate în România de către editura Polirom în 2003, respectiv în 2005). Textele ei reprezintă comentariul inestimabil al unui martor care a ştiut să salveze lucrurile esenţiale din cea mai teribilă situaţie prin care a trecut omenirea de la Potop încoace. În plus, autoarea nu încetează să spună că nu se poate ajunge prea departe fără o evaluare a cauzelor unui naufragiu de asemenea proporţii şi a pierderilor provocate de acesta. Un astfel de bilanţ nu poate fi făcut decît „într-un singur punct temporal, cel de unde se vede clar; toate celelalte dau o perspectivă falsă. În perioadele de efervescenţă şi de decădere, sensul trecutului recent se limpezeşte pe neaşteptate deoarece încă nu există indiferenţa viitorului, dar a căzut argumentaţia zilei de ieri şi minciuna se deosebeşte net de adevăr. Trebuie făcut un bilanţ cînd epoca maturizată în sînul trecutului şi care nu are viitor este complet epuizată, iar cea nouă încă nu a început. Acest moment scapă aproape întotdeauna din vedere şi oamenii pornesc în viitor fără să fi înţeles trecutul. Aşa a fost întotdeauna, aşa va fi şi acum.”^[3] Nu putem decît să nădăjduim că acest moment de cumpănă nu a fost încă pierdut de societatea românească.
În Rusia Sovietică a anului 1936, într-o duminică de vară, familia legendarului Kotov este surprinsă de vizita lui Mitea. Cu ani în urmă, Mitea, un student extrem de înzestrat, fusese răsfăţatul profesorului său (tatăl Marusiei) şi dacă nu ar fi plecat la fel de brusc pe cît a revenit, i-ar fi succedat ca stăpîn al casei prin căsătoria cu Marusia. Întoarcerea lui Mitea este însă doar aparent întîmplătoare: agent NKVD, Mitea trebuie să împiedice fuga sau rezistenţa lui Kotov care urma să fie arestat în chiar după-amiaza acelei zile. Astfel, Mitea duce pînă la capăt şirul trădărilor posibile: după ce îi trădase în timpul Războiului civil pe albii de partea cărora luptase, după ce, aflat în misiune în Occident, a continuat să-i trădeze pe cei din propriul său grup (intelighenţia rusă din exil),^[4] acum o trădează tocmai pe femeia pe care se presupunea că o iubeşte, participînd la asasinarea soţului ei. Planul este dus la capăt fără ca cineva dintre cei din casă să bănuiască ceva (o favoare cerută de Kotov, dar care i-a uşurat oricum sarcina lui Mitea). Întors la locuinţa sa din oraş, Mitea se sinucide în baie în timp ce un fulger globular străbate scena pentru ultima dată.
Fulgerul globular nu este însă decît simbolul cel mai „vizibil” al răului travestit în bine: la prima vedere, el pare să nu fie altceva decît un glob de foc nevinovat şi jucăuş. În realitate, este o „drăcovenie” care apare din senin (asemenea intervenţiei grupului din Apărarea civilă care goleşte plaja sub pretextul unui simulat atac cu gaze, asemenea sosirii lui Mitea^[5]), se furişează pretutindeni şi, sfredelitoare, te găseşte pretutindeni. Iar cînd dispare, o face luînd cu sine o viaţă – a unui copac sau a unui om. Căci într-o lume în care răul tinde să fie total, nimic nu mai este ceea ce părea să fie: cele mai nevinovate apariţii se dovedesc a fi cele mai distructive, natura este înşelătoare, oamenii au mai multe chipuri iar acţiunile lor au alte scopuri decît cele aparente. Astfel, acţiunea Apărării civile nu a avut ca scop instruirea populaţiei în vederea unui caz real de atac cu gaze; trebuia împiedicat în primul rînd sentimentul că ar putea exista vreun loc în ordinea fizică sau spirituală care i-ar putea fi inaccesibil Partidului. Întreaga operaţiune nu a avut un alt efect decît pustiirea plajei de care, acum, se bucura un singur om – şeful grupului de voluntari civili. Odată cu scoaterea măştii (de gaze), acest individ simplu ne arată atît care a fost scopul diversiunii cît şi care este obiectivul liderului într-un sistem comunist: rezervarea privilegiilor pentru un număr cît mai redus şi concentrarea puterii.^[6] Prin urmare, acei „tovarăşi de drum”, precum Kotov, care credeau că puterea trebuie să revină poporului, nu erau decît nişte idealişti periculoşi care trebuiau lichidaţi din momentul în care puterea a fost obţinută.
La rîndul ei, cu natura se petrece ceva ciudat: fulgerul globular creează impresia prezenţei unui soare alternativ, dar care „arde” ucigător. Soarele însuşi (sursa luminii, a ceea ce dă sens capacităţii naturale de a distinge) riscă să fie acoperit spre finalul filmului de portretul uriaş al dictatorului care răsare efectiv peste lume, devenind astfel garanţia unică a adevărului singurei realităţi cu drept de existenţă.^[7] Nu întîmplător toate acestea se petrec într-o zi de duminică: sărbătoare a soarelui, apoi a Domnului, ea este transformată acum în sărbătorire a Stăpînului de la Kremlin, a Noului Soare, a Noului Domn. Este inevitabil atunci ca indivizi precum şoferul care traversează întregul film în căutarea unei destinaţii precise, să rătăcească. Căci, într-un astfel de univers, vechile adrese îşi schimbă numele, atunci cînd nu dispar de-a binelea. Sentimentul camionagiului derutat este în acelaşi timp unul de familiar şi de străinătate totală: totul pare să fie la fel şi totul este diferit.^[8] Într-un univers intrat în travesti nici o hartă nu mai este valabilă, lumea devine un imens labirint din care singura ieşire şi destinaţie sigură nu poate fi decît moartea.
Masca s-a pus peste lume fiindcă mai întîi s-a pus peste oameni. Trecînd prin încăperile casei la fel de incontrolabil şi de exploziv precum fulgerul globular, Mitea îşi „dezvăluie” identitatea într-un mod teatral, intonînd aria „Vesti la Giubba” din opera Pagliacci de R. Leoncavallo^[9] în timp ce îşi dezbracă travestiul care îi îngăduise intrarea nestînjenită în casă. Ironia scenei este deosebit de severă, fiindcă subiectul operei este complet răsturnat: pe de o parte, infidelitatea este în realitate a lui Mitea (respectiv a „Paiaţei”) şi nu a Marusiei (a „Columbinei”); pe de alta, toţi cei din jur au impresia că-l recunosc pe Mitea cel de odinioară, deşi textul ariei îi avertiza că ei asistă de fapt la un travesti în plus. Atunci cînd masca devine interioară, dedesubtul fiecărui costum se află un altul^[10] – în cazul lui Mitea, e vorba de costumul cel mai adecvat rolului cerut de epocă, şi anume cel alb al (falsei) impecabilităţi. Astfel, obsesia legitimizării unei minciuni face ca adevărul să fie total pervertit atît faţă de ceilalţi cît şi în propria conştiinţă a autorului acestei mistificări.^[11]
Indignarea lui Kotov, nemulţumit că este deranjat în ziua pe care voia să o petreacă exclusiv cu familia, arată că el pur şi simplu nu înţelegea încă^[12] adevărul simplu că o astfel de dorinţă era ea însăşi o infidelitate faţă de un sistem care nu putea funcţiona decît în măsura în care era efectiv prezent pretutindeni şi în permanenţă. Sistemul comunist nu era perfect cît timp evadarea era cu putinţă, cît timp oamenii îşi puteau dori să evadeze.^[13] Într-adevăr, Mitea este uimit să constate că, avînd doar două ceasuri la dispoziţie, Kotov propune un joc de fotbal, distracţia obişnuită a familiei în zilele de duminică. Or, dacă într-un sistem bazat pe teroare generalizată, o soluţie este posibilă, ea pare să fie aceasta, ne spune Mihalkov: chiar dacă voi fi lichidat peste două ore, aceasta se va întîmpla de-abia peste două ore. Asupra acestui interval care îmi este stabilit „de sus” eu nu pot interveni cu nimic în privinţa duratei lui, ci doar asupra felului în care mi-l voi petrece. Iar în acest răstimp, care îmi va fi cu atît mai limitat cu cît îl voi sustrage mai mult sistemului, bunătatea, dragostea, buna-dispoziţie sînt oricînd posibile.^[14] Ca şi Nadia, nici Kotov nu cunoaşte vreo limbă străină; astfel, el este structural inapt să-şi pună o mască fericită, să înşele. Kotov nu poate vorbi altfel decît aşa cum a vorbit dintotdeauna.
Soluţia lui Kotov este însă inaccesibilă lui Mitea, expertul în roluri, povestitorul de poveşti abil revizuite; odată cu familia, credinţa şi patria, el şi-a pierdut şi sufletul, adică capacitatea de a crede într-o posibilă recuperare sau în ceva care să dăinuie. Sinuciderea lui nu face decît să ilustreze caracterul autodistructiv al răului. Sistemul însuşi îi epurează de altfel în mod sistematic pe cei care „ştiu că ştiu”; e de presupus că dacă gestul său de auto-suprimare ar fi întîrziat, Partidul s-ar fi ocupat de „problemă” la timp.
Deşi foarte tîrziu, Kotov a înţeles totuşi cine sînt în realitate cei pe care i-a slujit. Cît despre Mitea, el nu şi-a făcut iluzii nici o clipă; excelent prestidigitator, el a fost chiar mai util puterii decît Kotov, fiindcă putea să dispară şi să facă să dispară fără urmă oameni şi lumi întregi. În film, cei doi nu sînt propriu-zis opuşi unul celuilalt, căci amîndoi erau netemători şi în amîndoi sentimentul responsabilităţii mai funcţiona încă. Contrastul este realizat de fapt între cei doi pe de o parte şi agenţii care veniseră după Kotov pe de alta; speriaţi (transpirau cu toţii abundent), aceştia funcţionau pur animalic, instinctual. Deşi se pretind a fi de la Filarmonică, nu o pot păcăli pe micuţa Nadia, care îl întreabă pe unul dintre ei: „De ce ai fugit de la Grădina zoologică? Nu ţi-a mai plăcut mîncarea pe care ţi-o dădeau?” Asemenea copilului din povestea lui Andersen, care îl deconspiră pe împăratul despuiat^[15], Nadia are discernămîntul şi curajul caracteristice inocenţei pentru a arăta cu degetul spre agenţi: Hic sunt leones!, aici nu mai sînt oameni ci fiare, neoameni care şi-au pus măşti de oameni.^[16] Într-adevăr, cel mai subtil şi mai teribil travesti pe care l-a produs sistemul comunist este cel prin care bestia pretinde că este om nu doar faţă de ceilalţi oameni, ci chiar în proprii ei ochi.
Şi cu toate acestea, din punctul de vedere al lui Mihalkov, nu acesta este nivelul ultim al răului; agenţii amintiţi ţin de o patologie a răului a cărei anomalie maximă este dată de indiferenţă – faţă de ce s-a întîmplat, faţă de ce se întîmplă. Căci unul din agenţi încă mai simte nevoia unei justificări, chiar dacă una formală: „dacă nu-l ucideam noi (pe camionagiu), ne ucidea el.” Această perspectivă este în fond una riguros creştină, de vreme ce indiferenţa suspendă memoria, responsabilitatea, recunoştinţa şi căinţa, nevoia de a ierta şi de a fi iertat – adică tocmai acele atribute care determină calitatea umană a indivizilor acestei specii. „Indiferentul” este de altfel anunţat în film de tînăra studentă instalată în „Vila nr. 9”, fostul conac devenit „casă de creaţie.” Viitoarea locatară (căci familia lui Kotov va fi deportată) reprezintă noul tip uman, care îngăduie „relaxarea” forţelor de represiune.^[17] Indiferenţa face ca masca să se lipească de faţă^[18], cu riscul de a nu mai putea fi scoasă vreodată. Indiferenţa este răul absolut care ne aminteşte de căscatul enorm al omenirii din care Dostoievski ne previne că la sfîrşitul timpurilor va ieşi Antihristul.

Gheorghe Fedorovici

Post-scriptum
În primul volum al memoriilor ei, Nadejda Mandelştam are un capitol întitulat „Bomboana de ciocolată”. În acest capitol, autoarea evocă gestul unei femei care reuşeşte să arunce o bomboană prin ferestruica zăbrelită a unui marfar umplut cu deţinuţi politici aflaţi în drum spre unul din lagărele sovietice de exterminare. Volumele Nadejdei M. sînt astfel de „bomboane” destinate tuturor celor care trăiesc nepăsători faţă de evenimente şi de sensurile lor; asemenea oameni ignoră faptul că trenurile nu-şi schimbă destinaţia doar pentru că, între timp, au devenit mai confortabile. În egală măsură, paginile ei sunt destinate şi tuturor celor copleşiţi de dimensiunile acestei nepăsări, resemnaţi înainte de vreme şi gata să spună, precum proorocul, „numai eu singur am rămas, dar caută să ia şi sufletul meu!” (3 Regi 19, 14)
Prin iubirea lor de adevăr, bine şi frumos, o mînă de oameni ne-a încredinţat, nu cu mult timp în urmă, de prezenţa neîntreruptă a rezervei providenţiale a celor „şapte mii de bărbaţi care nu şi-au plecat genunchiul lor lui Baal.” (3 Regi 19, 18) Acestor martori ai strălucirii chipului lui Dumnezeu în om într-un moment al istoriei cînd Baal părea să fi biruit le este dedicată poezia următoare.
Bomboana de ciocolată
Lui Osip şi Nadejdei Mandelştam
De ce să numeri zilele rămase?
Cei vii nu se numără, decît morţii
Ce ne mai fac parastase
În nord, la capătul căii ferate.
Aminteşte-ţi, dar făr’ a socoti
Cîte gînduri de apă sărată…
Nu-l desface încă pe „a fi”
Din staniolul lui „odată”.
Murmurul stăruitor
A strîns la timp întreaga bogăţie
A vocalei „o” tăiată-n două
De cărarea zîmbetului recunoscător.
Mierea nouă prelinsă apoi
De pe bărbie-n noroi,
A pătat vagonul de marfă
Şi, trecînd peste prag,
Inundă şi-acum meleaguri rănite,
Trasînd harta altui arhipelag.
Deşi risipită, s-adună iar
În stupii ce cresc din leşuri hulite.
__________________
NOTE:
[1] Utomlennye solntsem (titlul englezesc: Burnt by the Sun). Produs de Michel Seidoux şi Nikita Mihalkov în 1994. Regizat de N. Mihalkov. Distribuit de Sony Pictures Classics. Cu: N. Mihalkov (Serghei Petrovici Kotov, eroul Revoluţiei), Oleg Mencikov (Dimitri sau Mitea, agentul NKVD şi rivalul lui Kotov), Ingeborga Dapkunaite (Marusia, soţia lui Kotov şi fosta iubită a lui Mitea), Nadia Mihalkov (Nadia, fiica lui Kotov şi a Marusiei). Un interviu cu regizorul filmului, propriile lui însemnări împreună cu alte informaţii legate de film se pot găsi la adresa
http://www.sonypictures.com/classics/burntbysun/burntbysun.html
[2] Parafraza unei zicători ruseşti. În interviul publicat la adresa menţionată mai sus.
[3] N. Mandelştam, Speranţă abandonată, Polirom, 2005, p. 502.
[4] În maniera lui Serghei Efron, soţul poetei Marina Ţvetaeva. Mihalkov arată astfel că toate categoriile sociale au contribuit la instalarea şi dezvoltarea Terorii şi că fără această complicitate generalizată Teroarea nu ar fi fost şi nu ar fi în genere cu putinţă.
[5] În realitate, aceste fenomene se petrec doar aparent din senin. Căci, aşa cum o află din presă Philippe, fostul tutore al lui Mitea, „fulgerele globulare sînt efectul unor operaţiuni diversioniste bine organizate”, traseul acestor „musafiri nedoriţi” fiind determinat de „activitatea obiectivelor aflate în apropierea lor.” Fenomenele naturale exprimau astfel tipul de providenţă creată de ordinea comunistă, a cărei atenţie era atrasă în funcţie de modul de viaţă al fiecărui individ. De această „providenţă” ascultă Mitea atunci cînd, într-un exerciţiu de ruletă rusească, o lasă pe ea să decidă dacă va împlini sau nu misiunea încredinţată. El îşi va afla confirmarea acestei decizii într-un alt momentul tensionat, cînd, la sfîrşitul zilei va zări portretul lui Stalin înălţîndu-se de la pămînt.
[6] După cum menţionează N. Mandelştam, soţul ei, poetul Osip Mandelştam evita să stea de vorbă cu servitorii (vezi în Speranţă abandonată, p. 186.) care aveau să devină noua ierarhie, cea a slugilor devenite stăpîni. Frica permanentă determinată de ilegitimitatea noilor stăpîni precum şi grosolănia sufletească care îi împiedica să se bucure de bunurile confiscate îi făcea pe aceştia să-şi urască victimele şi mai mult. În ultimă instanţă, revoluţiile nu sînt făcute decît de servitori. Aici nu este implicat statutul social al unor indivizi resentimentari, ci acea dispoziţie mentală care contestă legătura intrinsecă dintre ordine şi superioritatea (autoritatea) legitimă. În urma revoluţiilor se instalează o ordine politică care se ticăloşeşte tot mai mult, pînă cînd societatea resimte nevoia unei restauraţii – altfel sucombă. După cum au arătat printre primii Chesterton, Dostoievski, Berdiaev, O. Mandelştam şi încă alţi cîţiva gînditori creştini, răul este auto-dezintegrator iar anarhistul are în primul rînd o viziune metafizică a realităţii. Pentru a fi sigur că nici o restauraţie nu-i va pune capăt, răul urmăreşte contaminarea întregului univers cu un virus incurabil, care este cel al „amorţelii, maladia epocii” (ibid., p. 588). Căci oamenii „pustiiţi sufleteşte” nu vor avea decît o singură aspiraţie: „moartea, golul de aer, autodistrugerea, vidul, neantul… O astfel de atracţie există. Ea este absolut reală şi pentru răul care se autodistruge, şi pentru cei care şi-au pierdut credinţa în nemurire.” (ibid. p. 468)  Istoria ne arată însă că societăţile au putut fi salvate (i.e., restaurate) chiar atunci cînd părea că salvarea nu mai era cu putinţă. Prin urmare, afirmaţia „Iisus Hristos este singurul revoluţionar din istorie” este una pe cît de spectaculoasă, pe atît de falsă: Hristos restaurează, nu revoluţionează. Lumea durează în ritmul facerii şi al re-facerii. Revoluţia nu are altă viziune decît cea a neantului. Iată de ce O. Mandelştam vorbeşte într-una din poeziile lui despre „Moscova budistă.” 
[7] De fapt, portretul lui Stalin se ridică abia la apusul soarelui, la sfîrşitul zilei. Odată cu acest pretins soare, drumul omenirii prin istorie intră în beznă. Nu întîmplător, filmul începe cu un element nocturn, şi anume cu imaginea stelei roşii din vîrful Kremlinului.
[8] Un astfel de sistem politic n-ar fi fost posibil fără „specialiştii care schimbă stîlpii indicatori […] pentru ca şirurile de vehicule s-o apuce pe un drum nou.” N. Mandelştam,  op. cit., p. 200. Şoferul însuşi se plînge, deznădăjduit: „Toţi ăia cărora le-am cerut să mă îndrume sînt nişte mongoli!”. Kotov este singurul care, avînd memoria vechilor direcţii, se oferă să-l orienteze pe bietul camionagiu – un motiv în plus pentru care trebuia eliminat.
[9] Descoperind infidelitatea soţiei sale, Canio observă îndurerat că trebuie să-şi pună costumul de paiaţă pentru a interpreta în continuare rolul identic din piesa pe care trupa sa de actori tocmai o reprezentau: „Dă replica! Cuprins de nebunie, Nici nu mai ştiu ce zic, Ori ce fac! Ştii însă că trebuie să joci, străduieşte-te din răsputeri! Dar ce, te crezi om cumva? Tu eşti Paiaţa! Îmbracă-ţi costumul, Pudrează-ţi faţa. Oamenii plătesc şi rîd cînd le place. Iar dacă Arlechino o cheamă pe Columbina, Rîzi, Paiaţă, şi toţi vor aplauda! Da, cu faţa sfîşiată de durere, Rîzi, Paiaţă, De iubirea ta frîntă! Rîzi de durerea ce-ţi otrăveşte inima!”
[10] După modelul celebrei păpuşi ruseşti Matrioşca.
[11] Masca apare ca rezultat al „certitudinii profunde în nesiguranţa oricăror convingeri, în absenţa oricărei credinţe şi în incapacitatea omului de a creşte, de a deveni mai profund şi de a-şi apăra tot ce a obţinut.” N. Mandelştam, op. cit, p. 322.
[12] Avea să înţeleagă în maşină, după ce este bătut şi asistă la uciderea camionagiului bramburit, că ideea în numele căreia luptase era în realitate momeala cu care nişte criminali cîştigaseră sprijinul popular. Plîngînd, înţelege că nu mai are nici un sens să-l sune pe „tovarăşul” Stalin şi că nu există nici o neînţelegere la mijloc.
[13] Proprietatea privată trebuia distrusă şi pentru a anula, odată cu ea, existenţa unui spaţiu de intimitate, de viaţă personală.
[14] Vezi N. Mandelştam, op. cit, p. 370: „Dacă nu m-au omorît, înseamnă că am cîştigat la loterie o bucăţică de viaţă şi trebuie să o folosesc cît mai bine. Dacă pînă la urmă tot îmi vor face de petrecanie, tot eu sînt în avantaj, fiindcă am obţinut ‚o zi în plus.’” Dar şi p. 404: „Oamenii inteligenţi care s-au temut dinainte, dîndu-şi seama că după flori urmează fructele, n-au îndrăznit să facă nimic: nici să gîndească, nici să iubească, nici să respire, dar n-au scăpat de ceea ce le-a fost scris.”
[15] Soluţia propusă de Mihalkov este diferită totuşi de cea a Nadejdei M: pentru Mihalkov, într-o bună zi un copil va spune adevărul. Nu întîmplător, presimţindu-şi sfîrşitul iminent, Kotov va face dragoste cu Marusia pentru ultima oară. Numele fetiţei, care „simte” adevărul, este lipsit de orice echivoc (Nadia este diminutivul de la Nadejda, rom. „speranţă”.) Cealaltă Nadie însă, octogenara soţie a poetului exterminat, ne avertizează că nu ne putem permite o asemenea aşteptare încrezătoare: căci o societate devenită indiferentă este asemenea unui văzduh vătuit care va împiedica pur şi simplu propagarea vocilor inocente. Din punctul ei de vedere, nu poate exista decît un singur moment în care adevărul dezvăluirea adevărului are sens. După cum explică Nadia Mandelştam într-un pasaj, copilul din povestea lui Andersen a strigat „regele e gol” în singura clipă în care această dezvăluire a putut produce o iluminare. Dacă acest strigăt ar fi răsunat mai devreme sau mai tîrziu, el ar fi fost ignorat sau înăbuşit.    
[16] Este vorba despre cei care „miros a cîine şi a lup, din rasa oamenilor cu ochi de copil şi periculos de goi”. (N. Mandelştam, op. cit., p. 417) sau de „hiena însiropată”  care, atunci cînd joacă rolul omului, vorbeşte mieros, iar atunci cînd redevine o funcţie în sistem este rapace şi criminală (ibid., p. 560).
[17] Vezi ibid., p. 360: „Amatorii regimurilor de beton armat nu-şi dau seama că stabilitatea şi capacitatea de a acţiona a societăţii nu este direct, ci invers proporţională cu intensificarea tendinţelor dictatoriale ale puterii, iar unitatea de gîndire este indiciul mortificării, nu al vieţii.”
[18] Ibid., p. 321. Mai pe larg despre funcţia şi valorificarea „măştii” tot aici, la pp. 310-324. În ultimă instanţă, „poporul nu crede în nimic şi nu se interesează de nimic. Unii, după ce s-au întors de la lucru, dorm, iar alţii se aşază la coadă la berărie.” (p. 468)

Sursa: www.nistea.com

Părintele Petroniu Tănase a plecat la Dumnezeu

ATHOS: DOLIU LA SCHITUL ROMÂNESC PRODROMU

Marţi 22 februarie 2011, în jurul orei 16.00, s-a mutat la cele veşnice Părintele Arhimandrit Petroniu Tănase, fostul egumen al Schitului românesc Prodromu din Sfîntul Munte Athos. 

Născut în anul 1914 (Fărcaşa-Neamţ), s-a călugărit de tînăr în lavra Neamţului, a trecut pe la Mănăstirea Antim din Bucureşti (unde s-a apropiat de mişcarea spirituală a Rugului Aprins), iar din 1978 a luat calea Athosului. De puţină vreme se retrăsese din stăreţie, iar nou egumen al Schitului a fost ales Părintele Atanasie Floroiu.

Dumnezeu să-l odihnească în ceata drepţilor.

Unul din ultimele interviuri cu Părintele Petroniu pe blogul lui Răzvan Codrescu (vezi în blogroll).

Jurnal sentimental - Diavolul şi dreptul Barack Obama

"Căci atunci când se ridică sus oamenii de nimic, 
nelegiuiţii mişună pretutindeni" - Psalmul 11, Al lui David
 
 Dacă cineva se mai îndoia de faptul că această lume este în stăpânirea unui duh al distrugerii şi că ea este condusă către dispariţie iată o nouă dovadă.
Trezindu-se Barack Obama într-o dimineaţă, s-a uitat pe fereastra Casei Albe şi a văzut că pe Pământ e pace, prosperitate şi mulţumire, şi deci el nu mai prea are ce face, ceea ce l-a necăjit.
Cum, eu nu mai am nimic de adus în dar omenirii? - se întreba el, cu ochii înţepaţi de lacrimi şi cu gâtlejul tremurând. Nu se poate. Trebuie să mai fie ceva!
Şi a început să se învârte în jurul biroului pe şanţul deja cunoscut din grosul covor persian. Din păcate, nu prea avea idei şi oricât se chinuia, nu găsea nimic cu adevărat memorabil. Vocea, care îi aducea atâtea idei şi-l făcea sclipitor în prezenţa celorlalţi, tăcea.
La un moment dat, a observat indignat, cum, chiar pe peluza impecabilă din faţa reşedinţei, un câine vagabond, o javră murdară cu blana în năpârlire atârnându-i din cea în creştere, încerca să-i facă ceva lui Bo, first dog al Americii. Aşa că Mr. President a chemat paza că să alunge golanul (evident că el nu a putut să pronunţe echivalente americăneşti ale românescului câine vagabond , ci mai corecta exprimare homeless-american) şi în timp ce agenţii secreţi se agitau caraghios încercând să prindă patrupedele şi-a dat seama (vocea i-a şoptit) că indignarea nu-i vine de la faptul că şi homlesul era mascul ca şi Bo, cât pentru că nu era prea curat. Şi această descoperire pe care i-a relevat-o vocea a crescut sun şoaptele acesteia până când a început să devină idee. Apoi a devenit Ideea. Aşa că l-a chemat pe grămăticul de serviciu şi, urmând întru totul indicaţiile vocii,  i-a dictat un text care spunea că el, Presedintele Barack Obama consideră ca legea federală care interzice căsătoriile între homosexuali este neconstituţională şi că a transmis avocaţilor din guvernul american să nu o mai susţina în tribunal.
Apoi vocea l-a mângâiat blând pe neuronii obosiţi şi l-a trimis să-şi facă jogging-ul în timpul căruia putea să nu se mai gândească la nimic. Nici măcar că, nu peste mulţi ani, cu ajutorul egoismului tot mai înverşunat, al izolării şi alienării, al drogurilor, al pornografiei, al homosexualităţii, al televizorului şi calculatorului,  adică al înlocuirii realului cu virtualul, americanii vor dispărea.
Noapte bună America, Obama aleargă pentru tine.

Jurnal sentimental - Rusia și duhul morții

O treime dintre ruși cred că scenariul din Egipt se poate întâmpla și în Ruisa.
Președintele Medvedev zice că nu e încă cazul dar nu se știe în viitor.
Atentate (Câte reale, câte puse la cale de serviciile secrete rusești?). Victime. Motive pentru intervenții militare în Caucaz fără probleme de genul drepturilor omului, drepturile combatanților etc.
Revolte, luptă de gherilă în Caucaz. Reprimare, teroare, mii de localnici, poate zeci de mii, cine știe cu siguranță, omorâți din nou. De ce din nou?
Păi să ne uităm în istoria recentă:
- sute de mii de caucazieni omorâți în execuții, adesea, comune = genocid
- sute de mii de caucazieni deportați - mutări masive de populație
Numai între 1944 și 1948 circa 700 de mii deportați și 145 de mii omorâți - ca civili, nu ca militari.
Dar sunt cecenii, inguseții, oseții, cerchezii etc., popoare ale republicilor încă ocupate, ruși? Sunt ei slavi?
Și atunci?
Sunt georgienii, azerii, armenii, uzbecii, kirghizii, turcmenii etc., ruși? Sunt ei slavi?
Nu, sunt populații urmașe ale indoeuropenilor viețuitori acolo cu multe mii de ani înaintea sosirii slavilor.
Și atunci?
De ce tot ei sunt de vină? De ce ei sunt teroriști? De ce nu se vorbește oficial la ONU, în UE despre genocidul îndreptat împotriva popoarelor ocupate de ruși? Ca și împotriva moldovenilor români, basarabenii? Pentru că Rusia e o mare putere? Ca în cazul marilor mafioți, marilor șefi de clanuri de care se tem toți și care îi cumpără pe toți? Nu e același lucru? Ce e imoral la cel mic e moral la cel mare?
Nu ar fi mai simplu să-i lase în pace?
Se pare că nu ar fi. De ce? Pentru că, oficial micile  republici caucaziene sunt rusești: Nimeni nu contestă acest lucru; adică niciun stat.
Pentru că acolo trăiesc acum și ruși, care trebuie protejați! De ce? Poate nu vor păți nimic. Dar, dacă se tem, să se întoarcă în Mama Rusia. Pentru că sunt coloniști, sau urmași de coloniști.
Și atunci de ce ar mai avea rușii a se teme? Doar de conducătorii lor, firește. Dar asta e altă treabă, e a lor, din familie, din casă.
Nu din casa altuia: Pentru că, în definitiv, ce au avut rușii de rând a câștiga din această istorie: moarte, ură, durere, ură, sânge, ură, războaie, ură, teamă, ură. Nimic altceva decât o suferință și o ură nesfârșite.
Cum spuneam mai demult: Îl iubesc pe Dostoievski, pe Mihalkov, pe Serafim de Sarov, pe Natașa, pe Ivan ... dar mă îngrozește duhul acesta al morții care animă Rusia.