Am primit de la Fundaţia Arsenie Boca (9) - Deplasare la Valea Plopului

Doamne ajută!

 

Dragi prieteni,

 

După cum am anunţat săptămâna trecută, pe data de 16.04.2011 ne-am propus să ajungem la copii din Valea Plopului – Valea Screzii.

Necesarul acolo de data acesta, aflat în urma unei convorbiri telefonice cu pr. Nicolae Tănase este: fier beton, ciment şi cherestea. Bineînţeles că este cam imposibil să ne deplasăm cu acestea acolo pe data de 16.04., însă avem nădejde că Dumnezeu ne va da putere să-i ajutăm întru-un fel, sau poate chiar cu materiale fizic, pentru că la noi ce este cu neputinţă la Dumnezeu este cu putinţă. În orice caz, dacă nu o să puteţi ajuta cu materialele fizic, puteţi ajuta cu bani pentru ele, după putere. Necesarul de acum nu exclude ajutorarea cu produsele cu care dumneavoastră ajutaţi de obicei şi anume: alimente, produse de curăţenie şi igienă etc.

 

Deplasarea se face ca de fiecare dată, cu plecare de la sediul fundaţiei, la ora 10.15. Dorim să se meargă cu câteva maşini, iar numărul persoanelor care vor merge depinde de numărul de locuri libere în aceste maşini. Astfel, îi rugăm pe cei care au maşini personale şi care sunt interesaţi să vină, să ne ajute cu cât mai multe locuri libere în automobil şi să ne confirme numărul acestor locuri până la data de 14.04.2011.

 

Aşteptăm întrebările, ajutorul şi confirmările dumneavoastră până joi, 14 aprilie.

 

În ceea ce priveste ajutorul pe care vrem să-l oferim şi celor de la Centrul Social Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil din Slobozia, Giurgiu, mulţumim pentru toată dăruirea de până acum! Sunteţi minunaţi pentru tot sprijinul oferit copiilor pe care i-am/i-aţi cercetat şi/sau dorim să-i cercetăm! Am avut o discuţie telefonică cu pr. Valentin, care ne-a transmis că ne aşteaptă cu drag să-i vizităm! Să ne dea Dumnezeu putere să ajungem şi acolo! Mai avem în vedere încă câţiva copii ( aprox. 5 la număr) pe care dorim să-i cercetăm, însă toate la timpul lor.

 

Mai jos vă transmitem materialele (care sperăm să fie de folos duhovnicesc) de săptămâna aceasta:

 

1. Rugăciune a Părintelui Ilarion Argatu;
2. Cum îl văd eu pe Dumnezeu? Emisiune radifonică: Sfatul înţeleptului (07 august 2010) - cu invitat Alexandru Cornel Cuc ( a 4-a imagine de pe pagina de sus în jos. Bucurie!)
3. Despre Sfânta Împărtăşanie - Ierom. lect. dr. Petru Pruteanu.

 

Cu preţuire,

 

Irina Coşoveanu

Adresa: Str. Barbu Delavrancea Nr. 3, Et. 1, Ap. 2

Interfon 2, Sector 1, Bucureşti

Telefon: 021.223.24.96; 0724.271.236 (un nou număr de telefon)

E-mail: birou@fundatiaarsenieboca.ro

Web: www.fundatiaarsenieboca.ro

 

Sondajul CURS: Băsescu, jupânul Opoziţiei

       Sondajul CURS ne arată ceea ce prevăzusem în diverse analize anterioare: că USLul are meritate motive de îngrijorare - şi de aici, de dezbinare şi de rupere (cel mai târziu după alegerile locale) - iar PDLul are nemeritate motive de bucurie. Dar înainte de a argumenta de ce, o remarcă: sondajul este - parcă şi primul - care ne  dezvăluie ceea ce ştia toată lumea, mai puţin Ponta şi Antonescu, că,  USL-ul s-a făcut degeaba; sau nu chiar degeaba, ci pentru pierderea lor şi pentru câştigul lui Voiculescu, care, dacă alianţa nu sare în aer până atunci, va putea să-şi frece din nou, din când în când, posteriorul de scaunele de la Senat; 59%, cu cât este evaluată electoral alianţa socialistă, este mai puţin decât aveau împreună PSD şi PNL înainte de încheierea ei, ca să nu mai luăm în calcul şi 1% al PCului, care la caşcaval va primi însă circa 4%. Şi ca să nu vorbim nici de faptul că raportul dintre PSD şi PNL, ca opţiune de vot, a scăzut de la 1,8 la 1,6. Nimic tragic, deocamdată, doar un alt motiv de iritare.
        Din datele care ne-au fost puse până acum la dispoziţie, în susţinerea afirmaţiei de la început, am următoarele 5 argumente principale:
  
       1. Stagnarea, chiar refluxul, alianţei comparativ cu, de exemplu, un an în urmă. O complicată problemă de suflu a votanţilor alianţei.
  
       2. Mascarea, de către repondent, a opţiunii sale reale în condiţiile în care aceasta se referă la un om, un grup sau un partid diabolizat în mass-media şi într-o mare parte a societăţii, de obicei cu reprezentanţi şi cu reprezentaţii foarte vocale. Au fost mai multe astfel de situaţii în care repondenţii au deformat datele sondajelor din motivul arătat mai sus, dar pe locul unu se situează fără doar şi poate scorul de circa 28% al PRM-ului din anul 2000, mult peste toate evaluările anterioare. Efectul respectiv sporeşte în cazul unei chestionări faţă în faţă, după cum este şi cazul acestui sondaj, în comparaţie cu cea prin telefon. O bună temă de meditaţie.

       3. Numărul destul de mare de nehotărâţi, ceea ce arată că suntem, încă departe de aceea radicalizare totală a taberelor şi fractură politică a societăţii româneşti atât de clamată de analiştii de serviciu de la televiziunile mogulare şi de politicienii din opoziţie. Şi printre cei de aici funcţionează fenomenul de mai sus - pentru a nu minţi oamenii spun, de exemplu, că nu s-au hotărât. Apoi contează şi ce se întâmplă în economie în continuare. Încă o meditaţie.

       4. Românii de afară. Nu am date în acest sens, dar cu atât mai mult cu cât sondajul s-a făcut faţă în faţă, mi-e greu să cred că i-a luat în calcul şi pe românii din afară, ceea ce poate schimba semnificativ situaţia, chiar şi în cazul unui sistem de vot ca acela din 2009. Dar dacă coaliţia reuşeşte să treacă votul prin corespondenţă, care convine şi UDMR-ului? Iată cum se naşte o problemă!

     5. Timpul lucrează de acum - dacă lumea nu o ia din nou la vale, astfel încât să ne înfunde şi pe noi - în favoarea PDL-ului. Mai avem, dacă alegerile se ţin la termen şi nu sunt cumva decalate cu şase luni, 1 an şi opt luni, adică 20 de luni. Dacă îngheţarea declinului continuă şi trece în anunţata timidă, apoi mai vioaie creştere economică, dacă sunt condiţii pentru a lua şi alte măsuri - în afara codului muncii - care să-i favorizeze pe angajatori şi să-i motiveze pe investitori, deci dacă va fi o ofertă semnificativă de noi locuri de muncă, dacă se vor mai repara găurile bugetelor personale din preaplinul bugetului naţional şi aşa mai departe, chiar şi fără creşteri de salarii şi pensii ca în precedenţii ani electorali, sunt toate şansele ca în noiembrie 2012 să avem un cu totul alt tablou decât cel pe care îl oferă acest sondaj  timpuriu care, să nu uităm să reamintim, aşa cum fac şi instituţiile specializate reflectă opţiunea momentului, adică a duminicii, să zicem, viitoare. Şi, completăm noi, după cum am arătat mai sus, nici pe acea foarte precis, dar asta nu din vina sociologilor.
  
       Aşa că titlurile şi discuţiile de genul "am aflat cine ne va conduce din 2012" sunt deocamdată pentru uzul activiştilor din cele trei partide şi nici atât. Am aflat în schimb, după cum spuneam la început, că Ponta şi Antonescu au de ce să fie îngrijoraţi. Şi că, probabil, fruntaşii, baronii şi mogulii PDL şi toţi protejaţii lor vor avea de ce să se alinieze pentru a săruta mâna lui Băsescu care le-a fost încă odată jupân meştericilor, gen Costel din reclame, din PSD, PNL şi PC.
 

Ion Iliescu - cu degetul în sus (II)

          De ce m-am trezit să scriu acum despre Ion Iliescu? Ce mi-a venit să mă iau de bietul bătrânel?
          Exact ceea ce trăim: dezastrul, haosul, falimentul acestui stat construit strîmb după ’89 de el şi de gaşca lui de activişti, securişti, miliţieni… – nu ca o negaţie, ci ca o continuitate a holocaustului comunist anterior.
           Minciuna, abuzul, incompetenţa, lipsa de reponsabilitate, aroganţa agresivă, dispariţia solidarităţii umane şi sociale reale, hoţia, tâlhăria, jaful generalizat de acolo, de la ei, vin.
           Statul mafiotizat de acolo vine.
           Disoluţia autorităţii, nelegiuirea în locul respectului legiuirii, de acolo vin.
           Legile strâmbe, şchioape, chioare sau chiar oarbe de-a dreptul, aşezarea politicienilor deasupra legii, de acolo vin.
           Faptul că, după modelul politicienilor, magistraţii şi poliţiştii nu respectă legea, pe care ei trebuie, printre primii, să o apere, de acolo vine.
           Faptul că acum legiferează şi justiţia începând cu chiar drepturile lor salariale – anii trecuţi – şi modificarea incredibilă a legii alegerilor pentru CSM, chiar de către CSM, de acolo vine.
           Poliţia şi justiţia înfrăţită cu mafia, de acolo vin.
           Funcţionarii leneşi, obraznici şi corupţi, de acolo vin.
           Nu Ion Iliescu le-a făcut pe toate, dar a fost Cel Dintâi, a fost Fruntea, Mintea, Îndrumătorul,  Conducătorul, apoi Simbolul celor care le-au făcut în aceşti 20 de ani.
          Nu tot ceea ce este rău a fost făcut de el, dar el este în tot ceea ce e rău, pidosnic, potrivnic, invers în România. E posibil ca şi fără el lucrurile ar fi mers oarecum pe un făgaş similar, căci balaurul era prea mare şi prea determinat; dar el, şi nu altul, a fost acolo în posturile amintite mai sus, el a avut o cotă de popularitate nemaiatinsă de niciun alt preşedinte al României, el ar fi putut să încerce să ducă ţara asta năpăstuită într-o altă direcţie. Chiar dacă ar fi fost sacrificat politic sau omorât. Ce altceva mai măreţ ar fi putut să i se întâmple? Ce altă şansă de a te împăca cu istoria?
Dar el, nu: a fost acolo şi a tunat şi fulgerat împotriva altora, a înfierat realele sau pretinsele metehne ale altora, dar a ascuns, patronat, girat, oblăduit, bine cuvântat toate matrapazlăcurile, hoţiile, tâlhăriile, ticăloşiile, crimele împotriva românilor, înfăptuite de ai lui.
           Nu s-a dezis de ei, nu i-a dezvăluit, nu i-a înfierat cu cunoscuta lui mânie, încă şi mereu, proletară.
           A fost acolo şi nu a zis nimic. Aşa cum nu zice nici azi. Decât despre alţii. Care alţii? Păi, depinde ce negociem cu ei, ce folos ne aduc!
            Îl văd, îl ascult, aud şi citesc depre Ion Iliescu în fiecare săptămână. Se simte bine, e în formă, mereu vioi, vigilent, sfătuitor, ironic, acid, zâmbitor, agresiv, ultimativ. Le ştie cel mai bine pe toate, combate, organizează, luptă. Citeşte şi ne povesteşte şi nouă. Ca să ne lumineze.
           Este evident că doarme bine, că nu-l deranjează nimic din interior. Pentru cineva care nu a trăit aici şi nu ştie, Ion Iliescu poate părea un omuleţ corect, documentat, simpatic.
           Dar Ion Iliescu nu mai este un simplu om; el este un simbol: simbolul balaurului care a luat ostatică această ţară şi acest popor. El este simbolul răului, al cancerului care a măcinat acest neam şi care vrea să-l distrugă cu totul.
           Ion Iliescu nu este răul, el este un simbol al lui. Un simbol, poate, a ceva mai dureros decât ceea ce reprezenta Ceauşescu. Căci dacă dictatorul ne aminteşte de noaptea îngheţată a comunismului, Ion Iliescu, părtaş la acel simbol, ne-a furat şi dimineaţa libertăţii.
           Chiar după ce va muri, Ion Iliescu nu va dispărea; ca în filmele de groază, răul pe care l-a întruchipat s-a răspândit în noi toţi, în care a renăscut şi va continua să renască cu toată haita lui de demoni. Şi, din nefericire, pentru rău nu există soluţii miraculoase, medicamente vindecătoare, spălături. Ţine de fiecare, de relaţia lui cu Binele, cu Adevărul, cu Dumnezeul, pe care Ion Iliescu îl înfruntă de la începuturi, de a putea să se curăţa de el.
           Ion Iliescu nu trebuie urât; a-l urâ înseamnă a sădi răul în noi încă o dată. Dar nu trebuie nici uitat – marea şmecherie a răului este aceea că el încearcă să ne facă să credem că nu există. Ion Iliescu trebuie pus la gazeta de perete la “Aşa nu!”, trebuie trecut în poveste, trebuie să-şi reia înfăţişarea de cap al balaurului, care, dacă nu suntem cuminţi, vine şi ne mănâncă şi pe care eroul viteaz din fiecare, Făt Frumosul sufletului nostru să-l prăbuşească simbolic dar şi real în ţărână.

Va urma.

Omul vrăjit (V): CRIZA ca bătaie de joc

          Diavolul, spuneam, ne arată lumea (fiecăruia acea lume care se potriveşte nivelului şi poftelor lui) şi ne spune: Uite, tot ceea ce vezi poate să fie al tău, să consumi, să stăpâneşti, să fii teribil.; ca un rege.
          Dar perioada dulce nu durează mult (pentru că nici viaţa nu prea durează; par uriaşi optzeci de ani în comparaţia cu secunda, dar cum par ei în comparaţia cu veşnicia?) şi omul vrăjit se trezeşte într-o zi fie că a devenit dependent fie de droguri, fie de sex, fie de putere, fie de burtă, fie, mai nou, de shopping, de clubbing, fie de atâtea altele. Şi mai descoperă el că ceea ce s-a substituit sângelui şi sufletului său şi care, până la acel moment, îi fusese livrat cu dărnicie, dispare brusc.
          De cele mai multe ori, omul vrăjit ajuns într-o stare atât de dărăpănată, ca o clădire fantomă gata să se prăbuşească, nu se trezeşte din vrajă, ci vrăjit în continuare fiind intră la şi mai mare batjocură: la chinuri, la suferinţă, la o mai aprigă degradare, chiar la violenţă şi crimă ori la propria-i moarte.
          Toate aceste se petrec atât individual, cu fiecare, dar şi într-un proces comun cu ceilalţi, într-un soi de turmă (Cer iertare animalelor pentru folosirea în acest text a unor  termeni zoologici pentru sub-oamenii cu care ele nici nu pot să fie comparate!) mânată de la spate către prăpastie de vrăjitorul-ciurdar de oameni. (Este relatată în Noul Testament eliberarea de către Hristos a unor îndrăciţi de sub stăpâniea unei legiuni de draci în ţinutul Gargasenilor. Ieşti din oameni, necuraţii îl roagă pe Iisus, să-i lase să intre într-o mare turmă de porci. Ceva pare aici în neregulă: adică au intrat în oameni fără să ceară voie şi pentru nişte porci au nevoie de încuviinţare? Da, pentru că oamenii le-au deschis uşa cu păcatele lor, pe când în animale, fiinţe fără păcate, ei nu pot intra. De aceea oamenii şi, mai ales, sub-oamenii nu pot fi comparaţi cu animalele.)
      
          Iată CRIZA! Un bun prilej, un socotit, un premeditat, aşteptat şi savurat moment pentru ca această a doua etapă a distrugerii noastre să fie aplicată nu unuia aici, altuia acolo, ci unor sute de milioane, miliarde chiar, de maimuţe fără păr trepanate pe raţiune. O omenire întreagă, devine în astfel de momente, victima râsului infernal al Batjocoritorului.
          Căci, după ce oamenii s-au învăţat să aibă aia şi aialaltă, să cumpere încă ceva şi încă ceva, chiar dacă nu aveau nevoie de 90% din cele cumpărate, după ce au ajuns să creadă că sunt asemenea puternicilor zilei doar pentru că privesc lumea prin rumegătura prezentată pe  acelaşi televizoare, sau socializează în aceleaşi grupuri, sau intră în acelaşi magazine (mă rog "aceleaşi" are un anume grad de relativitate, senzaţia lor însă asta este), iată că vine o zi a căderii în realitate: când nu-şi mai pot cumpăra , uneori, nici mâncarea necesară, când nu mai pot plăti întreţinerea casei, când rămân fără casă pentru că s-au împrumutat, când noii stăpâni cu care socializează sunt lipsurile, foamea, frigul, murdăria, dispreţul.
          Şi, dacă atunci când ai trăit greu, în lipsuri, modest, răul sau, mă rog, lipsa prea-plinului, este oarecum normală, cunoscută, şi suportabilă pentru că eşti antrenat şi vaccinat, atunci când cazi din puful celor 7 sau 77 de perne virtuale îngrămădite sub fundul tău prin minciuna magiei, pare că pentru tine s-a deschis iadul pe Pământ.
           Numai că în iad erai de mult; într-o cameră de intrare cu oglinzi şi geamuri mincinoase, în care vedeai ceea ce doreai să vezi şi prin care Vrăjitorul îţi arăta o lume plăsmuită din aceleaşi minciuni.
Va urma.

Ceilalţi, seminţele fericirii noastre

       Oricât de rea ar fi viaţa omului - şi uneori ştie să fie cruntă, nimicitoare - chiar şi în cele mai atroce şi înspăimântătoare situaţii, ea are întotdeauna, pe lângă nenorocire, suferinţă, nemulţumire, griji, durere, întuneric şi ceva frumos, minunat, ceva ce rămâne în amintirea sufletului, după ce trece urgia, ca luminos şi cald, născător de zâmbet blând - întrebaţi-i pe, de exemplu, foştii deţinuţi politici. După ce trece urgia şi cerul se înseninează, trec şi lucrurile frumoase din conştiinţa sufletului în pământul amintirilor şi acolo prind să înflorească. 
       Acele seminţe ale frumuseţii şi, într-un fel ciudat, ale unei fericiri incredibile, pentru cei care o privesc din afară, trăite în chiar miezul celor mai teribile grozăvii, sunt cu toatele legate de momente petrecute alături de alţii, de întâmplări prin care am trecut nu de unul singur, ci împreună cu nişte mai mult sau mai puţin întâmplători tovarăşi de drum, fie că ele s-au situat la limita maximă a rezistenţei şi a şansei de a rămâne viu, fie că au fost mici necazuri sau mari şi mici bucurii.

         Aşa că, oricât am fi de supăraţi, de îngrijoraţi, de hărţuiţi, de îndureraţi, de chinuiţi, de dezmembraţi ... să nu uităm să trăim şi să privim şi în jurul nostru, acolo unde sunt ceilalţi, adevărata bucurie, antidotul nenorocirilor noastre. Căci, în orice situaţie, în orice nenorocire, în orice urgie, ceilalţi - existenţa lor, fie alături de noi, fie la distanţă - este lumina, căldura, bucuria. Cei pe care îi avem alături şi îi ajutăm sau ne ajută, cei care pe care aşteptăm să îi revedem sau să îi vedem, cei alături de care aşteptăm să trăim, adică să fim. Micile gesturi, zâmbetele, emoţiile, grijile, necazurile, bucuriile, vorbele, privirile, atingerile, mirosurile, linile, vibraţiile pe care le provoacă. 
          Adu-ţi aminte, întreabă-te pe tine!

Conservatorism: Russel Kirk - Imaginaţia morală (II)

Imaginaţia morală aspiră la recunoaşterea oridinii 
adevărate în suflet şi a ordinii corecte în comunitate.

Prin această „imaginaţie morală” Burke înțelege acea putere a percepţiei etice care trece peste barierele experienţei particulare şi ale evenimentelor trecătoare „în mod special,” după cum o spune dicţionarul, „forma superioară a acestei puteri exercitată în poezie şi în artă.” Imaginaţia morală aspiră la înţelegerea ordinii adevărate în suflet şi a ordinii drepte în comunitate. Această imaginaţie morală a fost darul şi obsesia lui Platon şi a lui Virgiliu şi a lui Dante. Făurite în secole de conştiinţă umană, aceste concepte ale imaginaţiei morale – atât de cu forţă deşi atât de concis exprimate de către Burke –  renasc în fiecare epocă. Acesta este şi cazul literaților din secolul nostru, ale căror opere par a avea cele mai mari şanse să dăinuiască, şi care nu au fost noi-născocitori de cuvinte, ci mai curând purtători ai unui vechi standard, aruncaţi de pe aripile moderne ale doctrinei: numele lui Eliot, Frost, Faulkner; Waugh şi Yeats sunt suficiente pentru a sugera varietatea acestei imaginaţii morale a secolului douăzeci.

Spiritul religiei, împreună cu un întreg sistem de moravuri

a susţinut mult timp această imaginaţie morală.

Imaginaţia morală este aceea care ne vorbeşte despre demnitatea naturii umane, care ne învaţă că suntem mai mult decât nişte maimuţe fără păr. După cum Burke a sugerat în 1790, literatura şi educația sunt fără substanţă dacă sunt lipsite de imaginaţia morală. Şi, după cum sugera Burke, spiritul religiei a susţinut pentru o lungă perioadă imaginaţia morală, împreună cu un întreg sistem de moravuri. Fie ca această imaginaţie să lipsească, pentru a cita un alt pasaj din Burke, şi noi vom fi aruncaţi « din această lume a raţiunii şi a ordinii şi a păcii şi a virtuţii şi a plinei de daruri căinţe, în lumea contrarie a nebuniei, discordiei, viciului, confuziei şi zadarnicei păreri de rău.” 

Burke voia să spună că există şi alte forme de imaginaţie decât imaginaţia morală. El era destul de conştient de puterea imaginaţiei lui Jean Jacques Rousseau, “nebunul Socrate al Adunării Naţionale”. Împreună cu Irving Babbitt, putem numi modul de imaginaţie reprezentat de către Rousseau “imaginaţia idilică” - adică, imaginaţia care respinge vechile dogme şi vechile moravuri şi jubilează în faţa noţiunii de emancipare de la datorie şi convenţie. Am văzut cum această “imaginaţie idilică” a sucit minţile unui mare număr de tineri din America anilor 6o şi 70 – chiar dacă cei mai mulţi dintre aceştia discipoli nu îl citiseră vreoidată pe Rousseau. Imaginaţia idilică sfârşeşte de cele mai multe ori în deziluzie şi plictiseală.

Iar atunci când acesta e finalul, prea adesea o a treia formă de imaginaţie preia puterea. În prelegerile sale intitulate Pe urma unor zei ciudaţi (After strange Gods – 1934), T. S. Eliot atinge subiectul imaginaţiei diabolice: acel soi de imaginaţie care se delectează cu perversitatea şi cu sub-umanul. Numele de Sade îţi vine imediat în minte ; dar Eliot găseşte la fel de bine « operaţiile rodnice ale Geniului Răului » în scrisul lui Thomas Hardy şi D. H. Lawrence. Oricine este interesat în legătură cu imaginaţia morală şi în imaginaţia anti-morală trebuie să citească cu atenţie After strange Gods. « Numărul oamenilor care se găsesc în posesia vreunui criteriu de deosebire între bine şi rău este foarte mic » concluzionează Eliot ; «numărul celor pe jumătate vii, înfometaţi după orice formă de experienţă spiritulă, sau după ceea ce își oferă ei înşişi drept experienţă spirituală, înălțat sau căzut, bun ori rău, este considerabil. Propria mea generaţie nu i-a servit prea bine. Nicicând nu a fost presa scrisă atât de ocupată şi niciodată nu au pornit dinspre ea asemenea specimene de vorbărie fără sens şi de false doctrine. Vai de  profeţii nebuni, care îşi urmează propriul duh şi nu au văzut nimic !         (Va urma.)

Traducere: Paul Ghiţiu

Când vorbim cu Dumnezeu, Satana se depărtează

Postul e lupta cu ispita iar ispita are mii de feţe; dar fie că e poftă a pântecului fie că e trufie a cugetului, ispita înseamnă o părăsire, o neglijare a celor ale sufletului pentru cele ale trupului, o înlocuire a lui Dumnezeu cu lumea.

Viaţa aceasta se ţine cu pâine dar important este “să mănânci” doar pentru că e necesar să menţii biologicul în funcţiune, nu să devii sclavul lui; şi tot astfel cu toate celelalte trebuinţe sau datorii ale firii noastre omeneşti. Păcatul lui Adam a fost “întreruperea postului” căci Dumnezeu îi ceruse să se abţină, adică să postească.“Adam a fost ispitit şi a cedat ispitei; Hristos a fost ispitit şi el dar a biruit acea ispită. Consecinţa căderii lui Adam este izgonirea din Rai şi moartea. Roadele biruinţei lui Hristos sunt călcarea morţii şi reîntoarcerea noastră în Rai.” – spune Schmemann. Iar cuvintele lui Hristos: Omul nu va trăi numai cu pâine, ci şi cu Dumnezeu şi Satana nu poate fi biruit decât cu post şi rugăciune “înseamnă că fără efortul duhovnicesc corespondent, fără a ne hrăni cu Realitatea Divină, fără a descoperi dependenţa noastră totală de Dumnezeu – şi numai de Dumnezeu, postirea fizică poate fi chiar şi sinucidere.  

Dacă Hristos însuşi a fost ispitit în timp ce postea, noi nu avem nici o şansă de a evita această ispitire. (…) Din această cauză, mai înainte de toate, avem nevoie de o pregătire duhovnicească pentru efortul postirii. Aceasta se realizează prin cererea noastră de ajutor către Dumnezeu şi, de asemenea, făcând din postul nostru unul Teocentric. Ar trebui să postim pentru Dumnezeu. Trebuie să redescoperim trupul nostru ca templu al prezenţei Lui. Trebuie să refacem un respect religios pentru trup, pentru hrană, pentru adevăratul ritm al vieţii”. De aceea avem nevoie de rugăciune despre care Sf. Ioan Gură de Aur ne spune că “de îndată ce ridică cineva mâinile sale la cer şi cheamă pe Dumnezeu, deodată retrage inima sa de la toate lucrurile cele pământeşti şi se strămută cu duhul în viaţa cea viitoare. El atunci gândeşte numai la cele cereşti şi în timpul rugăciunii nu are nimic comun cu viaţa cea pământească dacă se roagă bine. Dacă cumva se aţâţă mânia lui, ea uşor se potoleşte prin rugăciune; dacă poftele lui se aprind, focul lor lesne se stinge; de l-ar chinui însă şi pizma, el lesne o va alunga”. Puterea rugăciunii este aşa de mare că “de-ar veni atunci chiar Satana, el va trebuie să se depărteze” căci “nu cutează duhurile cele rele a ne stingheri când noi vorbim cu Dumnezeu cu râvnă cuviincioasă (…) Rugăciunea este un liman pentru cei zbuciumaţi de furtună, o ancoră pentru cei goniţi de valuri, un toiag pentru cel ce se clatină, o comoară pentru cei săraci, o siguranţă pentru cei bogaţi, un ajutor împotriva bolilor şi o ocrotire pentru sănătate. (…) scăpare contra tristeţii, temelia veseliei, pricină de bucurie statornică, muma adevăratei înţelepciuni (…) a pus capăt războaielor, a curmat bătăliile, a alungat furtunile, a izgonit duhurile cele rele, a deschis porţile cerului, a spart cătuşele morţii, a alungat bolile, a abătut paguba şi nenorocirea, a întărit cetăţile cele zguduite”. Nimic nu-i este imposibil rugăciunii, cel mai credincios tovarăş şi cea mai tăioasă armă în lupta împotriva căderii noastre în ispitele diavolului şi depărtării de Dumnezeu. Dar mai e ceva, un secret al acestei rugăciuni pe care tot Sf. Ioan Gură de Aur ni-l dezvăluie: rugăciunea trebuie să nu zacă “numai pe buze” ci să “se suie în sus din adâncul inimii” şi mai sus se înalţă ea dacă inima este adunată în evlavie şi nu împrăştiată în patimi.

Confiscaţi averile interlopilor

           Interlopi sunt peste tot: în politică, în administraţie, în sindicate, în justiţie, în firme, pe stradă. Tot mai mulţi. E drept că, de o perioadă, se pare că şi activitatea organismelor abilitate să lupte cu crima organizată sau cu corupţia s-a intensificat. Dar, totul rămâne o joacă de copii, un consum aproape inutil de resurse financiare şi umane atât timp cât interlopilor arestaţi nu li se pune sechestru imediat pe avere, iar celor condamnaţi nu li  se confiscă averile. Unii dintre ei sunt obişnuiţi cu puşcăria - cei din clanurile mafiote stradale - alţii nu - interlopii cu ştaif, "gulerele albe"; dar şi unii şi alţii, preferă, dacă chiar nu mai au altă ieşire, să ia nişte ani - puţini, că legea e blândă, iar completele de judecată şi mai şi - de închisoare decât să rămână fără bani.
          De ce? Simplu: pentru că sutele de mii, milioanele, zecile sau chiar sutele de milioane de euro le asigură o viaţă bună după ce ies (las că nici la mititica nu o duc prea rău cei cu bani: cumpără protecţia celor cu muşchi, primesc pachete când vor şi cu ce vor, ţigări, băutură, droguri, telefoane, lap-topuri); şi mai ales le conservă puterea. Ceea ce înseamnă şi slujitori, şi relaţii şi posibilităţi de a reînoda activitatea infracţională. Stau un an - doi, mai retraşi - că numai regim disciplinar nu putem să-l numim - şi apoi trai nineacă pe banii românului cinstit, corect, cu teamă sau respect de lege şi respect faţă de semenii săi.
          În timp ce în statele civilizate măsurile de sechestru şi confiscare sunt o componentă normală a actului de justiţie sau de control fiscal, la noi autorităţile se chinuiesc să găsească o soluţie pentru impozitarea a ceea ce nu poate fi dovedit din avere. Adică de ce să-i impozitezi: fă-i calculul cu ce a muncit, cât a muncit, ce moşteniri a primit, cât putea fi ajutat de mama şi de tata (dacă şi ăştia aveau resurse legale) şi tot ce e în plus se confiscă, Trece la buget pentru şcoală, sănătate, ordine publică. Asta dacă a muncit. Dacă nu se ia tot. Şi nu numai celor prinşi într-o acţiune judiciară: ci tuturor celor care nu-şi pot justifica bunurile mobile şi imobile; conturile şi celelalte. Adică beneficiarilor evaziunii fiscale.
          Urlau mai deunăzi nişte pirande că sunt banii lor din cerşitul în Italia. Există cerşitul în vreun nomenclator de profesii şi meserii? Au plătit vreun impozit? NU! Totul se ia: case, bijuterii, maşini, bani, alte proprietăţi. Dacă nu pot dovedi banii de vilă, să rămână în ea, dar ca chiriaşi; cu chiria pieţei. Pe care să o plătească din mijloace legale - adică din muncă.
          Puterea acestei zone putrede a societăţii vine tocmai din banii pe care îi au şi cu care - nefiind înregistraţi - pot corupe, pot cumpăra, pot chiar omorî. Teama de puşcărie - după cum spuneam  - este mult mai mică decât cea de a rămâne un nimeni; ca aceia pe care şefii de clanuri - de exemplu - i-au transformat în sclavi. Mai ales că, cu justiţia română, sunt şanse mari să nu se ajungă la detenţie. Dar teama de a nu mai avea nimic şi de a deveni un nimeni poate fi teribilă. Sunt convins că numai cu câteva exemple în acest sens, şi mulţi dintre cei care, de exemplu parazitează acum statul şi pe cetăţenii de rând, fie ei funcţionari fie afacerişti, se vor opri, vor abandona sau vor încerca să se ascundă. Şi în plus, în loc să fie băgaţi la puşcărie, o amendă grasă, dar grasă rău de tot, sau dacă nu mai au nimic, munca în folosul comunităţii: dar pe bune.

          De ce nu s-a făcut? De ce nu se face?
          Din "timiditatea politicienilor".  Din motive de auto-protecţie: păi, măi tovarăşi, noi de ce am mai intrat în politică? Nu ca să luăm? Voi vreţi să nu mai furăm? Să dăm înapoi?
          Apoi pentru protecţia celor de care a depins şi depinde averea şi protecţia lor; şi tot aşa, până la ultimele noduri ale acestei uriaşe reţele care a acoperit România.
          Vrea cineva să facă reformă adevărată în ţara asta? Vrea Emil Boc să intre în cartea de istorie pe cal alb: asta să facă.
         Parcă-i şi văd pe politicienii poltroni cum îşi abandonează deputăţiile, senatoriile şi ministeriile. Şi uite cum se poate primeni, fără altă bătaie de cap clasa politică. Cum vor găsi oamenii cinstiţi, competenţi şi responsabili, care se mulţumesc cu un salariu decent şi cu satisfacţia de a face ceva pentru ţară, pentru ceilalţi, locuri în politică şi în administraţie).
          Domnu Băsescu, domnu Boc, ce ziceţi? Vă facem grup statuar la Alba Iulia?
    

N. STEINHARDT: Despre tradiţie şi progres

Se împlinesc astăzi 22 de ani de când părintele a plecat la Cele de Sus. Am căutat un text cu care să vi-l reamintesc; le-aş fi pus pe toate. Am ales în final câteva fragmente pe care le-am grupat sub acest titlu, pentru ca şi prin cuvinetele sale să continui dezbaterea începută pe acest blog despre progres şi tradiţie.

Manole…: O fi fost el Condorcet revoluţionar,însă nu era lipsit de bun simţ, progresul nu-l concepea în afara cercetării experienţelor trecute şi a legăturii cu istoria. Citeşte-l .., vei vedea că se exprimă la fel ca Ortega: progresul nu se poate realiza decât ştiind ce a fost, spre a nu cădea în aceleaşi vechi erori. Eu îl respect nespus de mult pe bunicul meu şi trebuie să-l pot înţelege cu totul pe bunicul meu. Dar el trebuie să mă poată înţelege până la un anumit punct şi apoi să nu mă poată pricepe. Asta e secretul tradiţionalismului. Tradiţie şi progres înseamnă că sunt lucruri pe care el să nu le înţeleagă, iar eu da – adânc. Cu toate acestea, dacă el ar fi trăit o sută de ani s-ar cuveni să le poată înţelege, fiindcă acele lucruri pricepute şi gustate de mine nu sunt perversităţi şi deviaţii, ci continuarea liniei începute…

Uite, dacă spre pildă Guizot ar reveni în lume ar trebui să regăsească absolut neschimbate şi absolut intacte: noţiunile primare ale sufletului omenesc; dispozitivele de baza ale civilizaţiei; principiile moralei. Acestea au caracter static şi permanent. Nu sunt în devenire. Odată aflate, odată sădite, se păstrează. Progresul constă în menţinerea lor, ba chiar în transformarea lor în şi mai statice, şi mai indiscutabile, şi mai absolute reguli. Ar trebui să se afle şi în prezenţa a ceva nou şi de neînţeles pentru el; poezia lumii moderne, estetica, sensibilitatea, farmecul şi melancolia ei. Pe acestea eu le pricep, el nu.

            Ar trebui să mai găsească la un grad altul decât al epocii lui, la un grad mai înalt, termometrul progresului. Să fie adică ordinea şi libertatea  mai puternice decât în vremea lui. În toate însă el să se poată repede pune la curent şi la punct, refacând drumul parcurs, fiindcă acel drum e drumul logic şi firesc al progresului care nu orbecăieşte, ci merge pe linia trasată, merge mai departe însă în aceeaşi direcţie.

Şi trebuie să nu ne jucăm de-a cuvintele! Uite, camaraderia e doar pentru oameni foarte, foarte cumsecade şi presupune un mare progres moral, e o subtilitate psihică şi etică, simpla ei existenţă dovedeşte un standard ideativ extrem de avansat, e posibilă numai între barbaţi şi femei căliţi în morală. Dar ei zic camaraderie şi înţeleg desfrâu. Au schimbat numele, nu relaţia. Păi desfrâul e de când lumea şi nu constituie nici o noutate, nici un progres. Pe când camaraderia – care-n primele clipe l-ar mira pe Guizot – e o noţiune progresistă.

Zi de zi sunt tot mai dispus să cred că însuşirea de căpetenie a fiinţei umane nu este atât iubirea de sine cât ura şi invidia faţă de altul. Iubirea de sine, în fond, nu e cine ştie ce periculoasă. Ura şi invidia sunt cauzele tuturor relelor. Odată cu progresul ele cresc şi domină scena.

Oprescu Președinte!

Respectuoşi faţă de tradiţia care spune să-ţi faci vara sanie şi iarna car, cocoşeii  Ponta şi Antonescu,  au hotărât să ceară mâna găinii celei grase, primarul doctor de Bucureşti, Oprescu, cu care să facă mai bună ciorba de cotoare a USL-ului. Şi-au pus costumaşele posomorâte de firmă, pentru a nu lua ochii românilor cu penajul lor viu colorat - doctrinar, afacerial şi demagogical – şi au purces la drum dis de-dimineaţă împreună cu alte câteva orătănii de prin curţile lor – adică cu curtenii aferenţi.

Cam aşa ar putea să înceapă o relatare, serioasă chiar, în pofida terminologiei zoologice – dar nu e lumea politică o zoologie? – a întâlnirii, trâmbiţate de mai multe zile, de la primăria capitalei. Ce au discutat? Păi, zic ei, despre bugetul capitalei care trebuie revotat, astfel încât „să nu ajungă pe mâinile Elenei Udrea” , despre cum trebuie să se alinieze consilierii usele deciziei preşedinţilor, despre Bucureşti… şi probabil despre proştii de bucureşteni cărora le spunem ce vrem noi, iar ei nu vor înţelege nimic altceva.

Abordarea lui Sorin Oprescu, este însă parte a unei strategii mai largi: sprijinirea primarilor independenţi cu şanse mai mari decât orice candidat de partid. S-au menţionat, în afară de Bucureşti, deocamdată, Timişoara şi Sibiul. Vor mai fi probabil şi altele. (Dacă va mai fi useleul, dacă vor continua strategie…) Dar, pentru că acum avem aceste trei redute să vedem „pe repede înainte” cam care ar fi tabloul posibil.

Timişoara – Cu o cotă încă bună, Ciuhandu de azi nu mai e haiducul venerat de alaltăieri. Cum cei trei au mai colaborat, noua formulă este foarte posibilă, mai ales că din peneţecede nu au mai rămas nici penele, dar-mi-te vreun clapon bătrân şi încă ţanţoş. Problema ar fi a zgândăririi recente a alegătorilor cu, cel puţin neruşinatul, pact de la Timişoara, care, ca în scandările din ’90 a ajuns apoi în toată ţara, şi catindaţii de atunci ai Opoziţiei au pierdut alegerile prezidenţiale. Singur, după datele acestui moment (!), Ciuhandu probabil că ar câştiga primăria. Susţinut de coaliţia „securisto-comunistă-oligarhico-moscovită”, cum o vor vedea timişorenii, s-ar putea să se mai ducă şi el pe acasă, să-şi scrie memoriile.

Sibiu – Aici lucrurile sunt clare: sibienii l-ar vota pe Johanis în orice configuraţie, la orice oră, îmbrăcat sau nud. Peneleul stă şi el bine în inima lor. Pesedeii nu prea, iar conservatorii, piei drace. Dar după cum spuneam, cel mai mult, contează neamţul. Asta dacă nu apare şi un neamţ surpriză, despre care am auzit ceva şoapte; dar poate nu era decât vântul (nu Vântu).

Bucureşti – Aici ar fi mai multe întrebări.

Oprescu a câştigat tocmai pentru că era singur şi antisistem; adică fără pesede.

Pe ansamblu însă, electoratul pedele şi penele, adică aşa-zisul electorat de dreapta, formează în continuare majoritatea şi nu cum greşit s-a spus şi se susţine în continuare, că dreapta a pierdut Bucureştiul. Nu, l-a pierdut pedeleul singur – care tot a luat peste 40% din voturi, în condiţiile în care peneleul şi-a îndemnat alegătorii radicalizaţi să voteze cu Oprescu.

Şi de aici vine prima întrebare: Poate Oprescu să mai câştige dacă este susţinut de usele, adică cu combinaţia „securisto-comunisto-oligarhico-moscovită”, şi în felul acesta acceptă şi reintră în sistem, arătând că totul a fost o farsă?

A doua întrebare e şi mai complicată: Ce-şi doreşte oare Sorin Oprescu?

Mi-e greu să cred că răspunsul este: primăria. Şi nu Preşedinţia, un obiectiv pe care Oprescu a anunţat că-l are în vedere după ce-şi face mâna la capitală. Şi la care nu dat nici un semn că ar fi renunţat. Aşa cum nu a dat niciunul ferm că va mai candida pentru primărie. Şi nici nu are de ce, căci până la alegeri mai sunt încă 14 luni. Iar în politică, mai mult poate decât în alte părţi, timpul este numai relativ: 14 luni - timp mult pentru un personaj cu notorietate; timp puţintel pentru un necunoscut.  În plus, curtea pe care i-o face bicefala preşedinţie uselistă îi foloseşte: îl face mai vizibil, mai preţios, îi creşte cota. Chiar dacă îi refuză, şi poate cu atât mai mult dacă îi refuză, Oprescu va avea de câştigat.

O problemă însă pentru el – dar şi pentru peţitori – este că alegerile pentru primărie sunt în 2012, iar pentru preşedinte în 2014.  Sunt oare pregătiţi românii, şi în primul rând bucureştenii, să mai voteze preşedinte un primar care îşi abandonează mandatul? Nimeni nu va putea să-i răspundă în 2012 la această întrebare? Dacă nu candidează şi aşteaptă 2014, oare nu dă vrabia din mână? Imposibil de răspuns astăzi. Mai uşor la anu’ pe vremea asta.

Dar, să presupunem, candidează la primărie şi câştigă, apoi vrea la Cotroceni; ia să vezi temă de tras singur şuturi în propriul posterior pentru catindatul usele (dacă usele va mai exista) sau pentru catindaţii pesede şi penele (dacă nu). Probabil că dacă va accepta sprijinul i se va cere o garanţie în sensul acesta. Dar dacă nu-i un ordin de sus, din reţea, ce contează o garanţie în Românica de azi. Iar dacă nu acceptă sprijinul…

Deocamdată avem o singură certitudine: o campanie ca aceea pe care i-o fac, pe gratis, Ponta şi Antonescu ar costa altfel mulţi bani. Sau multe garanţii. Sau amândouă.

Am primit de la Fundaţia Arsenie Boca (8) ( listă cu ajutoare pt. copiii îngrijiţi de Păr. Valentin de la Slobozia (Giurgiu); tabel cu persoane care au nevoie de rugăciune)

Dragi prieteni,

 

Mulţumim pentru minunata mobilizare şi răbdare de sâmbăta trecută! Ne referim, bineînţeles, la vizita făcută copiilor din Valea Plopului – Valea Screzii! Suntem foarte încântaţi de darul oferit lor şi nu ştim cum să vă mulţumim! Dumnezeu să vă răsplătească!

 

La sfatul mai multor persoane, de curând, am cercetat o locaţie asemănătoare cu Valea Plopului – Valea Screzii şi anume, Centrul social Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil din Giurgiu . Centrul are ca pion (sprijin) principal pe părintele Ştefan Valentin. Acesta beneficiază cât de cât (nu ştim clar în ce măsură, însă cert e că au nevoie de ajutor) şi de sprijin din partea Episcopiei Giurgiului. După cum spuneam, din câte am aflat acolo e nevoie de ajutor. Părintele Valentin a fost ucenicul părintelui Tanase. Locaţia exactă a centrului este comuna Slobozia, Jud. Giurgiu . Numărul persoanelor ajutate acolo după modelul părintelui Tănase e variabil în timp. De Craciun mai erau 33 de persoane (mame şi copii), însă părintele Valentin mai ajută şi nişte mame rămase în com. Gogoşari, vechea locaţie a centrului.

 

Chiar dacă aparent, pozele pe care vi punem la dispoziţie pe un link lăsa impresia că acolo nu e nevoie de mare lucru, situaţia stă altfel când eşti acolo. Click aici pentru a vizualiza.

 

Rugămintea noastră este aceea de a încerca, dacă se poate, să ajutăm şi copiii din Giurgiu . Noi iniţial ne-am gândit să vă propunem ca din ceea ce se duce la Valea Screzii – Valea Plopului să rupem puţin şi pentru cei din Giurgiu . Puteţi stabilii dumneavoastră modalitatea de sprijinire. Am pregătit şi o listă cu necesarul de acolo, ataşat. Ne-am propus să mergem la ei după Sfintele Paşti, iar înainte de Paşti, pe data de 16.04.2011, mai exact, ne-am propus să mergem la Valea Plopului – Valea Screzii. Detalii despre plecare vom transmite săptămâna viitoare.

 

Ataşat mai găsiţi şi tabelul cu persoanele care au nevoie de rugăciunea noastră! Mulţumim pentru tot efortul!

 

Articolele de săptămâna aceasta sunt:

 

1. Cuviosul Paisie despre nevoia de spovedanie şi de povăţuitor duhovnicesc;
2. Proiectul Avdhela;
3. Sfântul Alexie;
4. Pr. Dionisie Ignat – Euharistia  - Pâinea Vieţii. Paştile creştinilor.

 

Cu preţuire,

 

Irina Coşoveanu

Tabelul cu cele necesare pt Giurgiu și Tabelul cu persoanele care au nevoie de rugăciunea noastră se găsesc în pagina  Ajutoare creştineşti.

Udrea lovește în Blaga prin Vanghelie?

          Chiar dacă justificată, ieșirea de ieri a lui Vanghelie împotriva lui Blaga îmi pare oarecum stridentă. Nu atât prin, să zicem, virulenţa ei, cât mai ales prin conţinut, şi am să explic imediat de ce. Dar mai înainte aş vrea să vedem ce o justifică şi, implicit, cam care este istoricul relaţiei dintre cei doi.

La argumente justificative ar fi în primul rând cel care în mod firesc apare ca detonatorul declaraţiei vangheliene: confesiunile, pe atunci, ministrului Blaga către prietenii noştri americanii de la ambasadă. Ele nu spun însă nimic nou şi nici nu sunt mai grave decât alte evaluări şi acuzaţii care l-au înconjurat pe Vanghelie în această perioadă. Sunt de acolo, din cele deja ştiute de la bătălia pentru scaunul de ministru de interne, de la declaraţia lui Vanghelie din septembrie 2009 privind aşa-zise documente şi casete compromiţătoare pentru Traian Băsescu, pe care le are el de la DGIPI şi, ulterior, de la explozia cazului Voicu. În orice caz, deşi în sinteză spun acelaşi lucru, cuvintele sunt de mai mic impact decât evidenţele probate pe parcursul amintit mai sus. Şi deja perimate.

În al doilea rând, ar putea fi chiar ranchiuna generată de acest caz instrumentat după demisia lui Nica, vulnerabilitatea născută pentru ambiţiosul personaj politic Vanghelie şi dosarul penal care i-a urmat. Sunt argumente care cântăresc extrem de greu: şi ca imagine publică, şi ca pondere în cadrul unui PSD condus tocmai de cel pe care impetuosul primar 5 voia să-l bată pe culoarele congresului psd din 2005, dar şi ca tematică de reflecţie pentru viitorul omului Vanghelie.

În al treilea rând ar fi încărcătura zilei de ieri: Vanghelie pierde o altă bătălie în partid şi este nevoit să adune sfatul politic psd-ist de Bucureşti pentru a-l elimina pe Severin, cel pentru care el garantase pe afişele electorale şi căruia îi garantase, se pare, că nu va fi dat afară din partid. Oricare ar fi natura legăturii lor, ea a părut a fi una destul de strânsă şi furia temperamentalului Careeste, motivată chiar şi numai de nereuşita în faţa lui Ponta, Iliescu, Năstase & Comp. o putem intui ca suficient de intensă încât să debordeze în replica la dezvăluirea (pe care o cunoştea tot târgul) din telegramele americane.

Sunt totuşi şi câteva argumente care să constituie baza unei îndoieli şi care conduc către o altă ipoteză.

Primul ar fi acela că, după cum spuneam şi mai sus, cuvintele lui Blaga au fost între timp certificate şi chiar bătute de realitatea evenimentelor. La câte s-au scris şi spus, şi la care de multe ori, Vanghelie a tăcut ca mortu-n păpuşoi, să te enervezi acum atât de tare pare, indiferent de context, oarecum strident, adică jucat.

Al doilea ar fi că, altfel, Blaga, cel mai iubit dintre pedelişti de către pesedişti, nu i-a stârnit niciodată reflecţii atât de războinice samuraiului Marian – cu excepţia episodului de înfruntare din septembrie 2009, în care Vanghelie s-a repliat rapid şi în care ministrul era cam din întâmplare la faţa locului, şi chiar oarecum stânjenit, războiul pornind pe deasupra lui între Băsescu şi, să-i zicem, grupul Vanghelie.

În al treilea rând pentru că, după cum a fost din plin mediatizat, primarul tocmai a început o colaborare administrativă de anvergură cu două personaje importante din tabăra adversă: Elena Udrea şi Gabriel Oprea. Ori să te legi tocmai acum de cel mai influent om din pedele ar putea să pară o „aroganţă” periculoasă pentru proiectul marelui cartier. Doar dacă mai e ceva?

Dacă tocmai în această colaborare este explicaţia ascunsă, secretul îngropat sub atâtea justificări de necombătut; dacă, profitând de motivaţiile evidente pe care Vanghelie le-ar fi putut avea pentru a-l bălăcări pe Blaga, s-a încercat altceva: şubrezirea poziţiei acestuia în perspectiva alegerilor din pedele? 
E subţire? E un scenariu?

Bine. Mai am un argument.

Al patrulea argument ar fi, după cum spuneam chiar la început, conţinutul declaraţiilor: pentru mine, cel puţin, neaşteptat. Neaşteptat în gura lui Vanghelie, căci despre cine a fost informator, colaborator sau securist, în ţara asta mă pot aştepta la orice; neaşteptat în această situaţie; neaşteptat pentru că este fără istoric.

Dar, latent, mai periculos pentru Blaga decât dacă primarul 5 l-ar fi acuzat de corupţie – şi aici ar fi fost diverse lucruri care s-au mai vehiculat –, despre încălcarea legii – idem –, despre favoritisme – idem. De ce? Pentru că despre toate celelalte s-a mai vorbit şi ele au rămas la nivelul de bârfe, zvonuri, tentative de răzbunare. Perspectivele de a se adeveri, perspectivele ca Blaga, să ajungă un nume la DNA sau procuratura generală sunt, cel puţin în acest moment, şi având în vedere trecutul solid al secretarului general al pedele foarte mici. Şi atunci de ce să dai în cel considerat de Opoziţie ca omul cu care se poate discuta şi colabora? În cel cu care mâine ai putea fi prieten? Cui îi foloseşte această acuzaţie, căci lui Vanghelie – un om căruia nu îi prea scapă porumbeii – nu văd cum, ba din contră?

Deşi aparent cea mai subţire, acuzaţia de „informator” este rea, perfidă, complicată pentru că are un potenţial distructiv latent important. Să ne gândim la alegerile de preşedinte al pedele:

„Dacă alegem în fruntea partidului un om despre care, a doua zi, sau în campanie apare o hârtie, sau un dosar care certifică acuzaţia” - se pot întreba delegaţii pedelişti. „Dacă e chiar adevărat? Dacă Vanghelie a vorbit atât de neaşteptat despre acest lucru înseamnă că ştie ceva. Că cineva i-a spus. Şi poate există şi dovada. Păi nu ne băgăm pe dracu-n casă?”

Poate că mă înşel cu ideea conlucrării dintre adversarii lui Blaga şi Vanghelie. Dar oricum ar fi, cred că o bombă cu ceas a început să ticăie şi, dacă nu apare genistul salvator (?), Blaga are acum o problemă reală; iar zilele care vor urma, nu multe până la conclavul pedelist, ne vor arăta acest lucru.

Omul vrăjit (IV): Magia care ne fură timpul

 
         Aţi văzut, în unele filme, cum vrăjitorii înghit, ca pe un fum, viaţa unor oameni ? Acolo pare caraghios, dar exact aşa face diavolul cu noi, direct sau prin interpuşii lui. Ne înghite.

•  

Aşa face. Ca un vrăjitor. Pentru că el este Marele Vrăjitor. Il capo di tutti...

Cum ne-a amăgit şi ne amăgeşte, cum ne-a sedus şi ne seduce ? Prin vrajă, prin farmece, prin, cu un cuvânt după care tare ne dăm învânt, magie.

Ce este vraja ? 

Ceea ce nu este şi pare a fi ca şi ceea ce este şi în locul a ceea ce este. 

Vraja este amăgire, iluzie, minciună.

Vraja este o imagine deplasată a lumii, ca şi cum o schimbare de lungime de undă ar face ca lucrurile să pară altfel. Vraja înmiresmează rahatul şi poleieşte noroiul, face întunericul să pară lumină şi exilează lumina ca răufăcătoare, aduce închinarea către cele de jos şi ura către Cele de Sus, îndreptăţeşte poftele şi justifică crima. Ea este justificarea, pentru cel care i se dă rob, a neputinţei sufleteşti, a fricii, a laşităţii, a egosimului desăvârşit, a urii de ceilalţi, a veninului, puroiului şi morţii; a dispreţului, a însingurării, a dorinţei de putere, a nimicului.

Urmarea magiei, rodul ei este nimicul, căci aşezându-se în viaţa noastră (adică în timpul nostru) în locul realului, al adevărului, ca negaţie a lor, ea devine negaţie a însăşi vieţii; prin vrajă diavolul ne înghite hulpav timpul fără a lăsa nimic în loc. Vraja este nimicul din existenţa noastră. Şi de prea multe ori din existenţa noastră nu rămâne nimic.

 Doar un tâlhar s-a mântuit       
          Dacă a văzut că nu-i reuşesc decât parţial alte şmecherii (atenţie pentru cei înclinaţi să privească cu îngăduinţă şi haz şmecheria!) - cum ar fi sectarismul catolic, protestant, neoprotestant, filosofic etc. - diavolul vrăjitor a făcut în ultimul secol şi jumătate două mişcări importante:
          - a acoperit viaţa omului cu magia realizărilor tehnice şi
          - l-a pus pe acesta să muncească cât mai mult pentru a le avea.
          Amândouă sunt direcţii tactice de dezvoltare a unei aceleiaşi strategii: devorarea timpului personal, ocuparea lui cu orice altceva - cu nimicuri, adică nimic - decât gândul la Dumnezeu, decât comuniunea cu Dumnezeu, decât viaţa în Dumnezeu. Şi astfel, atunci când ajungem la capăt, nu găsim în urmă nimic pe care să ne sprijinim; să rămână după noi doar neantul indiferenţei şi al păcatelor.
          Pentru aceasta Amăgitorul a aşezat peste lumea reală o lume virtuală (ca să nu ne sperie şi să nu-l descoperim, a mişcat imaginea de fum puţin câte puţin peste secole, până când a ajuns, ca stăzi cele două să nu mai aibă decât puţin lucruri comune) prin care ne plimbă ca printr-un palat fabulos plin de cele mai neînchipuite bogăţii, plăsmuiri pe care cei dinainte nu au putut nici măcar să şi le imagineze. Ne plimbă, ne suie pe acoperişul ei şi ne spune:
         " Uite, toate astea pot fi ale tale, iar tu poţi fi stăpânul acestei lumi. Haide, ai curajul, curiozitatea, dorinţa, plăcerea de a le avea şi folosi şi nu vei mai fi un simplu om, un muritor de rând, ba poate chiar nici muritor, căci ce rost are să ne gândim acum la moarte."
          Şi, uite aşa, deschidem de exemplu televizorul şi ne uităm în faţa acestuia ore în şir, iar dacă vrem să ne ridicăm şi să plecăm constatăm fie că nu putem să ne ridicăm, fie că ceva ne trage cu putere înapoi ca să vedem mai departe sau să mai vedem o poveste care nu e a noastră, dar ar fi putut fi. Şi tot aşa alergăm să ne cumpărăm maşini tot mai performante, computere, note-bookuri. iphone etc. etc. etc., pe care trebuie să le avem pentru că sunt mai teribile decăt cele pe care tocmai le-am cumpărat.
          Dar pentru ca să le ai, trebuie să munceşti. Vrei mai mult şi mai multe, trebuie să stai mai mult la servici, să fii mai loial, mai devotat, mai supus, mai sclav, să ai chiar mai multe servicii, să fii o fiară cu cei asemeni cu tine, să-i dai la o parte, la o adică chiar să-i distrugi pe cei care-ţi stau în cale. Sau trebuie să furi, să loveşti, să mutilezi, să ucizi.
          Timpul tău totuşi trece: fie la televizor, fie pe chat sau porno, fie alergând după altă maşină, după altă casă, după alte "scule", după alte "ţoale", fie risipindu-l prin cluburi, prin locuri "fancy", adică de "fiţe"; fie acolo de unde îţi procuri banii pentru a putea avea toate cele de mai sus. Iar el, Înşelătorul, ne priveşte mulţumit zbaterea nemaiavând a face nimic: noi singuri ne mâncăm timpul, ne autodevorăm, aşa că nu ne mai rămâne răgaz să ne schimbăm, să ne căim, să-l ascultăm pe Hristos şi să-L urmăm. 
         E adevărat că mai avem o şansă: pentru că ce nu ştie întunericitul, singura lui nelinişte, este cât timp mai avem. Mai precis, ne-a terminat, sau putem, ca şi tâlharul de pe cruce, să ne mântuim în chiar ultima clipă, atunci când se părea că soarta ne este pecetluită şi timpul expirat?
         Dar, atenţie! Să nu ne bazăm pe asta: pentru că acest moment nici noi nu-l ştim, nu putem amâna mereu ieşirea de sub vrajă şi revenirea în timp. Căci, amintiţi-vă: doar un tâlhar de pe cruce s-a mântuit. Celălalt, nu.

Mircea Sandu - Numele dezastrului din fotbalul românesc

          Ştiu că nu e singurul responsabil. Mai sunt patronii de cluburi (majoritatea nişte samsari de jucători, şi traficanţi de bani negri), "procuratorii" alţi samsari, alţi traficanţi, funcţionarii cluburilor în frunte cu preşedinţii (locotenenţi ai mafioţilor deghizaţi în patroni şi conducători de cluburi ), Mitică şi liga lui, adică o sumedenie de interlopi care s-au îmbogăţit, se îmbogăţesc, îşi fac imagine, devin VIP-uri, dau cu părerile de se sparg televizoarele de câtă limbă română ştiu şi de câtă minte au. Ultimii, sunt de vină jucătorii, care urmăresc mirajele şi nu carierele solide, care vor repede milioane, femei, maşini, ţoale, vile, iahturi, dar nu pun nimic în mintea lor uitând, sau neştiind, căci cine să le spună, că fotbalul, ca şi toate celelalte, înseamnă ceva talent dar şi minte şi muncă şi răbdare.
           Ei bine, ştiu toate astea şi multe altele - chiar dacă nu am mai scris până acum nici despre fotbal, nici despre sport în general. Dar, pentru că toate trebuie să poarte un nume, pentru că peste toate există conducători plătiţi cu bani mulţi şi deci în aceeaşi măsură responsabili, îmi susţin afirmaţia din titlu:
           MIRCEA SANDU ESTE NUMELE DEZASTRULUI DIN FOTBALUL ROMÂNESC.
           Pentru că în lunga lui guvernare a fotbalului, în nesfârşitul lui mandat de prim reprezentant, fotbalul românesc s-a prăbuşit an de an, la început mai încet, acum deja catastrofic. Sub el România a căzut de pe locul 12 pe, probabil peste 100 în scurt timp, sub el şi oamenii pe care şi i-a ales, fotbalul românesc a ajuns un coşmar: şi la naţională şi la cluburi - şi să nu-mi spună de Liga lui Mitică, că i-o dau să o înghită. Şi o ultimă lovitură marca MS: el l-a pus pe acest fotbalist şi antrenor anonim, poate un om în regulă în ale lui, cunoscut doar ca băiatul lui Lucescu, antrenorul naţionalei.
          Nu am să continui. Nu vreau să fac, nici nu sunt cel mai nimerit, nici nu am timpul şi toate datele necesare, pentru a face o analiză cu multe nume, informaţii, elemente de arhivă. Am vrut să spun doar ceea ce am anunţat în titlu şi apoi, firesc, am susţinut: acest verdict.
          Şi încă ceva:
          Mircea Sandu şi echipa de conducere a FRF trebuie să-şi dea demisia.
          Dar, pentru că sindromul Severin funcţionează nu numai în politică: Punem pariu că nu şi-o va da! (Că doar i-a mai fost cerută şi a zis că el are numai merite, vina e în altă parte. Unde? Nu se ştie!) Nici el nici ceilalţi! Şi după cum văd nici nefericitul ăsta de Nimeni pus la cârma naţionalei din cine ştie ce interese.
            Aşa că, oameni buni: PRESIUNE.
            Puneţi (mă adresez celor care chiar suferă pentru această situaţie) presiune pe ei; aveţi mijloace, comunicaţi repede, vă mişcaţi mai repede decât ei, sunteţi, sunt sigur, mai inteligenţi, aveţi idei, mijloace, putere.
          În Tunisia, datorită internetului, a căzut un regim politic. Aşa că, ce e aia conducerea unei federaţii?

Sfaturi pentru vicioși

     Sfaturi practice date (în deplină cunoştinţă de cauză), după o convorbire cu părintele Traian Pop, celor loviţi de un viciu capital, de un păcat cronic grav. În primul rând, nu mai săvârşi păcatul. (Asupra acestui dintâi sfat suntem ispitiţi a trece repede pentru a ne pierde în lamentaţii şi analize. Şi totuşi este pe cât de simplu pe atât de esenţial. Nu este de ajuns să ai conştiinţa păcatului. E mare lucru, dar se mai cere înfrânarea.)
    Apoi, nu te lăsa atras de ispita exhibiţionismului, de plăcerea – şi morbidă şi indiscretă – de a ferici pe toţi oamenii cu amănunte tehnice şi confidenţe intempestive. Păcătoşii care procedează astfel seamănă cu bolnavii care socotesc necesar să dea informaţii din cele mai puţin apetisante şi mai lipsite de interes pentru alţii.
    Alt pericol este al tendinţei de tragedizare. Nu orice om atins de un mare viciu este, necesarmente, un erou tragic. Se poate să fii un ins foarte banal şi un spirit foarte mediocru. Gravitatea viciului nu implică măreţia caracterului, ascuţimea minţii, tăria personalităţii.
    Sfatul al patrulea: nu strică puţină îngăduinţă faţă de tine însuţi, un oarecare zâmbet şi modestie. Nu te lua prea în serios şi în sublim. Nu te grăbi să admiţi că eşti o făptură cu totul excepţională, a iadului şi a Răului. E o belea, fireşte, şi mare, dar n-o preface în Blestem, ci mai degrabă în provocare; challenge.
    În sfârşit: caracterul dramatic al viciului, ca şi al bolii, nu te îndreptăţeşte a nesocoti remediile de bun simţ.

Părintele Nicolae STEINHARDT

Russel Kirk: Imaginația morală (I)

          Imaginația morală este o sursă nesfârșită de inspirație care ne ridică la principiile fundamentale pe măsură ce ne ghidează către virtute şi înţelepciune şi mântuire.

           În librăriile cu franciză ale anului Domnului 1981, rafturile sunt înţesate cu iluziile şi dezamăgirile decadenţei litarare. Totuşi nicio civilizaţie nu se poate mulţumi la nesfârşit cu plictiseala literară şi cu violenţa literară. Odată în plus, în paginile unei cărţi o conştiinţă poate vorbi altei conştiinţe, iar generaţia însetată care se ridică îşi poate căuta drumul ei către izvoarele imaginaţiei morale. Prima lectură anuală a acestui nou Centru pentru Studiul Valorilor Creştine în Literatură este o încercare de a descrie acea înaltă capacitate de percepere şi descriere, care a fost denumită „imaginaţia morală” şi de a lega acea imaginaţie de ceea ce Chateaubriand a numit”geniul creştinătăţii”. Ceea ce a fost odată, poate să fie din nou.

          Ce este această “imaginaţie morală”? Expresia îi aparţine lui Edmund Burke şi a apărut în cartea lui Reflecţii asupra Revoluţiei din Franţa. Burke descrie distrugerea moravurilor civilizatoare de către revoluţionari :
  
          « Toată ţesătura decentă a vieţii trebuie să fie ruptă violent. Toate ideile adăugate în timp, alimentate din cămara unei imaginaţii morale, pe care o posedă inima, iar înţelegerea o validează, ca necesară pentru a acoperi defectele naturii noastre tremurânde în goliciune şi să o ridice  la demnitate în propria noastră evaluare, trebuie aruncate în aer ca fiind ridicole, absurde şi învechite.
 
          În această aşezare a lucrurilor, un rege nu este decât un om ; o regină nu este decât o femeie ; o femeie nu este decât un animal ; şi nu un animal de cea mai bună calitate. Toată preţuirea care este arătată sexului în general ca atare, şi fără păreri deosebite, trebuie privită ca romanţioasă şi prostească... În schema acestei filozofii barbare, care este rodul inimilor îngheţate şi al gândirilor noroioase, şi care sunt tot atât de lipsite de înţelepciune solidă pe cât sunt fără de nici un pic de bun gust şi de eleganţă, legile trebuie să fie susţinute numai de către groaza pe care o inspiră şi de către interesul pe care fiecare individ îl poate găsi în ele din punctul de vedere al propriilor speculaţii sau care se poate revărsa peste ele dinspre interesele sale particulare. În galeriile de mină ale academiei lor, la capătul fiecărui culoar nu vezi nimic altceva decât spânzurători... 

          Nimic nu e mai sigur decât faptul că moravurile noastre, civilizaţia noastră, şi toate lucrurile bune care sunt legate de aceste moravuri şi de această civilizaţie, au depins de secole, în această lumea europeană a nostră, de două principii; mai precis de spiritul onoarei şi de spiritul religiei.

          Imaginaţia morală aspiră la recunoaşterea ordinii adevărate în suflet şi a ordinii corecte în comunitate.  Va urma

Traducere: Paul Ghiţiu
 

Postul mâinilor, picioarelor, ochilor, urechilor, limbii

(Tâlcuire a Postului Paştilor călăuzită de omilia Sf. Ioan Gură de Aur)

Dezbracă-te de treburile lumeşti şi vei fi gol ca un luptător, armează-te cu armele duhului şi vei fi înarmat ca un ostaş; dezbracă-te de grijile cele vremelnice căci timpul postului este un timp de luptă, armează-te cu armele duhului căci nouă ne stă înainte un greu război împotriva Satanei şi a puterii lui. De aceea, noi trebuie să ne dezbrăcăm, pentru ca diavolul să nu se poată apuca de nimic, şi să fim înarmaţi din toate părţile ca să nu putem fi răniţi de nicăieri. Astfel îl îndeamnă Sf. Ioan Gură de Aur pe creştin pentru lupta cea mare a acestei vieţi întru care postul ne este învăţătură şi pregătire. Postul cel adevărat este însă nu numai înfrânarea de la mâncare, ci încă şi înfrânarea de la păcate: fariseul postitor dar plin de trufie a fost întrecut de vameşul nepostitor dar smerit, iar ninivitenii s-au salvat şi şi-au salvat cetatea nu numai postind de la mîncare şi îmbrăcînd hainele de jale ci prin schimbarea vieţuirii lor.

Şi iată şi ce vrea să zică sfântul cu schimbarea vieţii noastre: Cînd vezi un sărac, fie-ţi milă de dânsul. Când vezi un vrăjmaş, împacă-te cu dânsul. De vezi pe aproapele tău norocit, nu-l pizmui. (…) Mâinile tale să postească rămânând curate de averea cea nedreaptă şi de lăcomia câştigului. Picioarele tale trebuie să postească nemergând la desfătările cele necuviincioase. Ochii trebuie să postească neuitându-se cu poftă şi aprindere. Ar fi cea mai mare nebunie a opri gurii chiar mâncarea cea învoită, iară ochiului, dimpotrivă, a-i îngădui privirea cea păcătoasă. (…) Postul urechii stă în a nu asculta clevetirile şi vorbele cele rele asupra cuiva. (…) încă şi gura trebuie să postească, înfrânându-se de la vorbele cele de ruşine, de la înjurături sau sudalme; căci ce ar folosi dacă noi nu mâncăm carnea dobitoacelor, dar ca nişte fiare sălbatice sfâşiem numele cel bun al fraţilor noştri? Clevetirea este mare păcat pentru că face rău nu numai celui ce cleveteşte cât şi celui care te-a ascultat care dacă este rău se va face mai mult, iar de este drept va cădea în mândrie, sau celui clevetit pe care, prin defăimarea ta, l-ai făcut mai fără ruşine şi totodată mai învrăjmăşit asupra ta. Soluţia este alta: Dar poate tu voieşti să îmbunătăţeşti pe fratele tău, văzându-i păcatele lui. Iată, dacă tu voieşti aceasta, atunci plânge, cere de la Dumnezeu ajutorul Lui, ia pe fratele tău la o parte, sfătuieşte-l îndeosebi, povăţuieşte-l, mângâie-l. Îndemnul cel bun, pe care părintele îl pomeneşte la defăimare dar se referă la toate cele amintite mai sus este de a ne îngriji de păcatele noastre; să cercetăm propria viaţă, să căutăm calea pentru schimbare şi când a sosit timpul postului, ca o vară a sufletului, precum ostaşii să curăţim armele noastre, precum lucrătorii de pământ să ascuţim secerele noastre, precum corăbierii, împotriva valurilor poftelor celor fără de rânduială, să opunem cugetările cele sfinte, precum călătorii să începem călătoria la cer şi precum luptătorii să ne pregătim pentru luptă. 
Iar, ca să fii un luptător, dezbracă-te de treburile lumeşti….

 

 

O bunăvestire pentru România?

          Nu aş vrea să mă grăbesc.
          Nu aş vrea să mă entuziasmez degeaba.
          Mai ales, nu aş vrea să hrănesc greşit speranţele altora.
          Dar de ceva timp - şi mai ales în ultimele 3-4 săptămâni se întâmplă ceva incredibil în România. Se descoperă şi se atacă şerpării. Se chiuretează - cu o dibăcie, un profesionalim de care nu credeam că sunt capabili doctorii sociali - buboaie din care puroiul, curgând şi fumegând, intoxica societatea până la copii de doar câţiva ani. Se ataca redutele hoţiei, corupţiei, minciunii, degradării umane. Se deschid ferestrele încăperii sufocate de liniştea putrefiantă, iar aerul toxic al descompunerii fiinţei umane este înlocuit cu un aer proaspăt de primăvară.
          E încă neclar - o ştiu     
          E încă prea puţin - o ştiu.
          E încă nesigur - o ştiu.
          Dar nu mă feresc să remarc şi să salut cu toată bucuria aceste EVENIMENTE. Pentru că chiar dacă sunt toate şansele să mă înşel şi să greşesc, să se fâsâie şi să fie şi mai rău, mai ştiu un lucru: Puterea cuvântului. 
          Le spun pentru că din momentul în care rostesc aceste lucruri clar şi răspicat, din momentul în care mă bucur şi le bine întâmpin, ştiu că schimb, cu cuvintele mele tabloul din clipa imediat anterioară. Şi dacă alţii înţeleg ca şi mine şi rostesc şi ei, şansele de reuşită cresc. Nicicând după aceea lucrurile nu vor mai fi la fel. Cuvintele noastre vor pune în mişcare tainice mecanisme care vor schimba iremediabil cursul evenimentelor.
          CUVÂNTUL a făcut omul şi universul. Noi nu suntem Dumnezeu, dar cuvântul nostru are, după cum vedem de atâtea milenii, în lumea noastră puterea formidabilă de a făuri sau de a distruge. Pentru că începând cu gândul, tot ceea ce facem şi suntem este cuvânt.
           Trăim astăzi un eveniment crucial pentru om: Bunavestire, Cuvântul Domnului către Fecioară anunţând coborârea Fiului în lume pentru noi. Începutul unei mari dezvăluiri, pe care nu o înţelegem: însemnătatea noastră pentru Dumnezeu: poate că suntem mai mici şi mai trecători decât un fir de praf sau decât o furnică, după cum se spun unii, dar pentru acest mai mic decât un fir de praf sau decât o furnică a venit şi a murit Dumnezeu în lume.
           Tot astăzi, după ce am scris despre Don Marius Petcu, mi s-au adunat evenimentele de care vorbeam mai înainte sub acest cuvânt binecuvântat: bunăvestire. Evident, păstrând proporţiile. Azi, de Bunavestire am avut senzaţia că înţeleg că şi pentru România, încă şoptit, încă firav, ni se anunţă o veste bună. Pe acest palier.
           Şi cred că este o bunăvestire şi pentru Petcu şi alţi ticăloşi: lăsaţi în libertate, cu atât mai mult la locul lor, ar fi continuat să hălăduiască înţepeniţi în rele până când ar fi fost prea târziu ca să mai poată scăpa din ghearele marelui Înşelător, sau până când - tot aia - ar fi murit fără să apuce să înţeleagă şi să se căiască. Aşa, prinşi, judecaţi, închişi, deveniţi repere ale ruşinii poate că vor avea un cutremur care să le spargă crusta de blestemăţii care le-a înlocuit pielea sufletului cu solzii reci şi veninoşi ai întunericului. Interlopilor de toate soiurile li se mai dă o şansă. Depinde de ei ce vor alege.
         
   

Desertul de la DNA: Don Marius Petcu!Hmmm, delicios!

          Excelentă, încântătoare, savuroasă această prăjitură pe care DNA-ul ne-a oferit-o ieri - din fantasticul program "nicio zi un dulce".
          Mărturisesc: am descoperit că-mi plac agitaţia şi scandalul şi nu liniştea coclită, fetidă; atunci când ele sunt rodnice, când sunt puroiul pe care îl curăţă bisturiul DNA-ului şi pe care avem ocazia să-l vedem şi noi. Şi aşa cum îmi declaram încântarea, cu ceva timp în urmă, pentru luarea în vizor a acestor interlopi sindicali (nu lideri sindicali) pentru cercetarea averilor, cu atât mai mult o declar astăzi când Marius Petcu: denumirea generică de acum pentru actualii şefi ai sindicatelor, aparţinători ai aceleiaşi găşti şi probabil ai aceloraşi apucături, a fost prins cu mâna băgată adânc în mierea corupţiei; şi foarte probabil a hoţiei, după cum vom afla cât de curând.
           Am mai spus-o: mişcarea sindicală este tot atât de vinovată de tot ceea ce s-a întâmplat în România ca şi structura politică. Sindicatele, prin liderii lor centrali şi locali, au participat la devastarea economiei, la umflarea peste poate a sectorului bugetar, la corupţia şefilor şi funcţionarilor de rând, la dezastrul din şcoală şi din sănătate, la şpagă, la combinatoria politică, la mafie. Ei sunt mafia, alături de ceilalţi doni sindicali, politici, administrativi, economici, stradali. Şi astăzi putem vedea, în sfârşit, un falnic mistreţ - Don Marius Petcu! - care sperăm să devină un şi mai falnic cap de mistreţ, în colecţia de trofee mafiote scoase din uz.

          Să fim înţeleşi: nu am nimic cu sindicatele în sine. Ba din contră, le-am susţinut ani de zile, i-am susţinut şi pe şefii lor în obiectivele cu care ieşeau în faţă; în sufletul meu, în discuţiile cu cei din jur, în ceea ce am scris, în scurta activitate politică. Îmi lipsesc, pot să spun că tânjesc după nişte sindicate în acea formulă de organizare şi de activitate care să ajute la o  aşezare solidă şi bună a societăţii: să apere oamenii de sclavie (după cum pretind) şi nu să-i facă sclavii lor.
          Avem nevoie de sindicate corecte, competente, responsabile aşa cum avem nevoie de politicieni corecţi, compentenţi responsabili. Dar ceea ce avem acum este la polul opus: căţăraţi pe naivitatea, speranţele, greutăţile, nenorocirile, morţile oamenilor o haită de interlopi a confiscat mişcarea sindicală şi a folosit-o doar pentru a aduna; au şantajat, au corupt, au căzut la pace, au furat, au nenorocit, au omorât, au lipsit de viitor, au distrus vieţi. 
           Dacă vrem ca lucrurile să se schimbe în bine, trebuie făcută curăţenie generală. Mult timp - şi încă şi acum  - s-a crezut şi spus că ea trebuie să înceapă cu zona politică. Dar aceasta, evident, având puterea în mână, fie ea Putere fie Opoziţie, s-a împotrivit, se împotriveşte.
          Ceva ceva a pornit şi acolo.
          Iată însă că apare o nouă perspectivă: curăţarea şi reaşezarea societăţii de jos în sus, dinspre zona civilă (justiţie, administraţie, economie, clanuri mafiote) către politic. Care, sub presiunea unui român mai lămurit şi mai hotărât, să fie şi el transformat: atât prin decimarea interlopilor lui cât şi prin alegeri.
          Nu ştiu dacă aţi constatat şi voi, dar zilele par mai frumoase, mai pline de viaţă, de speranţe, de veselie de când avem regimul cu un dulce pe zi. Iar întrebarea: Oare "cine" prăjitură mai vine? pare că i-a scos pe mulţi din amorţeală; li se dezmorţeşte mintea, le bate inima mai repede, sunt mai vioi. Ca mâine-poimâine am putea avea o naţie renăscută. Voi ce ziceţi?
          

          

Csaba Asztalos îi discriminează pe români? Reclamaţi-l!

          Csaba Asztalos este preşedintele CNCD, adică al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, un organism de inspiraţie comunistă, descins direct din era comisariatelor şi comisarilor sovietici. O instituţie a statului român, plătită de români ca să-i supravegheze pe români, ca nu cumva să-i mănânce pe unguri; sau pe ţigani - nu că ungurii i-ar iubi, dar dacă e să-i folosească împotriva majoritarilor, de ce nu.
           Csaba Asztalos pare a fi ori un ungur cu minte puţină ori unul tare obraznic (ori amândouă?):
             - mai întâi pentru că sentinţa pe care el a dat-o - fără ca CNCD să fi fost sesizat şi să se fi pronunţat, dar nu asta e problema - e de o prostie fără seamăn atât în româneşte, cât şi în ungureşte şi chiar şi pe ţigăneşte. A cataloga o detaşare, ca discriminare etnică, doar pentru că cel care a primit-o e un ticălos cu capul ţuguiat şi ceafa groasă, care se joacă de-a Horty şi românii, adică un individ de care etnicii unguri din România ar trebui să se dezică, aşa cum s-ar întâmpla oriunde în lumea civilizată, e o gugumănie fără seamăn. Sau o obrăznicie fără limite, chiar, ca să folosesc o exprimare la fel de savantă ca şi grăirea preşedintelui Csaba, "o aroganţă" de o impertinenţă mitocănească. Ceva de genul: BĂ, voi de noi nu vă atingeţi! Aţi înţeles?
            - apoi pentru că fără să-şi dea seama, ungurul Asztalos, sărit fără să i-o fi cerut "victima" în ajutorul ei, discriminează câteva mii, poate zeci sau sute de mii de români care sunt detaşaţi, au fost detaşaţi şi vor fi detaşaţi. Adică de ce ei da şi Barna ba? Cum ar fi ca toţi aceştia să-l denunţe pe comisarul Csaba la CNCD şi chiar în justiţie ?
           - şi în final, deşi ar mai fi multe altele de spus, dar orele sunt întârziate, pentru că nu i-am auzit nici pe Csaba, nici consiliul pe care îl prezidează, să se fi sesizat, să fi avut vreo poziţie, să fi luat vreo hotărâre măcar într-unul din de loc puţinele cazuri de discriminare a românilor din Harghita şi Covasna. Cum ar fi, de exemplu, în ceea ce priveşte dreptul la muncă; mai precis a celor daţi afară, sau respinşi la angajare doar pentru că sunt români. Sau vrea tovarăşul comisar să spună că niciun astfel de caz nu s-a întâmplat pe mândrele plaiuri locuite majoritar de colegii săi de etnie?
      
          Propun deci, în sensul gândirii Asztaloşiene:
          
            1. Românii detaşaţi să facă plângere de discriminare etnică.
            2. Românii refuzaţi la angajare sau concediaţi, să facă plângere de discriminare etnică.
            3. În primul rând românii beţivi, leneşi, incompetenţi sau hoţi care au fost refuzaţi sau concediaţi să facă plângere de discriminare etnică, pentru că e clar că ei au fost refuzaţi şi concediaţi, ca şi în cazul călăului de simboluri şi istorie, pentru că erau români şi nu pentru că erau beţivi, leneşi... 
           4. Detaşarea preşedintelui CNCD la Abrud pentru investigarea discriminării ungurilor în zonă.

Interlopii din poliţie şi justiţie

Și o întâmplare adevărată
   
          Când mă gândesc la cârtiţele (mai bine zis şobolanii) din justiţie şi poliţie care lucrează mână în mână cu mafioţii am imaginea unui şvaiţer uriaş care este ciuruit de canale şi arată în secţiune cam ca o sită. De aici şi slabele rezultate, de până de curând, ale luptei cu criminalitatea  organizată sau dezorganizată.

Succesele recente ale DNA-ului în zone precum poliţia de frontieră sau poliţia rutieră ne-au ridicat un capăt al covorului gros sub care, după cum bănuiam, se ascund multe mii de şobolani. Câte mii? Probabil că peste jumătate din efectivele poliţiei şi justiţiei sunt într-o măsură mai mare sau mai mică legate de corupţie şi crima organizată, infractori mai mari sau mai mici, organizaţi sau pe cont propriu.

          Am salutat cu mare entuziasm şi cu şi mai mare mirare succesele amintite mai sus. Şi mai ales acest aspect al desfăşurării lor: implicarea a câtorva mii de judecători, procurori, poliţişti şi jandarmi fără ca, cel puţin în prima fază, să transpire nimic către funcţionarii infractori şi interlopi. Şi o mai spun o dată: e un lucru fără precedent în aceşti 21 de ani, o adiere de speranţă că poate porni un proces de curăţare şi de vindecare a acestor răni ale societăţii şi caracterelor noastre, începând după cum este şi firesc, dinspre cei care se ocupă, în principiu, tocmai de curăţare şi vindecare.
         Concluzia cea mai firească este că într-un fel sau altul, într-o perioadă în care au fost mai feriţi de presiuni potrivnice scopului existenţei lor profesionale, s-a reuşit închegarea unui grup de "justiţiari" din justiţie şi interne, care să atace cu curaj, profesionalism şi rezultate această metastază a corpului social. Este realitatea îmbucurătoare.
          O realitate mai puţin optimistă este aceea că aceşti oameni sunt prea puţini pentru uriaşa reţea care a prins întreaga noastră societate şi că, dacă ei nu devin mai mulţi, e greu de crezut că vor reuşi să acţioneze eficient peste tot; mai ales că procesul degradării este tot mai accelerat. Un alt motiv al lucidităţii pesimiste este dependenţa acestui nucleu, sau acestor nuclee, de activitatea politică. O conjuncţie, nemaiîntâlnită până acum, a  intereselor politicienilor, a făcut, după cum spuneam mai sus, să apară  condiţiile favorabile pentru dezvoltarea lor. Dar acest lucru se poate schimba oricând; chiar şi mâine, şi nu cred că structurile apărute sunt suficient de mature şi rezistente pentru a supravieţui.
          Evenimentele anterioare, dar şi cele care au urmat acelor succese spectaculoase, ne mai readuc cu picioarele pe pământ în ceea ce priveşte cancerul din justiţie şi poliţie. În multe dintre acţiunile de anvergură, de acum zilnice, împotriva interlopilor din sistem şi din afara lui, şi-au făcut datoria, recunoscute sau nu, cârtiţele. Astfel s-a ajuns ca unele acţiuni să fie ratate sau să aibă rezultate minore.
          În acest sens, următoarea întâmplare proaspătă.
          În noaptea care a trecut, spune o ştire pe care am citit-o la metrou, au avut loc în Bucureşti vreo 15 razii împotriva unor clanuri. Nu am văzut încă filmări şi rezultate. Dar un rezultat vi-l pot dezvălui eu.
          În spatele curţii mele, şi-au ridicat o casă cu etaj, parţial pe terenul lor, mai mult pe al primăriei sectorului 6, nişte interlopi ţigani din clanul vestitului Pian. Nu i-a deranjat nimeni nici în timpul construcţiei - evident fără nicio autorizare - nici după. În imobilul şi curtea cu pricina îşi fac veacul într-o combinaţie halucinantă, şeful, copiii mici ai şefului şi mamele lor, prostituate sau nu?, alte prostituate, oamenii acestuia, români şi ţigani slugi. Prostituţia e la vedere, e clară, dar probabil că aria infracţională este mult mai diversă.
          Ieri noapte, am auzit bătăi puternice în uşa şi geamurile lor. Apoi vorbe agitate. O clipă am sperat că poate era poliţia. Cum nu am auzit nici televizatul strigăt: Poliţia! Deschideţi! nici zbieretele femeilor şi puradeilor am înţeles că nu era. Apoi, undeva între somn şi trezie,  a trecut peste mine, fără nicio logică de altfel, gândul că poate era cineva care îi anunţa de venirea poliţiei şi am adormit.
          Pe la şapte şi jumătate, când am deschis ferestrele care dau către acea zonă, am văzut în curte civili şi poliţişti de la SIAS. Cum doi dintre ei m-au salutat, i-am întrebat când au acţionat. "Eeei, de dimineaţă" - mi-a spus unul dintre ei. "Şi aţi găsit pe cineva?" - am continuat eu tot mai convins că gândul nocturn fusese o premoniţie în toată regula.  "Pe un băiat" "Păi da, pentru că azi-noapte au venit unii care i-au anunţat. Aveţi scurgeri" "Ce să facem, dacă nu putem acţiona decât după ora 6."
          La o jumătate de oră după ce echipa de intervenţie a plecat şi-au făcut cu toţii apariţia: semn că ştiau precis că nimeni nu se întoarce să-i ia prin surprindere. (Că eu, la o astfel de ratare, aşa aş fi făcut: aş fi plantat un observator şi m-aş fi întors, dacă chiar voiam să-i prind şi nu să fac un raid de catastif.)

          P:S: Evident că ratarea nu era legată de ora 6: în sute de alte nopţi toată şleahta fusese în casă. dar, pe de altă parte, ce e şi cu tâmpenia asta cu ora 6? E dintre alea cu: să acţioneze după ce îi avertizează, să facă descinderi şi percheziţii după ce le cer voie, să-i aresteze după ce aceştia sunt de acord?