Jurnal sentimental - Rusia și duhul morții

O treime dintre ruși cred că scenariul din Egipt se poate întâmpla și în Ruisa.
Președintele Medvedev zice că nu e încă cazul dar nu se știe în viitor.
Atentate (Câte reale, câte puse la cale de serviciile secrete rusești?). Victime. Motive pentru intervenții militare în Caucaz fără probleme de genul drepturilor omului, drepturile combatanților etc.
Revolte, luptă de gherilă în Caucaz. Reprimare, teroare, mii de localnici, poate zeci de mii, cine știe cu siguranță, omorâți din nou. De ce din nou?
Păi să ne uităm în istoria recentă:
- sute de mii de caucazieni omorâți în execuții, adesea, comune = genocid
- sute de mii de caucazieni deportați - mutări masive de populație
Numai între 1944 și 1948 circa 700 de mii deportați și 145 de mii omorâți - ca civili, nu ca militari.
Dar sunt cecenii, inguseții, oseții, cerchezii etc., popoare ale republicilor încă ocupate, ruși? Sunt ei slavi?
Și atunci?
Sunt georgienii, azerii, armenii, uzbecii, kirghizii, turcmenii etc., ruși? Sunt ei slavi?
Nu, sunt populații urmașe ale indoeuropenilor viețuitori acolo cu multe mii de ani înaintea sosirii slavilor.
Și atunci?
De ce tot ei sunt de vină? De ce ei sunt teroriști? De ce nu se vorbește oficial la ONU, în UE despre genocidul îndreptat împotriva popoarelor ocupate de ruși? Ca și împotriva moldovenilor români, basarabenii? Pentru că Rusia e o mare putere? Ca în cazul marilor mafioți, marilor șefi de clanuri de care se tem toți și care îi cumpără pe toți? Nu e același lucru? Ce e imoral la cel mic e moral la cel mare?
Nu ar fi mai simplu să-i lase în pace?
Se pare că nu ar fi. De ce? Pentru că, oficial micile  republici caucaziene sunt rusești: Nimeni nu contestă acest lucru; adică niciun stat.
Pentru că acolo trăiesc acum și ruși, care trebuie protejați! De ce? Poate nu vor păți nimic. Dar, dacă se tem, să se întoarcă în Mama Rusia. Pentru că sunt coloniști, sau urmași de coloniști.
Și atunci de ce ar mai avea rușii a se teme? Doar de conducătorii lor, firește. Dar asta e altă treabă, e a lor, din familie, din casă.
Nu din casa altuia: Pentru că, în definitiv, ce au avut rușii de rând a câștiga din această istorie: moarte, ură, durere, ură, sânge, ură, războaie, ură, teamă, ură. Nimic altceva decât o suferință și o ură nesfârșite.
Cum spuneam mai demult: Îl iubesc pe Dostoievski, pe Mihalkov, pe Serafim de Sarov, pe Natașa, pe Ivan ... dar mă îngrozește duhul acesta al morții care animă Rusia.

Primim de la Fundația Arsenie Boca

Judecata milostivă - partea a doua

„Taina pocăinţei sau mărturisirea e al doilea botez: botezul lacrimilor. Sunt trei botezuri care ne curăţesc de toate: primul, prin care intrăm în obştea creştină, e Botezul din apă şi din Duh, sau naşterea a doua, când suntem înzestraţi cu darurile Duhului Sfânt, după atotştiinţa de mai înainte a lui Dumnezeu. Acesta nu se mai repetă. Al doilea e botezul pocăinţei, sau al lacrimilor, pe care îl putem face, şi trebuie făcut, ori de câte ori ni se încarcă conştiinţa cu greşeli faţă de Dumnezeu, faţă de oameni şi faţă de noi înşine. Iar al treilea e botezul sângelui care, dacă se întâmplă să vină necăutat de noi, de asemenea ne spală toate păcatele, mai ales dacă ne-a venit din hotărâta mărturisire a lui Dumnezeu, Cel în Treime închinat şi a Sfintei Sale Biserici. Acesta e un dar pe care-l dă Dumnezeu cui şi cui, din vreme în vreme, mai ales în vreme de prigoană a credinţei creştine dreptmăritoare. Acesta iarăşi nu se mai repetă, şi nu atârnă de noi, în privinţa venirii, ci numai în privinţa primirii. Sfântul Chiril ne învaţă: Dacă cineva nu primeşte Botezul nu se mântuieşte, afară numai de mucenici care primesc Împărăţia şi fără de apă. Mântuitorul, când a mântuit lumea pe cruce şi când I s-a împuns coasta, a izvorât sânge şi apă, ca să se boteze cu apă, cei ce se botează în vreme de pace şi să se boteze cu sângele lor, cei ce se botează în vremea prigoanelor. Mântuitorul numeşte şi mucenicia botez, când zice: „Puteti să beţi paharul pe care Eu îl beau şi să vă botezaţi cu botezul cu care Eu mă botez?”. E lucru de mirare, că pentru pricini pământeşti se găsesc mii şi milioane de oameni, care merg cântând la moarte, dar pentru Împăratul cerurilor abia se mai găsesc puţini, din când în când, care să fie liniştiţi şi bucuroşi de moarte. Pentru aceasta trebuie ochii spălaţi mai bine, ca să vadă mai departe decât stadia vieţii acesteia vremelnice, precum erau odată sfinţii mărturisitori ai lui Dumnezeu, fericiţi să treacă prin porţile focului şi ascuţişul sabiei la împăratul sufletelor, Mântuitorul nostru.”

 

Sursa: Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a Aradului, Deva, 2006.

 

Cu preţuire,

 

Irina Coşoveanu

 

Jurnal sentimental - Democrația de operetă a lui Katz, Marx, Lenin, Ana Pauker & comp.

Vesticii reproșau comunismului (nu mai amintesc ceea ce reproșam noi comunismului) printre altele: încălcarea dreptului la libertatea gândirii și a conștiinței, a dreptului lalibertatea opiniei și a exprimării.
Un obscur ong, numit pompos Centrul pentru Monitorizarea și Combaterea Antisemitismului, condus de un și mai obscur și controversat personaj Maximilian Katz (vezi afaceri du vămi și duty/free/uri, șpăgi și guvernul Năstase etc.) face ordine în gândirea, conștiința, opinia și exprimarea românilor tot așa cum o făceau și comuniștii pe vremuri și, mai nou, după multe alte excese, vrea capul părintelui Iustin Pârvu, al celor care l-au vizitat la spital și i-au cântat printre altele, Sfântă tinerețe legionară, a tuturor celor din biserică care nu-l condamnă și dacă se poate a Bisericii Ortodoxe Române în întregime, a cărei existență nu e deloc corectă politic.
Similitudinea dintre acest tip de execuții publice arogante și obraznice și excesele demonice ale comunismului nu face decât să ne reamintească faptul că între vigilentul și acuzatorul Katz și părinții, apoi practicienii de frunte ai comunismului, cel puțin din primele lui decenii și guverne, e vorba de o uimitoare coincidență de origini etnice. Și nu putem să nu simțim cât de bine i s-ar potrivi acestui domn rolul real de comisar al revoluției, cu mâna pe pistol și cu capitalul sub cap sau acela de șef cu reeducarea la Pitești.

Ce nu ştie Oprescu sau Incredibilul s-a născut în România

Pe calea Plevnei, ca în multe alte zone ale Bucureştilor, în această toamnă s-au îngropat sau s-au dezgropat şi reîngropat nişte cabluri pentru înlocuirea cablurilor aeriene care ofereau imagini de coşmar deasupra capetelor noastre. În cele mai multe locuri, canalele au fost astupate parţial. Pe Plevnei, au rămas la faza de fără asfalt.
De atunci au fost multe zile însorite, parţial însorite, noroase, dar uscate. Aşa cum au fost şi ultimele zile. Dar ce zgomot se auzea în aceasstă dimineaţă, ce zumzăit de maşinării, roabe şi lopeţi? Ei da, exact astăzi, cu o precizie atmosferică de 100%, prin ger şi fum şi mii de baionete de fulgi, nişte oameni turnau peste apa amestecată cu zăpadă şi noroi, asfalt.
Poate nu credeţi? Ia priviţi, incredibilul, imposibilul, inimaginabilul românesc în acţiune.

Jurnal sentimental - Ţiganii lor şi ţiganii noştri

 Epuizaţi de muncă, Voicu şi Păun au intrat în grevă
Oripilaţi de televiziunile la care s-au lipit de ecran, mai ales Voicu, contribuind la creşterea ratingu-ului, parlamentarii Mădălin Voicu şi Nicolae Păun au intrat în grevă parlamentară nemulţumiţi, zic ei, de "asocierea numelui interlopului Bercea Mondialu cu etnia".
L-am văzut şi eu în poze pe Bercea Mondialu şi drept să spun nu seamănă de loc (ca să mă citez) cu Albă ca Zăpada. E un ţigan urât şi gras, standard de interlop - nu ştiu dacă aţi observat, dar toţi interlopii ţigani şefi şi şefuleţi, tineri, maturi, bătrâni sunt graşi şi urâţi; spre deosebire de alţi ţigani care sunt şi frumoşi, drăguţi, plăcuţi, şterşi sau urâţi.
Şi pe urmă, cele câteva mii, poate zeci de mii, de clanuri şi clănuleţe de interlopi care fac comerţ cu droguri, cu sex, cu pornografie, cu fier vechi furat ... nu sunt ele ţigăneşti? Nu sunt continuarea unui specific - clanul - ţigănesc, în care relaţiile dintre şefi şi executanţi sunt încă de tip sclavagist?
Nu sunt aceşti interlopi principala cauză pentru care etnia rămâne separată, neintegrată, pentru care copiii nu se duc la şcoală, nu vor să muncească, nu au alt viitor decât acela de infractor?
Nu i-am auzit pe Voicu şi Păun să demaşte această situaţie, să nominalizeze personaje, să lupte pentru cei cu adevărat exploataţi şi nenorociţi de barosanii graşi şi urâţi. Nu i-am văzut luându-se la trântă decât cu statul român - un stat prost, dar prost pentru toţi - şi cu românii majoritari care, zic ei, îi dispreţuiesc pe ţigani - poate pe cei amintiţi mai sus, că pe ceilalţi, care învaţă şi muncesc, am exemple că îi chiar respectă cu laude. Evident este vorba despre românii care şi ei merită respect, tot mai puţini din păcate.
Infracţiunea nu este un brevet ţigănesc; infractorii sunt de toate rasele, etniile, naţionalităţile. Românii sunt şi ei, într-un procent uriaş, infractori - de la politicianul mafiot şi funcţionarul necinstit, la tâlhar şi criminal. Dar au un alt specific infracţional: acţionează singuri, în echipă, în bandă. Clanul rămâne un trade-mark criminal ţigănesc. Iar Bercea Mondialu este un reprezentant de frunte al acestei mărci specifice etniei. Asta e.

Aşa că, dacă nu le place, le sugerez domnilor parlamentari - care oricum nu s-au evidenţiat prin contribuţii legislative deosebite - să pornească un lobby susţinut pentru demolarea clanurilor infracţionale şi salvarea semenilor lor din acest fund de istorie şi de existenţă. Asta dacă au şi sânge nu numai vorbe.

Jurnal sentimental: Băsescu Mondialu'

Ca să înţelegeţi politica mondială, să facem puţină istorie:
La început e vorba de Mircea Băsescu. Acesta, după cum cum uitasem, e naşul unui copil de-al lui Bercea Mondialu. Bercea s-a jucat cu sabia, a fost arestat şi judecătorii l-au închis. În motivare, aceştia arată că Bercea se aştepta să nu păţească nimic pentru că avea protecţie băsesciană. O parte a presei - majoritară - prinde prilejul şi trage în Băseşti. Mircea iese şi acuză presa (mă rog, o parte a ei) de linşaj mediatic. (De parcă Realitatea şi Antenele ar fi presă. Sau Bercea Mondialu, Albă ca Zăpada.)
Apoi Traian Băsescu, încolţit de mai toată presa zice că ce s-a întâmplat e un exemplu că el nu se bagă şi că poliţia şi justiţia îşi fac, cel puţin din partea lui, treaba libere.
Dar aceeaşi parte cafenie a presei macină şi macină. Ştirea - şi mai ales comentariile ei - ajunge în toate căsuţele din toate cotloanele.
Dar ajunge şi în afară. Unde produce un mic cutremur.

Cameron (îngrijorat, către Sarkozy): Ai auzit?
Sarkozy: Ce să aud?
Cameron: Acel "jitan", "that gipsy", Bercea Mondialu', îţi aminteşti de el... cum nu? Angela, tu? (Angela confirmă, ipocrit jenată, că-şi aminteşte) Ăla care... (îi face un semn cu ochiul). A fost arestat zilele trecute. Şi, să vezi bombă, e finul lui Băsescu!
Sarkozy (trecând de la agasare, la  un rânjet de satisfacţie): Ha, ha, ha (o imitare destul de nereuşită, evident) Băsescu-Mondialu, ha ha ha ... i-am spus eu... ha ha ha ...

Morala: Dacă te bagi în troacă te mănâncă porcii!

Revoluţiile arabe: Israelul sau Iranul

Multă lume s-a străduit să arate că nu există nicio asemănare între ceea ce se întâmplă acum în lumea arabă şi ceea ce s-a întâmplat în Europa de Est în urmă cu 20 - 22 de ani.
Părerea mea este că dacă la faţă lucrurile par a fi diferite, în esenţă ele se poate să fie extrem de asemănătoare.
Aşa că întrebarea este: Israelul şi SUA (cu cine le mână pe ele în luptă) sau Iranul şi China?
Acum poate că e puţin mai clar de ce zic că schema e asemănătoare, numai că, spre deosebire de "revoluţíile" din Est, a intrat în scenă internetul, iar la regizori ar putea să mai fie unele modificări.
Am să revin.

ABULADZE ŞI SENTIMENTUL CĂINŢEI

Pentru că am vorbit mai devreme despre acest mare regizor, puţin cunoscut la noi înfara iubitorilor de film de calitate, iată un text al Elenei Dulgheru apărut în Luceafărul din 21 mai 2003. Poate că el îi va face şi pe cei care nu l-au cunoscut să dorească să-l întâlnească.

Abuladze şi sentimentul căinţei

Căinţa lui Tenghiz Abuladze este un film despre care s-a vorbit nedrept de puţin (cel mai adesea, în şoaptă) - odinioară, din arhicunoscute motive politice, actualmente, întrucât rarele nostalgii ale mass-media cinefile s-au îndreptat spre alte nume-reper ale cinematografului cu majuscule.

          Unul dintre marii contestatari ai filmului sovietic, Abuladze a fost o personalitate discretă în spaţiul civic, lăsându-şi cuvântul să vorbească doar prin intermediul peliculei. Cu toate acestea, cuvântul său era suficient de incomod pentru ca autorităţile să nu-i permită realizarea, de-a lungul întregii vieţi, a mai mult de şapte pelicule. Tot atâtea ca şi Tarkovski. La fel ca şi Serghei Paradjanov, compatriotul său georgian, Abuladze apelează la tradiţie pentru a descoperi valorile autentice, pe care societatea "omului nou" le pusese la zid, creând implicit o relaţie polemică cu prezentul. La fel ca Tarkovski şi Paradjanov, Abuladze contestă sistemul din afara sistemului, fără ipocritele autocritici cerute de aparatul de propagandă. Ce poate fi mai contestatar pentru revoluţiile culturale (făcute cu secera şi ciocanul, cu televizorul ori cu sticla de Coca-Cola) decât a vorbi cu reverenţă despre bogăţia de valori şi tradiţii ale "întunecatului" ev mediu? Toţi cei trei cineaşti sfidează cultura oficială în primul rând prin limbajul filmic, dar şi prin evocarea unor lumi şi tematici prin excelenţă "nonprogresiste". (Mai multe în pagina Filme)

         

Cu Sf. Ignatie Briancianinov despre: Însemnătatea postului pentru om

(Predică în Duminica Sfântului Grigorie Palama)

Luaţi aminte la voi înşivă, să nu se îngreuieze inimile voastre cu saţiul mâncării şi cu beţia (Luca 21, 34).
Iubiţi fraţi! Este un lucru mântuitor de suflet pentru noi ca în zilele sfintelor Păresimi nu doar să ne împovărăm trupurile cu postul, ci să şi stăm de vorbă despre post; este un lucru mântuitor de suflet pentru noi ca în zilele sfintelor Păresimi să ne îndreptăm toată luarea aminte cuvenită asupra preîntâmpinării pe care ne-a făcut-o Insuşi Mântuitorul cu privire la saturare şi îmbuibare: Luaţi aminte la voi înşivă, a zis El, să nu se îngreuieze inimile voastre cu saţiul mâncării şi cu beţia.   (Mai multe în pagina Ortodoxie)

Filme ruseşti (4) - Căinţa

Îl uitasem pe georgianul Tenghiz Abuladze, autor au unei trilogii cinematografice deosebite Ruga, Copacul dorinţei şi Căinţa dar şi al altor 10 filme care merită cu toatele văzute. Căinţa a primit premiul special al juriului la Cannes în 1987 şi îl semnalez în mod deosebit dată fiind şi perioada religioasă în care ne aflăm - pregătirea pentru Postul Paştilor - deşi el nu este, în primul rând, un film religios.
Le-am trecut în listă pe toate trei şi pe un al patrulea, Copiii altora.
Lista este încă în completare. O găsiţi în pagina Filme.

Filme ruseşti (3)

Am mai introdus pe listă vreo douăzeci şi ceva de titluri, în mare parte Mihalkov, Tarkovski, Gherman dar şi filme ale unor regizori mai tineri sau mai puţin cunoscuţi la noi.

Jurnal sentimental - "Despre Opoziţie" sau "Cum i-am dat Puterea lu' Domnu' Goe"

"Căci atunci când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni" - Psalmul 11, Al lui David


Pentru că mă tot iau de Opoziţie, s-au putea ca unii să creadă că vreau să apăr pedeleul. Nimic mai greşit.
Fac acest lucru dintr-un principiu străvechi, acela că ai ceea ce creşti. Adică, după cum îţi educi copilul, acesta va fi, la extreme, un  nenorocit sau un om de valoare. Iar Opoziţia este, politic vorbind, copilul pe care trebuie să-l creştem pentru a administra, la un moment dat, Puterea.
Din nefericire, în aceşti 21 de ani, noi am avut permanent o Putere nenorocită. De ce? Pentru că, printre altele, dar deosebit de important, atunci când ea fost Opoziţie, adică atunci când trebuia să crească, să se educe, să se coacă, noi i-am dat hamburgeri, coca-cola, telenovele, manele, romanele Sandrei Brown, sport pe calculator, etnobotanice, reviste sexi şi porno şi tot aşa, în loc să o supraveghem, să-i dăm două palme sănătoase, când o prindem cu minciuni, şuturi în fund, când o prindem cu furăciuni, în genunchi pe coji de nucă, când face măscări; să o punem să-şi facă lecţiile, să dea examen la morala aplicată, să-şi cureţe "dosarele de cadre", să înveţe administraţie, să înveţe să gândească şi să muncească.
În schimb, noi i-am luat de buni, morali şi deştepţi în comparaţie cu proştii, corupţii şi ticăloşii de la putere şi am făcut din ei nişte Domni Goe. Ăsta e adevărul, am adus permanent la putere o opoziţie tip Domnu Goe de care apoi am fost nemulţumiţi cum conduce şi am înlocuit-o cu imaginea ei complet identică, aflată în vacanţă şi beneficiind de toate graţiile şi drăgălăşeniile noastre.
Opoziţia a fost şi este bună doar pentru că este opoziţie. Fals, complet neadevărat. (Asta este de fapt în mare parte şi şmecheria, viciul de fond al acestui sistem de putere reprezentativă.) Pentru că este opoziţie, Opoziţia este mai rea - de aia a şi ajuns acolo - decât guvernul şi atunci trebuie educată şi disciplinată pentru ca data viitoare să fie mai bună. Atunci când nu mai conduce, nu înseamnă că e în vacanţă, ci, pedepsită, în şcoala de corecţie.

Veţi zice: Mamă, ce distracţie pe cei de la guvernare! N-aş crede.
1. Pentru că nu am afirmat niciunde că ăştia trebuie lăsaţi în pace - pe ei trebuie puse legile, amenzile, puşcăriile, pentru că ei semnează, ei trebuie să răspundă.
2. Pentru că văzând de ce vacanţă nenorocită se bucură ceilalţi vor fi mult mai atenţi ca să nu le ia cumva locul.

Bibliografie: 
1. Fă-ţi vara Opoziţie ca să ai iarna Putere!
2. Bate Opoziţia ca să priceapă Puterea!

Şi ar mai fi....

Cu Sf. Ioan Gură de Aur despre POST

Nu vom posti cu prisosinţă, de nu ne vom feri de tot păcatul

Postiţi? Arătaţi-mi-o prin fapte. Prin care? Veţi zice.
De vedeţi un sărac, aveţi milă de el, un duşman, împăcaţi-vă cu el, un prieten înconjurat de bun nume, nu-l invidiaţi, o femeie frumoasă, întoarceţi capul.  (Mai multe în pagina Ortodoxie)

Jurnal sentimental - Voiculescu - Ponta- Antonescu-Vadim, sau

Alianţa neagră-roşie-gălbui-cafenie = ?


Înlocuiţi cafenie cu un cuvânt mai poporan - pe care nu am putut să-l folosesc pentru a nu ajunge să zic ca alţii: Ce vrei domne? Ăsta e un pamflet! -  şi veţi afla nu atât nuanţa exactă a celui de-al patrulea component, cât mai ales culoarea rezultantă a acestei de loc inedite coaliţii. 
De ce, de loc inedită? Păi vă mai amintiţi anii '91 - '96. Veţi zice că atunci era PUNR-ul şi nu PC-ul. Adevărat ca formă, dar nu şi ca conţinut: Voiculescu şi haita lui era şi ea pe ici pe colo, prin punctele esenţiale. Iar PUNR-ul a ajuns peste tot.

Am primit de la Fundaţia Arsenie Boca (3)

Dragi prieteni,

 

Mulţumim pentru ajutorul oferit copiilor din Valea Plopului! Cu ajutorul Domnului şi de această dată am reuşit să venim în sprijinul lor cu cele trebuincioase. S-au achiziţionat bani suficienţi pentru combina frigorifică de care au nevoie acolo, iar banii au ajuns la părintele Tănase!

 

Vă reamintim că marţi, ora 18.30 sunteţi invitaţii noştri la Librăria Sophia pentru a participa la lansarea filmului Demascarea. Să ne vedem cu bine acolo!

 

O prietenă a fundaţiei ne-a transmis o informaţie care ne-am gândit că poate fi de folos dumneavoastră, prietenilor, apropiaţilor, cunoscuţilor şi anume: „o firmă românescă (cu sediul în Bucureşti) caută să angajeze un economist, care cunoaşte limba italiană”. Cei interesaţi pot trimite CV şi cere detalii la adresa de e-mail: irenagor@yahoo.fr.

 

Articolele de săptămâna aceasta sunt:

 

1. În filmul Demascarea: Călăul îşi îmbrăţisează victima!
2. Părintele Rafail Noica: Despre pocăinţă.

 

Cu preţuire,

 

Irina Coşoveanu

Pregătirea pentru Postul Paştilor

           O sumară tâlcuire a Postului Paştilor călăuzită de omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur, de cartea POSTUL CEL MARE a lui Alexander Schmemenn, dar şi textele altor teologi şi Sfinţi Părinţi.

Întoarcerea din exil (Duminica Fiului Risipitor)

A treia duminica pregătitoare pentru Postul cel Mare (cea de mâine, 20 februarie) conţine parabola Fiului Risipitor (Luca XV, 11-32). 
Pocăinţa a fost şi este adesea asimilată unei relatări “juridice” a păcatelor, relatare în care “ceva esenţial este omis, ceva fără de care nici spovedania şi nici dezlegarea de păcate nu au nici o semnificaţie sau putere reală. Acest ceva este chiar sentimentul de înstrăinare de Dumnezeu …”. “Dar Biserica este aici ca să-mi amintească de ceea ce am părăsit şi am pierdut. Şi aşa cum ea îmi reaminteşte, îmi amintesc şi eu …”. “Şi atunci când îmi amintesc, găsesc în mine dorinţa şi puterea de a mă reîntoarce: … mă voi întoarce la Tatăl Meu plângând cu lacrimi: primeşte-mă ca pe unul din slujitorii Tăi. Aceasta este tâlcuirea parabolei fiului care se întoarce acasă, fiu care a fost pierdut şi s-a aflat, mort şi a înviat pentru că Dumnezeu pe păcătoşii care se întorc la el “nu numai că nu-i pedepseşte, ci El însuşi umblă după dînşii şi-i caută, şi aflându-i se bucură de ei mai mult decât de cei drepţi” (Ioan Gură de Aur).

(Mai multe în pagina Ortodoxie)

Cu părintele Cleopa despre: Post

INVATACELUL: Spun unii ca sfantul apostol Pavel are alta invatatura despre post decat Mantuitorul. Poti lamuri acest lucru ?

PREOTUL: Postul - dupa marturisirea marelui Vasile - este cea mai veche porunca data omului de Dumnezeu. Caci zice acest mare parinte al Bisericii lui Hristos: “Cucereste-te si sfieste-te, omule, de batranetea si vechimea postului, pentru ca de o vechime cat lumea este porunca postului. Caci in rai s-a dat aceasta porunca atunci cand a zis Dumnezeu iui Adam: Din toti pomii raiului poti sa mananci, dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci in ziua in care vei manca din el, vei muri negresit (Fac., 2, 16–17)”.
(Mai multe în pagina Ortodoxie)

Valeriu Gafencu

Să ne rugăm pentru părinţii Arsenie Papacioc şi Adrian Făgeţeanu

Părintele Arsenie Papacioc a fost internat în Spitalul din Constanţa pentru o problemă urologică, iar părintele Adrian Fageţeanu a fost internat în Spitalul Militar Central din Bucureşti. În vârstă de 96 şi 98 de ani, ambii foşti deţinuţi politici  care au petrecut zeci de ani în închisorile comuniste, cei doi părinţi ai neamului românesc nu au încetat nicio clipă să se roage şi să lucreze pentru cei în nevoie, pentru români şi pentru România. Să ne rugăm şi noi acum pentru sănătatea lor, căci avem nevoie de ei mai mult ca niciodată

Cu părintele Arsenie Papacioc despre: POST

...... Tu, nu numai ca nu ai iubit pe cel cu care stateai, ca o necesitate mantuitoare ca sa comunici cu el, sa te incununezi, sau ca sa nu te simti singur in lume. Ne-a asortat Dumnezeu cu multi, sa stam impreuna multi. Sa ne simtim foarte bine, adica usurati. Ca un fel de baza este cel de langa mine, si tu il impungi…

Doi rusi au injunghiat un om. Si dupa ce au terminat crima au plecat mai incolo sa manance, si aveau numai sunca. Zice: "Nu mancam sunca ca-i vineri!"

..

Slăbiciunea puterii lui Traian Băsescu

Am primit de la bun prieten și vechi colaborator, Cristi Pantelimon, un text pe care a încercat să-l trimită ca comentariu la discuţiile despre prim-miniştri şi în general despre situaţia din ţară. După cum vă veţi da seama, el vine şi în continuarea unor schimburi de opinii legate de Traian Băsescu şi de politica românească. Pentru că textul era prea lung şi nu a fost acceptat la comentarii, Cristi mi l-a trimis pe mail, iar eu am considerat că el trebuie să apară chiar pe blog. Cândva astăzi, după ce-mi voi  fi terminat alte treburi şi după ce voi digera mai bine textul primit îi voi şi răspunde. Aştept însă şi alte păreri, pentru că, trebuie să recunoaşteţi, este un  text incitant.

Să nu vă imaginaţi că Traian Băsescu sporeşte ordinea în ţară prin măsurile pe care le ia – constrângătoare. Dimpotrivă. El sporeşte dezordinea. Şi aceasta pentru că în jurul lui sunt oameni fără principii. Sunt oameni de acţiune, pragmatici, poate oameni „de ordine”. Intoleranţi cu dezordinea din exterior, cu dezordinea „sistemului ticăloşit”, ei sunt, din păcate, foarte toleranţi cu propriile slăbiciuni: tolerează incultura, minciuna, chiar mârlănia, graba, răzbunarea. Sunt permisivi cu cei care luptă de partea lor, pentru că ei cred că luptă de partea binelui. Şi, chiar dacă îşi doresc ordinea, ei se scufundă cu această permisivitate cu tot la un etaj inferior al societăţii, se rup de restul lumii şi cad.

Băsescu este iubit de popor, sau, mai curând, de o parte a poporului. Ba chiar, pentru a preciza, de o parte organică a poporului întreg. Visceral, el este iubit de partea noastră viscerală, ceea ce nu e puţin lucru. Dar el va pieri de mână românească. Ceauşescu a fost urât de români şi a pierit de mână străină. Băsescu are trăsăturile inversate. Iubit de ai lui, ca şi Vladimirescu, ca şi Mihai Viteazu, va pieri de ai lui.

Emil Constantinescu a fost slab, dar slăbiciunea (sau sacrificiul) lui a permis creşterea României de după el. Băsescu e puternic. Dar puterea lui va închide România pentru multă vreme. Cum să-i spui că un conducător ar trebui să se sacrifice pentru a fi tare şi nu să fie tare, pentru că va fi sacrificat? Că puterea lui stă în „slăbiciunea” cu care îi lasă pe ceilalţi să-şi vadă limitele? Că, finalmente şi cu totul paradoxal, puterea unui om politic nu este decât o formă de slăbiciune superioară, acea slăbiciune care se pliază organic pe corpul social, pentru a-l cunoaşte, pentru a-l repera, pentru a-i determina boala? A pune diagnosticul este suficient pentru un om politic, vindecarea nu va veni niciodată de la el, ci de la alte instanţe. Omul politic care crede că, punând diagnosticul corect, are şi forţa de a opera şi a extirpa răul, face pasul decisiv spre luciferism, spre puterea care nu are temei transcendent. El se aşază înaintea puterilor reale ale lui Dumnezeu, de la care emană puterea sa. Înaintemergător al acestor puteri, el intră în conflict cu ele şi nu le mai lasă să se manifeste. De aceea, dictatorul ajunge invariabil să blocheze mersul istoriei, pentru că nu ştie că, de fapt, el trebuie să se retragă ori de câte ori este tentat să acţioneze decisiv pentru „salvarea” ţării.

Dar cum să te retragi când tocmai ai pus diagnosticul, când tocmai ai localizat tumoarea, când ai şi instrumentul de a o extirpa? Tentaţia chirurgicală este prea mare şi e foarte greu ca cineva să-i reziste. Aceasta este capcana acţiunii politice prin excelenţă, pragul aproape invizibil între puterea spirituală şi cea lumească. Pragul la care puterea lumească îşi eradichează singură temeiul spiritul şi devine autonomă. Cu preţul descompunerii ei certe, viitoare.

Cum ar trebui să acţioneze omul politic pentru a nu cădea în această capcană? Ar trebui să „lase” lucrurile de la sine, să se mulţumească a privi la desfăşurarea lor, a fi spectator? Dilema om politic spectator – om politic jucător este cea mai grea dintre toate. Băsescu a ales să fie jucător. Doar că aici, în această dilemă, termenii nu sunt bine definiţi, sau, mai bine zis, definiţia lor comună sporeşte confuzia. Când spui om politic spectator, nu spui om politic pasiv. A privi nu este chiar cea mai neimplicantă acţiune. Un om politic superior „rezolvă” cele mai multe conflicte doar privindu-le. A nu vorbi e uneori mai eficient decât a spune multe lucruri inutile. Tăcerea apasă mai mult decât cuvântul când lucrurile sunt „spuse” în alt registru, când semnificaţiile lor sunt evidente. La fel, omul politic ce se abţine de la acţiune poate avea rezultate mai trainice pe termen lung decât cel care acţionează permanent, agită permanent sabia şi face mereu act de curajul acţiunii. De multe ori, acţiunea nu e semn de curaj, ci de slăbiciune. Un preşedinte extrem de activ e un preşedinte care se teme de linişte, de liniştea lui sau de liniştea celorlalţi. Controlul liniştii este mai greu de împlinit decât controlul zgomotului. La fel, între acţiunea de dragul acţiunii şi abţinerea superioară de la acţiune, orice teorie politică de tip clasic va recomanda a doua variantă. Proba este că, în ciuda tuturor eforturilor sale şi ale oamenilor care au pus umărul la acţiunea de înlăturare a acţiunilor negative ale „sistemului ticăloşit”, preşedintele Băsescu şi ceilalţi „acţionari” ai efortului de curăţare a României sunt, de fapt, învinşi de situaţie. Nu învinşi electoral sau politic, ci epuizaţi şi fără speranţă. Fără rezultate reale, ei au acţionat adesea inutil, când puteau să se abţină pragmatic de la orice act exterior vizibil.

Acum este, desigur, târziu, pentru a schimba ceva. Va veni un alt preşedinte şi va trebui să lase lucrurile libere, pentru a recăpăta aura charismatică a celui care acţionează puţin, dar face mult. Băsescu a fost, din păcate şi, în ciuda foarte probabilelor sale bune intenţii, un preşedinte de tipar opus: a acţionat mult, dar a făcut puţin.

Filme ruseşti (2)

Am mai completat lista.
Pregătesc şi o listă a site-urilor de unde pot fi descărcate unele dintre ele.
Lista la pagina de Filme .

Cu parintele Arsenie Boca - Despre post

Mareste imaginea.

Cand protivnicul mantuirii noastre se vede batut la prima piedica - cea mai usoara - ce o ridica in calea robilor lui Dumnezeu prin lume, mandria nu-l lasa sa se dea batut, ci le starneste a doua piedica prin viciile trupului, sau o iubire trupeasca de sine. La o atare inaintare a luptei pentru mantuire se tanguie trupul, ca sa te milostivesti de el; e tanguirea vicleana a stricaciunii, care nu trebuie ascultata, ci scoasa din radacina si firea facuta iarasi curata. De aceea Parintii i-au zis trupului: vrajmas milostiv si prieten viclean.   (Mai multe în pagina Ortodoxie)

Filme ruseşti

Pentru că sunt un admirator al filmului rusesc - care stă pe primul loc al topului personal - voi încerca să completez cât mai repede posibil o listă de filme ruseşti din toate timpurile care merită să fie văzute.  În mare parte le-am văzut, sunt însă şi unele pe care nu le-am văzut dar pentru care mă bazez pe referinţe de încredere. Pentru început am să le pun într-o ordine cam dezorganizată, dar pentru viitor voi încerca să le aranjez pe autori, tematic, cronologic. De asemenea, voi încerca să aduc toate numele la varianta românească, una deja folosită sau una pe care o voi propune, şi să dau şi titlul original cât şi cel din engleză.  (Mai multe în pagina Filme)

Jos liderii de sindicat!

O veste foarte bună: aceste căpușe, acești șerpi veninoși, acești moguli sindicalisto-economico-politico-mafioţi, în care s-au transformat în 21 de ani o mare parte dintre liderii de sindicat centrali și locali, sunt luaţi la întrebări.

După cum am mai spus-o, sectorul cel mai agresiv-conservator al statului român şi, implicit al populaţiei, îl reprezintă funcţionărimea, care a făcut tot posibilul pentru a statua şi a desăvârşi starea de fapt: "Noi ne facem că muncim şi voi vă jupuim!" (voi reveni).

Iar în fruntea acestora, la fel de vinovaţi ca şi politicienii acestor 21 de ani, sunt liderii de sindicat. În cazul lor situaţia este mai complexă pentru că ei au acaparat nu numai puterea sindicală a funcţionărimii dar şi a celor din  toate celelalte sectoare de stat. Şi tot ei au luat parte activă la distrugerea economiei naţionale - rar s-a ales praful de o fabrică sau de o unitate agricolă de, fără ca acolo să se fi împletit, alături de celelalte, şi interesele liderilor de sindicat.

În ceea ce priveşte îndemnul din titlu, evident el trebuie luat în sensul: "la munca de jos". Si dacă e cazul de foarte jos. Prin wc - urile din puşcării oare cine mai face curat?

Cu părintele Rafail Noica despre:

Postul şi iertarea, destin şi vocaţie a omului în ortodoxie

De cand omul s-a despartit de Dumnezeu, in Rai - imi vine sa zic: de cand "a divortat" de Facatorul lui - omul deci, ramanand fara de Dumnezeu, nu a incetat sa isi caute Dumnezeul pierdut si sa isi caute adevarata sa fiinta pe care nu si-o inchegase inca. Fiindca Adam, ca sa devina ce trebuia sa devina, ar fi trebuit sa urmeze o cale pe fcare Dumnezeu, Facatorul, avea sa i-o dezvaluie.

Dumnezeu a inceput intr-un fel paradoxal, cu o porunca ce parea sa fie restrictiva: "...iar din acel pom sa nu mananci, pentru ca atunci cand vei manca, vei muri!" Restrictiva nu este, fiindca a manca spre a muri nu e o implinire; dar restrictiva in sensul de a nu manca; fiindca zic Parintii ca Adam nu s-ar fi oprit acolo, ci din aproape in aproape s-ar fi dus acolo unde dorea sa ajunga, unde era vocatia lui, destinul lui, adica sa i se deschida ochii si sa devina ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul, si mult mai multe. Dar iata ca sarpele l-a inselat.   (Mai multe în pagina Ortodoxie)

Jurnal sentimental - Jeffrey Franks, prim-ministru!

Un vechi prieten, care bloguieşte la Braşov, şi al cărui blog îl găsiţi în blog roll, Ioan Avram, are astăzi un text despre cum a ajuns Jeffrey Franks - de fapt, FMI-ul - prim-ministru, şi chiar guvern al României. Un lucru, dacă nu bun, măcar necesar până la un moment dat - reducerea risipei -, prost în continuare - lipsa unei viziuni a relansării. (Pentru cine nu a citit, şi sunt sigur ca sunt destui, recomand minunata carte a lui Michael Ende, MOMO, în care veţi regăsi o imagine extraordinară a FMI-ului şi a zonei pe care acesta o reprezintă - nu, nu este o carte de economie, ci o poveste despre zilele noastre). M-am apucat să comentez si în loc de câteva rânduri au ieşit mai multe. Şi în loc să vorbesc despre dl. Franks, am vorbit despre noi. Nu sunt noutăţi dar poate foloseşte să ni le amintim. Mereu. Iată comentariul (s-ar putea să-l mai împănez):

Problema, cu adevarăt, nu este la dl. cenușiu, ci la noi care nu reuşim de atât amar de ani să avem o viziune către unde să meargă ţara asta. De ce nu o avem: pentru că nu ne interesează, pentru că e prea complicat, pentru că nu avem atâta minte, pentru că chiar dacă o avem, e ocupată cu bunăstarea personală, pentru ca suntem mici, mici de tot, răi si urâţi. Nişte lighioane scârboase şi dizgraţioase, asta a populat, majoritar, spaţiul politic românesc. 

Este tot atât de adevărat ca ei s-au extras dintre ceilalţi, adică din ceilalţi 99,9999%. Nu vreau să zic ca suntem aşa cu toţii, dar vreo 75-80% cred că tot suntem. De aceea, în nişte texte mai vechi de pe blog am şi scris despre posibila "dispariţie a românilor ca neam, ca popor". 
Cred ca aceasta teribilă situaţie se trage în primul rând de la descreştinarea noastră, de la îndepărtarea de Dumnezeu. 
Şi nu numai o cred, sunt sigur - o ştiu de la mine, de la schimbările pe care le-am suferit pe măsură ce încercam sa păşesc pe acest drum: nu mai poţi face ce vrei tu cel pornit pe "să-mi fie mie bine, aici şi acum", sau numai ce vrei tu, începi, încet-încet, să faci ceea ce trebuie pentru a trăi, a "funcţiona", a exista armonios alături şi faţă de ceilalţi. Ceea ce a lipsit şi lipseşte de la politicienii noştri.
Din nefericire,  aceasta transformare e rar peste noapte; de fapt e lungă, e continuă, e grea, e cu suişuri şi coborâşuri.
Şi tot din nefericire, cei mai mulţi nu au nicio apetenţă pentru această cale, chiar daca se declară creştini.
Din fericire, văd mult mai mulţi tineri care au plecat cu hotărâre pe acest drum, cu o deschidere adevarată - nu mimată, nu superstiţioasă şi de fapt, tot egoistă, cum e adesea la cei mai în vârstă, sau în vârstă - cu sete de adevăr, cu prea plin de dragoste şi cu o simplitate fireascsă, nu jucată.

Am încredere în ei, nu că vor ajunge în guverne viitoare - sunt încă prea puţini, nu vor putea de ceilalţi -, ci că vor reuşi să păstreze legătura cu trecutul şi că vor duce mai departe o "marcă originală" românească. De fapt singura care merită branduită în toată această lume.
Şi poate că într-o zi vor constitui şi o masă critică care să aducă cu adevărat schimbarea. O schimbare mult mai profundă.

Iar în ceea ce-l priveşte pe domnul din titlu şi instituţia cămătăreasco-politică pe care o reprezintă, ei nu fac decât ceea ce noi le permitem să facă: am putea să le alegem doar pe cele bune, dar e greu, e atât de greu să ştii şi să ai voinţă politică să faci pentru ceilalţi!

Jurnal sentimental - Vântu, prim-ministru!

O variantă care încă nu a apărut pe piaţă. O lansăm noi. Ca să mai fie una între celelalte din toată gama: fanteziste, hazoase, ridicole, auto-mutilante, mai bine ăsta..., monstruoase, groteşti. Dar înainte de a o pune în pagină să mai vedem alte două discutate posibilităţi.

Isărescu, prim-ministru?

Varianta fantezistă.

Nu cred. Îmi amintesc cât de greu le-a fost ţărăniştilor şi lui Milică să-l convingă în 2000. Şi sincer, nici acum nu ştiu cu ce "l-au convins". Probabil că l-au păcălit cumva, l-au strigat în pragul uşii, Isărescu s-a întors, un gest firesc - a pus mâna pe tocul uşii şi atunci un ţărănist ascuns pe acolo, pac! a închis-o şi i-a prins degetele!?

Şi, oricum, nu ar putea face altceva decât să strângă mâini (în mâna sa, fireşte) pentru că majoritatea năbădăioasă de acum ar deveni cu adevărat turbulentă faţă de măsuri de normalizare a vieţii şi activităţii statului român.

Voiculescu, prim ministru!

Variantă monstruos-grotească.

Cea mai urât mirositoare, cea mai infectă şi infecţioasă, metastaza în toată înfiorătăciunea (!) ei.

Asta ar putea veni în secvenţa: Băsescu suspendat - cu tropăitul actual al unei părţi a pedeleului, n-ar fi de mirare; Geoană, preşedinte interimar (şi apoi - cu mari şanse, vă asigur - preşedinte pe bune) îl numeşte prim ministru pe Ponta? Poate mort, când cu pesedeu 3/4 la picioare mult mai bine i-ar veni cu unchiu voiculescu ca să aibă 4/4.

Da, veţi zice, apropo de Geoană preşedinte ales, da voiculescu este frate cu antonescu! Iar Geoană îl iubeşte pe Antonescu! Ei sunt deja o familie!

Adevărat! Numai că atunci când te vezi cu sacii în căruţă lucrurile se schimbă. Şi s-ar putea să-i placă mult mai mult cu prima iubire de care îl leagă şi nevăzute fire moscovite şi altele... şi să-l prefere pe Geoană preşedinte.

Şi acum decesul (fie cu Antonescu, fie cu Geoană):  

V-aţi închipuit, imaginat, coşmarizat etc. vreodată ca pelticul, sâsâitul, guşatul, turnătorul, securistul, tâlharul, anostul, ofticosul, infecţiosul, acest Varan de Komodo al României, să ajungă să aibă oficial toată puterea în mână? Să facă ce vor muşchii lui şi să şi apară la televizor ca să ne certe, să ne dea sfaturi, să ne deschidă şi să ne închidă emisiunea? 

Vântu, prim ministru!

Variantă grotească.

Cum s-ar ajunge la ea? Simplu: Geoană se duce la Vântu la Spa şi între masaje, duşuri scoţiene, sauna, creme întineritoare, tinere binefăcătoare, ar uita de voiculescu şi l-ar pune pe vântu, prim ministru. Că dacă a riscat el odată preşedinţia, poate risca şi prim-minsteriatul useleului!

Varanul de Komodo - Cu toate ca o atare specie de varan nu secreta venin, muscatura sa este mai temuta decat cea a serpilor veninosi. Pe langa faptul ca varanul de Komodo este cea mai mare soparla din lume, atat bastinasii cat si cercetatorii au motive serioase sa se teama de teribila reptila. Dieta acestor soparle uriase este compusa in principal din cadavre aflate deja in proces de descompunere. Prin urmare, saliva varanilor este, la propriu, un cocktail de bacterii mortale. Saliva reptilelor contine peste 50 de tipuri de bacterii dintre care 7 prezinta un potential septic foarte ridicat, iar pentru 4 astfel de bacterii nu exista antidot.       (Sursa: Agenda.ro)

Cu Savatie Baştovoi despre:

 POST ŞI LIBERTATE

Ce poate fi mai absurd decat postul, intr-o religie care se grozaveste sa-i redea omului libertatea? Cum poti sa te numesti liber, cand trebuie sa te abtii de la lucrurile care iti plac, cand trebuie sa faci ceea ce nu vrei! Postul este abtinerea nu doar de la mancaruri, ci si de la toate placerile trupesti. Cum sa nu vezi in aceasta un atentat la cel mai nobil instinct din cate le are omul - libertatea?   (Mai multe în pagina Ortodoxie)

Nu uitaţi "Fenomenul Piteşti"!

Mîine este lansat Proiectul "Fenomenul Piteşti" 

Marţi, 15 februarie, de la ora 18.00, va avea loc lansarea oficială a Proiectului „Fenomenul Piteşti”, în Aula Magna a Facultăţii de Drept (Bd. Mihail Kogălniceanu nr. 36-46; staţia RATB – „Facultatea de Drept”, staţia metrou – „Izvor”). Vor participa: Sorin Lavric (scriitor), Ioan Stanomir (IICCMER), Cristian Filip (Fundaţia Creştină Părintele Arsenie Boca), Nicolae Mărgineanu (regizor), Alin Mureşan (istoric) şi supravieţuitori ai închisorilor comuniste. În cadrul evenimentului vor fi proiectate imagini din documentarul „Demascarea” şi capturi din site-ul www.fenomenulpitesti.ro. De asemenea, doritorii vor putea achiziţiona filmul „Demascarea”, cartea „Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate” (ediţia a II-a), pachete carte+film şi tricouri personalizate, toate la preţuri promoţionale.

Smerenia (Duminica Vameşului şi a Fariseului)

Pregătirea pentru Postul Paştilor

... Pericopa evanghelică din această duminică ne înfăţişează un om satisfăcut întotdeauna de sine, care consideră că se supune tuturor cerinţelor religioase. El este sigur pe sine şi mândru de el. În realitate, totuşi, el a falsificat sensul religiei pe care o reduce astfel la detalii exterioare şi îşi măsoară cucernicia prin prisma zeciuielii pe care o dă la templu. Însă vameşul se smereşte pe sine şi smerenia sa îl îndreptăţeşte pe el în faţa lui Dumnezeu.

Dacă există o calitate morală desconsiderată şi chiar negată astăzi, aceea este smerenia. Cultura în care trăim ne insuflă permanent sensul mândriei, al măririi de sine, al îndreptăţirii de sine. Smerenia – fie individuală sau comună, etnică sau naţională – este privită ca un simbol al slăbiciunii, ca ceva degradant pentru un om adevărat. Chiar şi bisericile noastre, nu sunt ele îmbibate cu acelaşi spirit al fariseului? Nu dorim noi ca orice contribuţie, orice faptă bună”, tot ceea ce facem pentru Biserică să fie cunoscut, lăudat, să fie mediatizat?

 (Mai multe în pagina Ortodoxie)

Jurnal sentimental - Ponta, acest Harry Potter românesc

După cum descoperă el dracii, blestemele, elementele malefice în general, nu vi se pare că Ponta aduce mai curând cu Harry Poter decât cu Titulescu? Trec adesea pe lângă statuia socialistului de altă dată şi în timp ce aceasta mi se pare tot mai reală, Victoraş îmi pare tot mai ireal.

Jurnal sentimental - Patriciu face şi desface useleul

Patriciu înlocuit?

Pentru că cel alt motiv l-ar face pe suporterul şi artizanul apropierii şi cooperării liberalo-pesediste, pe campionul ei, am putea spune, să se manifeste doctrinar şi să îşi declare neîncrederea în social-liberalism?
Când USL-ul, zice P&A, e doar o alianţă social-liberală construită din motive pragmatrice şi nu de doctrină, adică, domnule Patriciu, o alianţă între socialişti (!?) şi liberali (!?), după cum pretind ei că sunt?
Şi când social-liberalismul, zice marx-engels-lenin- voiculescu, era doctrina partidului conservator înainte de a fi conservator, dar pe care şi-au păstrat-o şi acum după ce nu mai sunt umanişti - adică social liberali!?! - pentru că ordinul era să devină conservatori ca să ocupe numele şi locul de pe piaţă?
Apropo, domnu' Patriciu, că tot v-am prins în vorbă, BMWu ăla fiţos a lu' Antonescu, despre care scriam zilele trecute, este de la dumneata? Sau e de la Vântu, că de la zgârcitu de Voiculescu nu prea cred?
Şi ca să închei, în câteva cuvinte: nu cred că greaţa lui Patriciu e de la doctrine, nici de la alianţe; ci
1 - ori că se face că e împotrivă pentru prostime, ca aceasta să zică că nu mai este cu peneleul şi nici cu psd-ul; (totul e când mai vine cu casete să nu uite că nu vin de la el şi să nu se uite vorbind)
2 - ori îi e fidel, alături de prietenul Năstase (care i-a dat Petromidia cam pe gratis), unei anumite cooperative şi joacă alături de acesta într-o altă schemă (asta e valabilă în orice moment şi situaţie);
3 - ori Vântu şi Voiculescu, mai fără fiţe intelectualisto - aristocratico- doctrinare au pus mâna pe puterea USL-ului.

Patriciu știe că se rupe PNL?

Căci de unde altundeva să apară un partid pe care să îl aştepte cu nerăbdarea atât de citatului prieten Horia Rusu, care să-i placă şi pe care să-l voteze şi care probabil să ducă mai departe principiile libertariene pe care acest "simplu membru al pnl" le-a clamat cu orice prilej ? - în acest sens, ca un membru al onoratei Familii, a susţinut la greu pesedeul, primul partid care a aplicat libertarianismul în libertatea de orice constrângere morală a actului zis politic.
Sau că se rupe chiar pesedeul? - alături de care are deja o lungă tradiţie?
Căci cei care s-ar rupe de la pedele nu-l atrag, aşa cum nu-l atrag nici cei care prin zona civică se agită (să zicem, Alina Mungiu) în acest sens?
Sau e tot aşa, ca să vorbească lumea prin târg - că tot n-are ce face - şi să se sperie Antonescu de bau-bau?
Sau punctele 1, 2 şi 3 de mai sus?

Conferinţele "MIRCEA VULCĂNESCU"

Joi, 17 Februarie, la ora 18 are loc la Clubul Ţăranului de la Muzeul Naţional al Ţăranului Român a doua conferinţă din această serie.

Invitat: Sorin Lavric care va vorbi despre: "Vulcănescu şi Noica, între cuvânt şi concept".

Am primit de la Fundaţia ARSENIE BOCA (2)

Dragi prieteni,

 

Luna aceasta dorim sa fiţi alături de noi la mai multe evenimente, dragi nouă şi anume:

 

După cum ştiţi marţi, 15.02.2011 se va lansa proiectul din care face parte şi filmul Demascarea. Pe data de 22.02.2011, ora 18.30 în schimb, vă invităm la o lansare a filmului  într-un cadru mai intim, la Librăria Sophia (Str. Bibescu Vodă nr. 19, lângă Facultatea de Teologie).

 

Vor participa, istoricul Alin Mureşan, regizorul Nicolae Mărgineanu, domnul Constantin Iulian, fost deţinut politic şi unul dintre supravieţuitorii Piteştiului. Vom avea ocazia astfel, de a asculta mărturia unur oameni care ne pot întări credinţa, acesta fiind şi scopul evenimentului.

 

Duminică seara, pe TVR Cultural, ora 21.00, domnul Cristian Filip şi Alin Mureşan sunt invitaţi la Jurnal Cultural pentru a discuta despre filmul/proiectul ce se va lansa în curând.

 

Mulţumim tuturor pentru ajutorul dat copiilor din Valea Plopului! Astăzi a plecat către ei un frigider şi o combină frigorifică, mai micuţe decât ceea ce le trebuie lor, însă cu siguranţă folositoare! De asemenea, a ajuns şi mobilă + două paturi în stare foarte bună. Pentru că nu s-au strâns suficienţi bani pentru a achiziţiona o combină nouă, vom duce ceea ce s-a donat până acum părintelui Tănase. Puteţi găsi lista cu suma dată, donatorii şi implicit semnătura de primire la sediul fundaţiei, începând de luni.

 

Să ne vedem cu bine şi să ne dea Domnul mult spor în lucrul bun!

 

Articolele de săptămâna aceasta sunt:

 

1. Cuvât ţinut de ÎPS Bartolomeu Anania de Paşti 2005;
2. Suferinţa ca binecuvântare – Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa.

 

Cu prietenie,

 

Irina Coşoveanu

 

Adresa: Str. Barbu Delavrancea Nr. 3, Et. 1, Ap. 2

Interfon 2, Sector 1, Bucureşti

Telefon: 021.223.24.96; 0724.029.150

E-mail: birou@fundatiaarsenieboca.ro

Web: www.fundatiaarsenieboca.ro

Jurnal de filosofie creştină: Cu Nicolae Steinhardt despre OMUL POLITIC - DEMNITARUL şi ..

Omul politic – el poartă grija orânduirii pe cât se poate de mai bună a celor lumeşti – nu i se cere numai bunătate, ci şi multa inteligenţă şi priceperea menirii lui: aceea de a fi priceput.

Baltazar Grácian în Criticonul observă: „Bărbaţilor de seamă şi primejdiile le ştiu de frică sau le poartă respect: moartea uneori nu se-ncumetă să-i înfrunte, iar ursita se potriveşte după firea lor.”

Când o enthelie oarecare devine absolută (fie ea bună) şi dobândeşte caracter de monopol, demenţa e aproape. Oamenii politici în genul lui Calvin, Robespierre şi Hitler, care nu cunosc nici o altă satisfacţie şi preocupare decât punerea în practică pe calea politicii a ideii lor unice, uşor ajung la nebunie.

 Ar vedea oricine că  proştii şi canaliile nu trebuie lăsaţi să-şi facă de cap. Răii trebuie împiedicaţi de a face răul, iar proştilor nu trebuie să li se permită să facă prostii în locuri de conducere.

Acţiunea stârneşte întotdeauna noi serii de posibilităţi: eşti dator să dai hazardului o şansă, timpul şi probabilitatea nu sunt perfect previzibile - şi nici reacţiunea poporului faţă de conducători care nu se lasă călcaţi în picioare. Şi-apoi mai e şi cuvântul acela hulit: onoarea. Nu le şade bine oamenilor de stat să facă pe mironosiţele sub cuvânt de strictă respectare a legalităţii (tocmai că n-o respectau, îngăduiau să fie terfelită) şi de resemnare în faţa forţei (aşa-zisei forţe) – teza lui Severing; ori sub cuvânt de creştinism, (foarte greşit înţeles) – teza lordului Halifax. Oamenilor de stat le şade bine să apere instituţiile obşteşti şi ordinea publică încredinţată lor de naţiuni. Religia creştină nu poare fi confundată cu imbecilitatea şi vinovata slăbiciune.

Omul, dacă raţionează în calitate de creştin şi vrea să se poarte conform cu doctrina creştina, poate – şi trebuie - să nu ţină seama de nedreptăţile săvârşite împotrivă-i, de insultele ce i se aduc lui, ca individ. Dar dacă ocupa o funcţie de răspundere ori se află în fruntea treburilor publice nu are dreptul să invoce principiul iertării spre a ramâne distant şi rece în faţa răului şi a lăsa pe nevinovaţi pradă ticălosilor….Eroarea tragică a lordului Halifax aceasta a fost, de a fi confundat două situaţii distincte. Şi nu numai a lui, a numeroşilor zăpăciţi care cred că „nu judeca” şi „cine-s eu ca să judec?” se referă şi la interesele comunităţii, ale omenirii. Acolo e altfel, invers: vigilenţă, apărarea binelui, păstorul e iubit de turmă pentru că o pazeşte şi-şi pune viaţa pentru ea.

            

         (Când nu poţi îndrepta nedreptatea îţi rămâne în orice caz soluţia demisiei de nu a intrării în mânăstire sau a sinuciderii.)

Virtutea personală a tiranului, oricât de incontestabilă, nu justifică tirania. Calităţile personale n-au la oameni de felul acesta nici o valoare, sunt anihilate de păcatul strigător la cer al desfiinţării libertăţii omului, de groaznicul păcat al prefacerii semenilor în dobitoace; dobitoace desigur de vreme ce li se răpeste principala însuşire a duhului: libertatea.

 

În plan profan există, paralel, formula regelui Frederic al II-lea al Prusiei: „Nu sunt decât primul slujitor al statului.” Osanalelor şi temenelelor le răspundea cu dispreţ: n-avea ce face cu ele. Nu suferea să fie preamărit. Îşi făcuse despre slujirea Statului o idee înaltă, socotind-o a-i fi datorie absolută care se cere a fi pusă în practică zi de zi. Urma aşadar, în domeniul activităţii statale, învăţătura lui Hristos. Cel ce n-a pregetat să  spele picioarele ucenicilor spre a statornici  principiul că mai marele unei obşti va fi să fie în primul rând slujitorul ei.

... din nou despre SUBOAMENI 

Vrem să fim iertaţi, dar nu suntem dispuşi să iertăm şi noi. Vrem să ni se acorde atenţie şi să ne fie luate în seamă toate drepturile, dorinţele, de nu şi capriciile, luăm însă foarte grăbit şi împrăştiat aminte la  nevoile, doleanţele şi solicitările celorlalţi. Ceilalţi! Ei ne apar undeva, departe, ca un soi de fantome pierdute în ceaţă.

            Ni se pare, de fapt, că toţi cei din jurul nostru au oblligaţii faţă de noi, iar noi faţă de nimeni, niciodată. Toate ni se cuvin, tot ce facem e bun şi îndreptăţit, numai noi să avem întotdeauna dreptate. Nici cu gândul nu gândim că s-ar putea întâmpla să fi greşit, să fi năpăstuit sau insultat pe careva; parcă purtăm, temeinic încrustată în ţesuturile adânci ale sinei, o balanţă cu talerul dreptăţii neclintit îndreptat în favoarea noastră, ca şi acul busolei mereu orientat către miazănoapte. Echivalentul unui peacemaker menit a nu reglementa bătăile inimii ci a ne întări în convingerea că tot ce facem este bun şi infailibil.

            Mai mult: pe toţi cei care nu sunt aidoma nouă ori nu fac toate cele întocmai ca noi îi socotim, fără şovăială şi din toată inima nebuni. Adeverindu-se astfel vorba Sfântului Anonie cel Mare: va veni vremea când oamenii vor înnebuni: fiecare va crede că toţi ceilalţi sunt nebuni. Vremea aceea a şi venit dar mai bine zis a fost dintru început, omul purtând în firea sa convingerea că numai în el coexistă armonia, buna cuviinţă, înţelepciunea, raţiunea, dreptatea şi că el este modelul tuturor obiceiurilor, deprinderilor şi gândirilor normale….

            Fiecare eu se crede a fi centrul lumii. Cel mai greu ne este a săvârşi povaţa  lui Hristos, a da viaţă imboldului capital: nu putem ieşi din noi adică, nu suntem în stare a ieşi din noi şi a ne privi din afară. Şi totuşi cerinţa aceasta e de neînlăturat şi de neocolit: trebuie să fim capabili a ne privi pe noi înşine din afară, a ne aprecia şi judeca pe noi înşine aşa cum – neîntrerupt, necruţător, netulburaţi – îi urmărim şi îi judecăm pe cei din jurul nostru…..

            Ne este congenital egocentrismul, a cărui tălmăcire în limbaj vernacular ne-o dă expresia vulgară dar şi exactă: a te crede buricul pământului. Consecintele concepţiei acesteia sunt simple şi logice: eu am toate drepturile, mie mi se cuvine totul, eu nu am nici un soi de obligaţie faţă de nimeni, eu nu sunt cu nimic dator nimănui; scurt spus: eu am numai drepturi, iar ceilalţi au faţă de mine numai datorii. Epitalamul acesta luciferic, imnul acesta de sine stătător al trufiei deşănţate e ritmat de un singur şi foarte scurt refren: eu, eu, eu…

            Sfatul stăruitor al Mântuitorului e cu totul diferit: a ieşi din sine înseamnă a ne putea privi cu ochi străini, din afară, obiectiv, la rece; înseamnă capacitatea de a ne putea vedea şi considera (fizic şi axiologic) ca pe unul dintre cei foarte mulţi care ne înconjoară. Nu ne putem socoti „ieşiţi din noi” decât în momentul când fiecare „eu” îşi va fi dat seama că nu este decât o biată oarecare vietate (asemănătoare celor vreo cinci miliarde de altele care şi ele roiesc pe această modestă planetă) şi va fi renunţat cu desăvărşire de a se socoti singurul Stapânitor  şi Domn al ei.

            De ne e specifică şi ne uneşte nediscriminatoriu o însuşire, apoi este chiar această atât de vivace tendinţă a centrării lumii şi universului asupră-ne. Germanii o numesc cu un termen foarte potrivit: Ichhaftigkeit (atotindividualizare), deosebind în fiecare dintre noi neastâmpărata vrere de a ne lua drept un Cezar, de a juca în tot locul şi în orice împrejurare rolul de vedetă. Cezarism, vedetism.

Dacă ne închidem şi ne ferecăm în noi şi ne acordăm numai nouă drepturi şi ne scutim de orice datorii, suntem pierduţi şi vrednici de pedeapsa menită egocentrismului: singurătatea absolută. Căci în zadar şi-n pustiu vom rosti şi striga: Eu, eu eu….Chemarea aceasta disperată, nimeni nu o va auzi şi nimeni, aşadar, nu-i va răspunde. Întrutotul degeaba cere milă şi ajutor însinguratul de bunăvoie, nemilosul împrumutător, straşnicul ştiutor numai de lege şi neîndurare când îi iese în cale datornicul său…..

Jurnal sentimental - Cade Blaga sau se face băiat cuminte?

Căci chiar dacă nu ne ducem cu gândul că o astfel de curăţenie tip promoţie de iarnă spre primăvară a fost montată împotriva lui - e prea groasă, zău aşa - nu putem să nu constatăm că ministrul miliţienilor supăraţi pe chipie este pe punctul de deveni victimă colaterală.
Și chiar dacă "regele" se va dovedi că este altcineva, o ceaţă năclăită tot va pluti pentru eternitate deasupra celui alintat "buldogul". Pentru că, după cum remarcă chiar şi mediile sau analiştii relativ neutri, toţi cei arestaţi au fost acolo pe timpul lui. Şi, aş mai adăuga eu, capii ministerului demişi de curând pentru fraude de angajare erau acolo de pe vremea lui, chiar şi prostănacul fudul de la Piatra Neamţ şi şefii lui erau acolo de pe vreamea lui. Ba mai mult, ne spun ştirile care vin avalanşă peste noi, diverse personaje implicate în mânării la Oradea dar şi pe frontiera cu sârbii erau chiar dintre foşti colegi -subordonaţi - prieteni, colaboratori.
Şi încă nu e totul. Sunt pe ţeavă mai multe alte întâmplări care îi vor durea rău pe mulţi şi, colateral, nu îi vor cădea de loc bine nici numitului fost ministru. Şi atunci, merită să mai mârâi în front şi să dai să muşti mâna care te-a îngrijit? Poţi să mai candidezi cu un aer de frondă la preşedinţia unui partid, când chiar dacă nu ai nicio legătură, sau nu se dovedeşte nimic, ca în vorba cu calomnia, tot rămâne ceva care îţi poate fi amintit oricând?

Jurnal sentimental

SĂPUNARU DIXIT - Sau gura păcătosului

În legătură cu iureşul şi arestările din vămile româneşti, a simţit nevoia să se bage în seamă şi Nini Săpunaru cu o zicere de o noutate absolută: adică, cum că banii ajungeau şi la factorul politic: Chiar dacă pare complet neverosimil, totuşi, vă rog să-l credem. Doar a fost şeful vămilor în guvernul CDR-PD-UDMR şi presupun că ştie omul ce vorbeşte. Propun deci DNA să-l întrebe cum ajung banii de la vamă la partid.

PDL vs. BĂSESCU

Tare îi mai încurcă Băsescu pe o mulţime de pedelişti; mai ales pe cei orientaţi, pe cei din Familie, din Cooperativă, din Organizaţie. Le cere să facă reforma statului , să lupte cu corupţia, să reformeze partidul, să se lase anchetaţi... Procentele scad, punţile către tovarăşii lor din celelate partide se rup, dacă pierd s-ar putea să fie oarece răzbunări (nu prea multe, căci comunarzii lui P&A n-au niciun chef să dea ghes justiţiei să funcţioneze altfel de cum vor ai)...
Nu-i aşa că Băsescu pare copt numai bine ca să cadă?
Ce te faci însă, dacă după aia se întâmplă din cele neîntâmplate: adică USL-ului i se rupe repede oiştea celor 68 de procente cu care se laudă acum- după cum este de prevăzut dat fiind faptul că perioada în care oamenii te citesc şi se nemulţumesc a scăzut de la ani la luni -  iar lui Băse îi cresc acţiunile (dacă e cineva curios cum se pot întâmpla cele două să mă întrebe, îl pot lămuri) şi ai nevoie de el aşa cum nu mai credeai să ai? Iar el, ca marinaru supărat, sprijină pe alţii?

INCREDIBIL, DAR ADEVĂRAT

Tot despre vămi, dar şi despre alte, tot mai multe, arestări.
Ceea ce mi se pare absolut incredibil şi de o valoare extraordinară este că în acţiuni de o amploare neobişnuită până acum, cu zice-se peste o mie de procurori, poliţişti, jandarmi, sri-işti şi cine o mai fi pe acolo, nu a transpirat nimic; nu s-a scurs către interlopi nici o informaţie care să-i ajute să distrugă dovezile şi să şteargă urmele sau chiar să fugă. Deci, se poate.
Şi, se pare, se pot obţine (mare minune!) probe incriminante clare.
Pe piaţă, orătăniile şi jivinele aruncă tot felul de interpretări horor, care nu merită însă nicio atenţie, ele venind de la nişte lighioane cu spume şi sânge la gură.
Dar e posibil, cred şi sper eu, să putem citi aceste evenimente astfel: cumva, încet şi chinuit, însă mai în linişte şi siguranţă în aceşti ultimi ani, s-a închegat un nucleu important, decis şi pregătit să atace cu mafia în toate cele patru sectoare ale ei: politic, adminsitrativ, economic, crimă organizată.
E posibil să se fi depăşit un punct o masă critică de la care bulgărele să se rostogolească mai repede şi după cum pare, tot mai repede. D-aia e şi atât de multă agitaţie.
Până unde? Ei nu, pentru că-mi cunosc semenii, de aici şi de aiurea, nu am chiar aşa iluzii. Doar satisfacţia că  nişte ticăloşi o iau peste bot şi că alţii se vor gândi în viitor de două ori înainte să ne fure.
Şi mai ales că mai avem şi noi dreptate din când în când.


L-AU ÎNECAT PE VÂNTU

Ceva mă deranjează totuşi la vânzoleala de acum: Nu mai ştiu ce face domnu Vântu? De ce mai suferă? Ce şi-a mai rupt? Ce medic veterinar a mai găsit ca să-i dea scutire sau motivare? Unde se mai află? Cum îi mai pune el la punct pe ziariştii care fac presupuneri despre cum fiind tot mai bolnav n-o să prea poată să ajungă la trebonal? Da' poate se mai calmează agitaţia (Doamne fereşte!) şi mai apare şi el.
Pe de altă parte, io ştiu? O mierlă care stătea pe viţa de la mine din curte zicea că vom mai avea totuşi nişte suprize în ceea ce priveşte inculparea lui SOV.

Însemnări despre om - cu Charles Peguy şi Leon Bloy
(Jurnal de filosofie creştină)

Toate doctrinele sunt frumoase în mistica lor şi urâte în politica lor.

Creştinismul nu este făcut pentru cei care vor să aibă dovezi, ci pentru cei care vor să aibă încercări.
 
Automatismul intelectual are o forţă incredibilă. Îmbătrânite înainte de vreme în cultura falsă, spiritele automatice nu mai răspund...


Duşmăniile intelectuale moderne au adoptat, au împrumutat întregul arsenal ale duşmăniilor politice, vechi şi moderne, şi mai ales ale duşmăniilor politice moderne, care sunt deosebit de bine utilate.
Lumea modernă se grozăveşte cu faptul de a fi introdus în lume metodele, ceea ce ea a numit metodele stiinţifice, şi mai general, metoda.
Ea nu a minţit de loc în ceea ce priveşte această metodă care pretinde o organizare metodică, generală a urii, şi în special a urii şi boicotului intelectual.
De acolo vine în mare parte această mare sărăcie intelectuală a timpurilor moderne.
Cel puţin vechile sancţiuni nu erau ipocrite.
Ele îl desemnau pe cel pe care voiau să-l lovească.             Charles Peguy

Oare de ce, un om care a trăit ca un porc îşi doreşte să nu moară ca un câine?
 
Înfricoşătoarea tranziţie de "la uter la groapă" pe care am convenit să o numim viaţa. 

Să ne ferească Dumnezeu de foc, de cuţit şi de literatura contemporană.   


DUMNEZEU NU CERE ATÂT! .. Nu e oare o ocazie de uimire să te gândeşti că acest lucru este spus, de mai multe milioane de ori pe zi, în faţa hulită a unui Dumnezeu care "cere" mai ales să fie mâncat! Această permanentă tocmeală implicată prin acest loc comun are acest lucru tulburător de a face evidentă lipsa de poftă de mâncare a unei lumi...
Nu e deci o îndrăzneală să conchidem că imprecisa "cerere" a lui Dumnezeu este echivalentă cu nimic, şi acest Dumnezeu nemaiavând nimic de cerut, la urma urmei,  unor adoratori care pot să-şi micşoreze la nesfârşit zelul lor...
Dacă Dumnezeu nu cere atât, El este forţat, ca o consecinţă de neînvins, să ceară din ce în ce mai puţin... şi în final să refuze totul....         Leon Bloy

(Traducere: Paul Ghiţiu)