Este preşedintele Iohannis „pe mână” cu Ponta şi cu Antena 3?

Conform planului, acest text trebuia să fie continuarea celui precedent (http://www.evz.ro/iohannis-ponta-basescu-o-ecuatie-cu-multe-necunoscute-inca.html) şi să se refere la posibilele traiectorii ale lui Traian Băsescu şi Victor Ponta în anul 2015. Dar cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din Matache, nu pot rezista tentaţiei de a mă băga în vorbele despre „cine este pe mână cu cine” pentru a încerca să desluşesc dacă este vorba de o „mânărie”, sau de o amplă acţiune de intoxicare.

Deplinul acord al premierului cu preşedintele (e adevărat, în chestiuni generale, nu de cea mai mare importanţă, oarecum neutre politic şi deocamdată, din vorbe), pe de o parte şi laudele şi apărarea persoanei prezidenţiale de nemernicii cârtitori puse în pagină de Antena 3, pe de altă parte, au provocat de la nedumerire la acuzaţii de pactizare între cele trei entităţi implicate în discuţie. Chiar şi eu îl avertizam pe preşedintele Iohannis, în textul menţionat mai sus, despre pericolul apropierii de Antena 3 – indiferent de faptul că această apropiere are loc, deocamdată, numai dinspre numita oficină de manipulare către preşedinte şi dinspre PNL către oficină, nu şi dinspre subiectul în cauză. În cele ce urmează voi încerca să fac o sistematizare a posibilelor variante privind posibila înţelegere amintită în titlu urmând ca analiza să o facem, împreună: eu voi veni cu unele argumente pentru susţinerea sau infirmarea ei, urmând ca dumneavoastră să le aprobaţi sau contestaţi, sau să găsiţi şi altele, pro sau contra, iar concluziile să le tragem împreună.

Avem, în mare, două posibilităţi:

1.      Sunt înţeleşi.

1.1   Iohannis şi Ponta au un aranjament pre-alegeri, care acum

este pus în pagină, iar cei de la Antena 3 joacă la comanda stăpânului lor, sau în căutare de un nou stăpân. Cum ar fi posibil? De ce să dea PSD-ul Preşedinţia din mână? De exemplu, pentru că Victor Ponta chiar nu-şi dorea să ajungă la Cotroceni, dar nu se putea opune opiniei din partid (şi evidenţei faptului) că era cel mai bine plasat în această competiţie. De ce nu dorea? Pentru că la Cotroceni nu controlezi bugetul şi nu prea poţi face bani; şi, efectiv, nu ai nici prea multă putere dacă partidul intră pe mâna altcuiva şi tu nu eşti „tătuca Iliescu”, care, dacă pleca din PSD, lua şi simpatizanţii partidului cu el. Adică, partidul avea nevoie de el şi mai puţin invers. Un motiv suficient de puternic pentru un Victor Ponta la 42 de ani, care se gândeşte că poate ajunge preşedinte şi la 45, 50, sau 55, dar că până atunci trebuie să mai pună puţină osânză. Face, deci, un aranjament cu contracandidatul său – neamţ, corect, care-şi ţine cuvântul dat – şi face în aşa fel în campanie şi între cele două tururi, încât acesta să câştige şi se ocupe fotoliul prezidenţial cu o aparenţă teutonă dar, de fapt, cu un fond de paie. E posibil? Este. Dar puţin probabil: în final, victoria a fost adusă de înghesuiala de afară şi protestele de afară şi din ţară, care e greu de crezut că au fost prevăzute, calculate şi puse în pagină de Ponta. Asta numai aşa, ca un prim motiv, dar sunt sigur că puteţi găsi încă multe altele aşa că nu continui.

1.2  Iohannis şi Ponta şi-au dat ulterior mâna, sau sunt pe cale să o facă. De ce? Din

motive de opinii şi opţiuni similare (care i-au apropiat în formula mai largă a USL-ului şi în trecut), din nevoia unuia de celălalt, din motive de pragmatism politic şi carieristic, din comoditate, din cauza unor „prieteni” comuni etc.

Posibil, dar, iarăşi, puţin probabil. Klaus Iohannis a fost propulsat de un partid, acum

sus şi el în sondaje, în care se regăseşte şi prin unitatea de opinii şi opţiuni, (care ar fi un motiv de a se apropia de Victor Ponta în varianta 1.2), şi care poate ajunge în curând la guvernare. O înţelegere cu premierul din care să fie eliminat PNL-ul, ar fi un act de lipsă de onoare şi mare nesimţire politică, care nu ar putea trece neobservabil şi fără repercursiuni de imagine imposibil de îndreptat. Pe de altă parte, cum nu avem relatări contrare în ultimii 14 ani în care a fost persioană publică, Klaus Iohannis pare a fi mai degrabă un om de onoare.

1.3  PNL ul este şi el parte într-o înţelegere mai mare şi face, destul de palid şi

neconvingător, ca şi în tot restul anului 2014, figură de opozant, dar, de fapt, o înţelegere mai veche curge înainte neclintită. Da, am putea spune, dar acum are procente multe, ce nevoie are de PSD? Las deoparte că, în cazul unei înţelegeri pot exista nişte condiţii „dificile” care să o securizeze, însă alegerile anticipate sunt clar o poveste fantasmagorică, atragerea aliaţilor PSD-ului şi împărţirea cu aceştia a ciolanului nu este nici ea o treabă prea simplă, şi atunci de ce nu am vedea peste câteva luni, pentru salvarea României, un guvern PSD-PNL până spre alegeri, după care să urmeze o altă operetă a alegerilor şi aşa mai departe?

            Sună interesant şi aproape fezabil. Pot pune însă împotriva acestei variante realitatea, atât de bine documentată în aceşti 25 de ani, a prea multor „guri” de hrănit politic şi bugetar, uneori chiar şi pentru un singur partid, darămite pentru două, sau mai multe. De ce să nu iei totul singur, dacă este posibil.

2.      Nu sunt înţeleşi. Dar:

2.1  Johannis este şantajat. Cu ce? Ce eveniment din trecutul acestuia, mai îndepărtat sau mai apropiat, s-ar putea constitui într-un material de şantaj? În acest caz, mai simplu era ca şantajul să se exercite înaintea alegerilor şi subiectul să abandoneze cumva lupta. Greu, deci, de crezut, o variantă care, în principiu, cade.

2.2  Iohannis şi Ponta se înţeleg pe diverse chestiuni, iar preşedintele nu are de ce să fie bătăios încă. Ponta are nevoie de linişte şi de scurgerea timpului pentru a rămâne în fruntea guvernului şi partidului, aşa că evită orice conflict şi, cum nici nu au fost teme grele, se face că îi cântă în strună preşedintelui. La rândul său, preşedintele Iohannis, îşi urmează firea, şi probabil agenda, aşa că nu iese să critice nici chiar pe chestiuni care totuşi ar fi cerut o poziţie: cum este cea cu recenta nouă modificare a legii educaţiei prin ordonanţă de guvern, modificare ce are şi alte aspecte negative în afara celui, atât de mediatizat, al renunţării la doctorat, şi care acţionează chiar în câmpul profesional al preşedintelui. Mai ales că educaţia a fost (firesc) una dintre temele favorite ale campaniei sale.

2.3  Victor Ponta, PSDul, Antenele fac pe lângă preşedintele Klaus Iohannis un dans complex de hipnotizare – îmbălsămare –neutralizare a preşedintelui, în jurul căruia încearcă să ţeasă o gogoaşă din firele colaborării, ascultării, lăudării de genul: eşti deştept, eşti puternic, eşti frumos, eşti priceput, ce mai, eşti cel mai bun, suntem într-un cuget şi o simţire. Subiectul ce să zică: Bă, nu mă mai lăudaţi? Nu mai fiţi de acord cu mine? Nu poate, ar fi penibil, mai ales după ce a promis că aduce un alt model de politică prezidenţială. Poate nu e tocmai fericit de această situaţie, dar e mulţumit că îi ies lucrurile, e linişte, pare că îşi poate face treaba. Cât e conştient căp zgomotul de fond este unul fals, făcut din ariile unor sirene, e bine; problema este că, după o perioadă, poate să ajungă să creadă cu adevărat că e cel mai tare. Numai că în acest timp şobolanii, şoarecii, gândacii sapă, rod, strică, fură, fac ce ştiu ei mai bine. Şi când vine momentul, vine şi cuţitul la carotidă şi somaţia: Faci ca noi, sau... Or direct aruncarea peste bord, fără nicio somaţie. Iată şi la ce le-ar folosi un astfel de joc:

2.3.1        Ceaţă pentru a continua în linişte schemele financiare deja începute şi

pentru dezvoltarea altele noi.

2.3.2        Ruperea preşedintelui de PNL, de care ar avea tot mai puţină nevoie şi

care, la rândul lui, în caz că îşi joacă cinstit opoziţia, s-ar vedea într-o situaţie penibilă de vioara a doua, sau chiar de prisos.

2.3.3        Ruperea de votanţii dedicaţi opoziţiei la PSD şi de votanţii internet,

primii sensibili la pactizarea cu duşmanul, cei din urmă mobilizaţi pe ultimii metri ai alegerilor, şi o categorie mult mai pretenţioasă şi capricioasă. De fapt şi cea care reuneşte acum cele mai multe glasuri de dezamăgire.

2.3.4        Distrugerea şanselor PNL de a deveni un partid cel puţin egal cu PSD-ul

şi refacerea procentelor proprii, căci dacă este concordie între preşedinte şi guvern, ce nevoie mai este să schimbăm guvernul. Mai ales că, în locul lui Klaus Iohannis, PNLul nu are şi nici nu poate inventa în timp util (poate pentru multă vreme de acum încolo) un alt candidat (o locomotivă) care să mai poată să polarizeze masa critică necesară câştigării alegerilor.

Personal cred că Ponta&compania urmăresc toate cele 4 direcţii de mai sus pentru că, de fapt, îngemănarea lor îi ajută să obţină rezultatul maximal: menţinerea la guvernare, atenuarea respingerii electorale, recuperarea procentelor şi acapararea într-un viitor nu foarte îndepărtat a întregii puteri. Este evident că jocul pe care îl fac, şi care nu ar fi reuşit cu Traian Băsescu (nu cred că înghiţea chestia cu ordonanţa, de exemplu), în oricare dintre situaţiile de mai sus este, dincolo de recalibrarea instinctuală a premierului disperat că poate ieşi complet din joc, şi rezultatul unui studiu psihologic serios pe baza căruia s-a trecut la implementarea acestei strategii.

În ceea ce îl priveşte pe domnul preşedinte, cred că, dincolo de aparenţe, este un tip orientat, tenace, ambiţios, mai puţin naiv şi controlabil decât îl cred unii, mai puţin încet la minte decât îl cred alţii, organizat, construindu-şi planurile pe perioade mai lungi decât suntem obişnuiţi cu majoritatea politicienilor. În politică, în urmărirea scopurilor, nu poţi satisface toate gusturile, cerinţele, fanteziile; nu poţi fi un înger în toate etapele activităţii tale, dar poţi fi unul în fundamentul activităţii tale. Compromisurile, momentele neclare sau aparent negative, pot să fie necesare pentru ca acest fundament bun să poată să fie realizat. Dar dacă Klaus Weber Iohannis va fi un preşedinte bun sau rău, asta doar timpul ne-o va arăta.

Rugăciune la revărsatul zorilor - a părintelui Sofronie, de la Essex

Tu Doamne Cel Veşnic şi Făcătorule a toate,
care în bunătatea Ta cea nepătrunsă m-ai chemat în această viaţă,
care ai revărsat peste mine harul Botezului şi pacea Duhului Sfânt,
care ai sădit în mine dorinţa de a te căuta pe Tine, singurul adevăratul Dumnezeu,
ascultă rugăciunea mea:

N-am viaţă, nici lumină, nici bucurie, nici înţelepciune, nici tărie în Tine, Dumnezeule,
din pricina fărădelegilor mele nu îndrăznesc să-mi ridic ochii spre Tine.
Dar Tu ai spus ucenicilor tăi: "Tot ce veţi cere, în rugăciune cu credinţă, veţi primi" şi "Orice veţi cere în numele Meu, voi face vouă".
De aceea , îndrăznesc să Te chem pe Tine.
Curăţă-mă de orice prihană a trupului şi a duhului. Învaţă-mă să mă rog cum se cuvine.
Binecuvântează această zi pe care mi-ai dat-o mie, slugii Tale nevrednice.
Prin puterea binecvântării Tale, fă-mă să grăiesc şi să lucrez în toată vremea spre slava Ta
cu duh curat, cu smerenie, răbdare, dragoste, blândeţe, pace, curaj şi înţelepciune,
dându-mi de-a pururea seamă de prezenţa Ta.
În necuprinsa Ta bunătate, Doamne Dumnezeule, arată-mi calea voii Tale,
şi dă-mi să umblu în faţa Ta fără de păcat.
Tu Doamne, Căruia îi sunt deschise toate drumurile, Tu ştii cele de care am nevoie,
cunoşti orbirea şi neştiinţa mea, cunoşti neputinţa şi stricăciunea sufletului meu,
dar nici durerea şi întristarea mea nu-Ţi sunt ascunse Ţie.
De aceea Te rog, ascultă rugăciunea mea şi prin Duhul Tău Cel Sfânt învaţă-mă calea pe care să merg, iar atunci când voinţa mea tricăloasă mă va conduce pe alte cărări nu mă cruţa, Doamne, ci sileşte-mă să mă întorc la Tine.
Prin puterea iubirii Tale, fă-mă să mă ţin cu tărie de ceea ce este bine. Învaţă-mă ce trebuie să spun şi cum trebuie  să vorbesc. Dacă e voia Ta, să nu răspund, insuflă-mi să tac în duh de pace în care să nu mă întristez, nici să-i rănesc pe semenii mei.
Aşează-mă în calea poruncilor Tale şi până la ultima mea răsuflare să nu mă laşi să rătăcesc departe de lumina îndreptărilor Tale, ca poruncile Tale să fie singura lege a fiinţei mele pe acest pământ în veci.
Doamne, rogu-Te, ai milă de mine.
Cruţă-mă în întristarea şi nenorocirea mea şi nu ascunde calea mântuirii de la mine.
În nebunia mea, Dumnezeule, cer de la Tine lucruri multe şi mari, dar îmi aduc pururea aminte de răutatea mea, de ticăloşia şi josnicia mea.
Milueşte-mă, nu mă depărta de la faţa Ta din pricina nevredniciei mele, ci mai degrabă sporeşte în mine conştiinţa acestei nevrednicii şi dă-mi mie, celui mai rău dintre oameni, să Te iubesc pe Tine aşa cum ai poruncit: din toată inima mea şi din tot sufletul meu şi cu toată tăria mea, din toată fiinţa mea.
Dă-mi să cunosc adevărul Tău înainte de a intra în mormânt.
Ţine-mă în viaţă în această lume ca să-ţi pot aduce căinţă după vrednicie.
Nu mă lua la jumătatea zilelor mele, nici pe când mintea mea este încă oarbă.
Când Îţi va bineplăcea să pui capăt vieţii mele, dă-mi de veste dinainte ca să pot pregăti sufletul meu să vină înaintea Ta.
Fii cu mine, Doamne, în acel ceas înfricoşător şi dă-mi bucuria mântuirii Tale.
curăţeşte-mă de toate gândurile tainice, de toată răutatea ascunsă în mine şi dă-mi răspuns bun la scaunul Tău de judecată.
Doamne, în mare mila Ta şi necuprinsa Ta dragoste de oameni, ascultă rugăciunea mea.

Iohannis, Ponta, Băsescu –o ecuaţie cu mai multe necunoscute. Azi preşedintele Iohannis.

Politic, anul care a început pare un sistem de ecuaţii cu foarte multe necunoscute. Un talmeş-balmeş de neclarităţii, lucruri confuze, intenţii nedeclarate, intenţii ascunse, intenţii neclare, ciocniri în pregătire, ciocniri mocnite, ciocniri pornite dar puse pe Pauză.

Este, de fapt, prima dată, în scurta istorie de 25 de ani a României post-comuniste, când la începutul anului nu avem nimic clar, nimic sigur; scena politică pare ocupată de umbre, de figuri cu conturul neclar, care plutesc peste valurile ridicate mai mult din incertitudini dacât din certitudini.

Semnele de întrebare se aşează atât asupra evoluţiei partidelor cât şi a activiştilor acestora de la mai toate nivelurile. Cine va câştiga în PSD? Se rupe PSD-ul? Când, cum? Vor reuşi PNL-ul şi PDL-ul să rămână împreună în noul PNL? Va fi vechiul PNL fagocitat de PDL? Se vor armoniza oamenii şi poziţiile? Dar interesele? Va rămâne UNPR-ul alături de PSD? Şi în aceeaşi structură îngheţată, parcă, sau vor apărea şi aici ciocniri? Va mai rezista UDMR-ul, în afara guvernării, asaltului mai radicalelor partide maghiare? În ceea ce priveşte activiştii premium, vor fi operate modificări numai datorită activităţii DNA-ului sau/şi din cauza luptelor interne? Asupra tuturor acestora voi reveni pe parcursul săptămânilor următoare şi ori de câte ori evenimentele o vor cere. Pentru astări aş vrea să ne limităm la ecuaţia din titlu, oricum suficient de grea de rezolvat prin prisma datelor actuale.

Prim planul scenei politicii a fost ţinut, ani de-a rândul de duetul Băsescu-Ponta. Din când în când, se cerea în faţă şi Crin Antonescu, împins din cuşca sufleorului de marele maestru al suflatului, turnatului, delapidării şi corupţiei, onorabilul Voiculescu Felix Horror. Vom avea însă, în 2015, un trio Iohannis, Ponta şi Băsescu? Să încercăm să desluşim câte ceva din cele care s-ar putea întâmpla cu aceste trei, deocamdată, cele mai importante personaje din politica românescă.

               KW Iohannis. Preşedinte.

Nu a avut parte noul preşedinte de prea multă linişte: de-abia trecuseră câteva zile de la câştigarea alegerilor şi au şi început să apară dezamăgirile, criticile, observaţiile sau somaţiile. Paradoxal la prima vedere (firesc, după cum voi arăta mai jos), nu din tabăra adversarului şi a votanţilor săi, ci din cea a propriilor susţinători. Şi pentru ca paradoxul să fie şi mai şi, foştii inamici, în frunte cu Victor Ponta au început a-l căuta, asculta, lăuda şi cultiva. Cel puţin până acum.

În cele ce urmează voi încerca să trecem rapid în revistă reproşurile, să vedem cât de meritate-corecte sunt ele şi să-i facem noului preşedinte o „foaie de parcurs” (o expresie găunoasă, folosită cu morgă de politicieni) cu pericolele care îl pîndesc, adică cu acele lucruri de care trebuie să se ferească, şi cu unele remedii naturale.

Reproşul alegerii consilierilor.

Patru consilieri contestaţi cu mai mult sau mai puţină îndreptăţire, în chiar primele zile de activitate nu e puţin lucru, dat fiind faptul că numirea colaboratorilor este, în lipsa altor elemente concrete, altor gesturi sau detalieri ale declaraţiilor precedente cu caracter mai curând general, chiar prima acţiune de substanţă a oricărui nou preşedinte şi deci prima ocazie pentru a confirma sau a infirma încrederea, speranţele, iluziile puse în persoana sa, sau construite în jurul ei.

Dan Mihalache reprezintă o problemă de încredere, nu de performanţe.  
În textul din EVZ (http://www.evz.ro/dan-mihalache-paznicul-oilor-lui-klaus-iohannis.html) din 26 noiembrie (de altfel primul text din presă pe această temă) am discutat aspectele careierei politice ale acestuia, aspecte care nu îl recomandă pentru un acest post (după mine, care nu îl recomandă în general). Au urmat multe alte luări de poziţie publice în acelaşi sens, inclusiv scrisoarea intelectualilor. Există şi voci care sunt însă de părere că numitul trebuie să fie lăsat să arate ce poate – de parcă ar fi vorba de un angajat oarecare, dintr-o întreprindere oarecare. Problema prezenţei lui Dan Mihalache la Cotroceni este una de încredere, nu de performanţă. La Preşedinţie se adună informaţii dintre cele mai secrete din toate domeniile, se stabilesc strategii naţionale, se comunică cu partenerii europeni şi cu cei din NATO şi se iau decizii cu rezonanţă internaţională, se discută lucruri care nu trebuie să ajungă nici măcar la prieteni, darămite la duşmani. Sau la mafioţii din politică. Sau la mafioţi, în general. Nu-l putem acuza pe DM de asemenea gânduri, dar nici nu putem avea încredere într-un personaj care a trădat pe ici pe colo (sau a urmat ordinele) pentru a-şi construi cariera.

Tatiana Niculescu Bran – mai multă comunicare, mai puţină literatură. Despre ea am scris la http://www.evz.ro/tatiana-niculescu-bran-o-miscare-inspirata-a-lui-klaus-iohannis-cazul-tanacu.html spunând că mi se pare o mişcare inspirată. A trebuit să descopăr nu multe zile mai târziu că dna Bran se crede un fel de turistă la Cotroceni şi ne povesteşte despre cât de vetust, comunist, fără gust sunt decorul, femeile de pe coridoare şi agenţii spp care aduc apa minerală pe tavă în poziţie de drepţi şi că nu este nimic de mâncare prin preajmă. Şi toate păreau a se datora predecesorului ocupant, adică lui Băsescu. Dacă din cauza acestuia nu ar avea ce să mănâne acasă aş înţelege-o, dar tocmai datorită lui se găseşte acum pe acest post (cu rang de ministru), care poate fi o trambulină importantă. Ştiu (pe direcţia asta am şi lăudat-o) că dna Bran a trecut de la ziaristică la literatură (chiar dacă non-ficţională) dar nu cred că ne interesează talentul ei eseistic (şi oarecum bovarian) în afara comunicatelor sau al comunicărilor despre ce vrea, gândeşte sau face preşedintele.

Andrei Murariu – un personaj obscur, cu o carieră, dacă e să ne luăm după mărturiile unor foşti colaboratori, de tipul activistului zelos, tiranic, limitat şi ranchiunos.

Mihai Răzvan Ungureanu. Ultimul intrat în focul contestării pentru, se pare, lipsa de opoziţie la proiectul Roşia Montana sau acceptarea acestuia. Contestarea vine de la ong-urile civiste, ecologiste şi, se pare, de la unele din emigraţia românească (greşit numită diaspora). Probabil, mai ales de la cei care nu îi iartă că a fost un prim-ministru al lui Băsescu.

Reproşul pasivităţii.

Unora li se pare că Johannis este prea pasiv. Că nu a atacat bugetul, că nu a criticat ordonanţa de urgenţă a Plagiatorului, că nu a dat de pământ cu cei de ISU, Interne, premier în scandalul tragediei de la Siutghiol, că nu au fost daţi afară penalii din partid etc.

Dar, pe de o parte, bugetul fusese atacat de PNL la Curtea Constituţională; bun-prost el era urgent necesar (pe asta au şi mizat, printre altele, guvernanţii) şi poate fi modificat oricând de un nou guvern, pe ordonanţă au sărit şi cei din presă şi universitarii şi cititorii comentatori. Pe de alta, Iohannis, care nu este Băsescu, nu va intra şi nici nu trebuie să intre în toate ocaziile de hârjoană politică. Mai ales acum la început când are destule altele cu care să-şi ocupe timpul. Căci a ajunge la Cotroceni înseamnă şi să te pui la punct, adică să înveţi, o sumedenie de lucruri pentru a putea gestiona situaţii care cer cu adevărat prezenţa competentă a preşedintelui – fie în ţară, fie în afara ei. Vezi numai vizitele care se prefigurează.

Mai mult încă, deşi s-a autodefinit ca un preşedinte mediator, Klaus Iohannis pare, mai curând, unul jucător. Evident, cu o altă tehnică, ceea ce îl face diferit de Traian Băsescu şi îi şi aduce acest reproş. Dar nu ca un mediator s-a comportat în primăria din Sibiu; nici în PNL, în care, fără „gaşcă” a reuşit să se impună în faţa mult mai efervescentului, dar şi inconstantului, Crin Antonescu. De-abia trecută duminica alegerilor, a cerut destul de imperativ parlamentului, care s-a şi executat, să voteze nişte ridicări de imunitate. A cerut partidelor să vină cu proiectele lor pentru România; s-a întâlnit cu Victor Ponta, cu Gabriel Oprea, cu Mircea Duşa şi cu Bogdan Aurescu; a decorat curajos un fost deţinut politic cu o imagine îndoielnică pentru anumite voci publice şi pentru o parte a presei prea lacomă de senzaţional (partea îndoielnică s-a dovedit, ulterior, falsă), şi-a impus omul la conducerea PNL-ului. Iar datul afară, în cazul penalilor sau al incompatibililor, rămâne o treabă a partidului, adică a Alinei Gorghiu.                      

Două observaţii de început de drum

1.       E important de remarcat de la început, pentru o mai bună claritate a altor

observaţii, faptul că nu câştigarea unor alegeri şi mutarea biroului de lucru la Cotroceni dă substanţă de Preşedinte celui care a reuşit cele de mai sus. Acelaşi lucru este valabil şi pentru colaboratorii săi. E nevoie de ceva timp pentru a înţelege, chiar dacă erai pregătit şi deschis a o face, imensa responsabilitate, extraordonara misiune şi şansă: de a face ceea ce trebuie pentru semenii tăi. Şi nu acolo doi-trei, ci milioane de oameni. Atunci când această revelaţie te pătrunde ea provoacă mutaţii importante  chiar şi în modul în care priveşti, vorbeşti, te mişti. În ceea ce spui şi faci, în cum spui şi faci. Fostul Preşedinte a înţeles acest lucru. L-a simţit, l-a sesizat probabil destul de repede, dar l-a conştientizat pe deplin (pentru că, mai trebuie spus, procesul de mai sus nu are loc instantaneu, nu te loveşte fulgerul preşedinţiei şi gata, din clipa următoare eşti Preşedinte) în câţiva ani: amintiţi-vă de Traian Băsescu cu mânecile suflecate la un pahar cu Gigi Becali şi de cel care, 8-9 ani mai târziu, a părăsit Palatul Cotroceni!

2.      Ca preşedinte (mai ales aflat la începuturi) lucrezi cu nişte categorii extrem de

sensibile şi de aceea perisabile, greu de conservat în afara unei structuri interne potrivite şi a unei atenţii speciale: speranţă, simpatie, adoraţie (chiar), încredere. După cum deja s-a văzut, ele pot uşor să se piardă, sau să se transforme în opusul lor: antipatie, ură, neîncredere, respingere. Asta pentru că se presupune că lucrezi pentru oameni, iar oamenii sunt şi nestatornici, curioşi, răsfăţaţi, dezamăgiţi, speriaţi, nebăgaţi în seamă. De aceea, după cum spuneam şi mai sus, acum la început de drum, în afara altor realizări de substanţă, care să se constituie într-un capital de amortizare, primele mişcări, primele gesturi sunt extrem de importante, chiar dacă se referă la probleme mai puţin importante. Acesta (prima mişcare) este şi cazul numirii consilierilor.

De ce trebuie să se ferească preşedintele Iohannis

Klaus Iohannis este la început. Un început care, ca şi victoria sa, stă sub semnul unei simetrii interesante (dar, posibil, şi îngrijorătoare) cu cel al lui Emil Constantinescu de acum 18 ani: procente asemănătoare obţinute în cele două tururi,  o victorie (oarecum) surprinzătoare, un entuziasm post-alegeri uriaş, aşteptări-speranţe asemenea – să sperăm că nu şi dezamăgiri asemenea. Pe cei doi îi mai leagă o anume sobrietate şi rigiditate (care poate părea că ţine de domeniul marţialului, dar care la EC a ajuns să ţină de cel al ridicolului). Această „ţeapănoşenie” venea la Constantinescu din credinţa, nici acum abandonată, în extraordinarul fiinţei sale şi a destinului aferent ei, în timp ce la Iohannis vine, în primul rând, din firescul structurii sale (dacă nu, şi sper că nu, şi dintr-o convingere similară, care poate să zacă în fiecare neştiută până în ziua în care, intrând pe poarta unui palat, ajungi să crezi că eşti deja la înălţimea simbolului acestuia).

Problema este că un om politic de anvergură, un adevărat conducător se defineşte prin două dimensiuni: cea de lider (seriozitate, putere, organizare, viziune) şi cea de om (caldură, grijă, apropiere). Alegătorii au nevoie să simtă că există şi una şi cealaltă. Altfel, ori nu depăşeşti condiţia egoismului primitiv, şi ajungând sus acţionezi numai pentru binele tău, ori faci lucruri care nu par a se adresa oamenilor şi nu pornesc din nevoile lor fireşti. Acţionezi numai pentru statuia ta. Tocmai pentru că a avut din ambele dimensiuni, Traian Băsescu a reuşit să ducă la bun sfârşit două mandate, să depăşească două suspendări şi să iasă cu fruntea sus şi cu un capital de simpatie pentru care ar putea fi invidiat de mulţi alţi foşti preşedinţi sau prim-miniştri de aici şi de aiurea.

Iohannis, vrea nu vrea, o să fie comparat mereu cu precedesorii săi, dar mai ales cu Băsescu, o comparaţie care nu va fi uşoară pentru el, dat fiind faptul că predecesorul său a marcat, pe harta activităţii unui Preşedinte al României, nişte teritorii, până la el, colorate cu alb.

Klaus Iohannis trebuie deci să aibă grijă să nu pară scorţos, dar nici rachiunos şi dacă este, să-şi depăşească aceste carenţe şi să se comporte ca şi cum nu ar fi (e, de altfel, o cale pe care ajungi să şi scapi de defecte). Aduc vorba despre ranchiună pentru că  nu a avut nicio privire, niciun cuvânt de mulţumire faţă de Traian Băsescu pentru ceea ce a preluat de la el: o Românie mult mai bună decât cea pe care cel din urmă o primea acum zece ani de la Ion Iliescu. Mai mult chiar, referirile generale, aluziile, detaşarea fermă de tot ceea ce a fost până la el (Punct şi de la capăt este o formulă nefericită, aşa cum a constatat şi fostul preşedinte, care i-a propus, formula virgulă – sau punct şi virgulă – şi continuare cu doritele, dar şi necesarele şi posibilele modificări) par a indica faptul că rămâne pe poziţia USL-ului, pe care, de fapt, nu l-a repudiat şi nu l-a contestat niciodată.

Klaus Iohannis pare a nu uita refuzul lui Băsescu de a-l pune prim ministru şi cele câteva comentarii acide ale acestuia privitoare la persoana sa în tabloul politic al momentului. Dacă el nu înţelege însă că tocmai datorită acelui refuz a avut şansa de a candida şi datorită luptei lui Băsescu şi schimbărilor produse în ultimii ani, a avut şansa de a câştiga; că fără Băsescu nu-l scotea nimeni din Sibiu, că rechinii din capitală nu au avut nevoie de el decât ca să se credibilizeze în ochii românilor, atunci ceva nu e în regulă. Contestându-l pe Băsescu, chiar şi prin omisiune, prin nerecunoaşterea schimbărilor în bine datorate şi acestuia, Iohannis contestă, sau nu recunoaşte, România pe care a primit-o, nu recunoaşte meritele judecătorilor, care s-au scuturat de zoaiele imunde ale intereselor personale şi de cătuşele paralizantei supuneri politic, şi nici pe cele ale românilor care au stat ore multe în frig şi ploaie pentru a-l vota.

Şi dacă nu înţelege că atunci când s-a afiliat grupării Voiculescu-Ponta-Antonescu s-a declarat şi de acord cu programul, lozincile, acţiunile acestora şi, în mod firesc, poate primi alături de aceştia şi comentariile neplăcute, atunci e chiar mai grav.

Klaus Iohannis trebuie să aibă grijă şi în ceea ce priveşte apropierea lui de Antena 3. Campania de linguşire a acesteia, auto-atribuirea poziţiei de paznic al onoarei preşedintelui, în condiţiile în care în acest domeniu nimic nu e pe gratis, iar la Antene preţurile deconturilor sunt foarte mari, ca să nu mai vorbesc de faptul că de aici şi de la RTV au pornit cele mai josnice atacuri tocmai la adresa lui, nu ne vestesc şi nu îi vestesc nimic bun proaspătului preşedinte. Sper să înţeleagă şi să ştie să evite capcana (prezenţa liderilor vechiului PNL în studioul Antenei 3 nu este însă un detaliu încurajator – cu atât mai mult cu cât în 2 şi 16 s-a strigat în stradă şi împotriva Antenelor şi a lui Voiculescu) pentru că oamenii lui Voiculescu şi Ponta vor încerca să ţină şi să-l ţină aproape lovind astfel două ţinte: prima aceea de a-şi face jocurile în linişte şi de a atenua antipatia profundă a celei mai mari părţi a electoratului activ, sperând într-o reechilibrare a susţinerii (care, ne-o arată ultimele sondaje, s-a dus la vale pentru ei şi la deal pentru PNL); a doua aceea de a-l coborâ pe Klaus Iohannis de pe soclu în noroi, ştiind că o mare parte dintre votanţii din 16 noiembrie, şi mai ales cei din noul val, nu-i va ierta pactizarea (cum va fi ambalată o colaborare prea „dulce”) cu Victor Ponta şi ai lui, că răbdarea multora e foarte scurtă, că adoraţia, atunci când dispare, se transformă în ură, iar speranţele pier sub primul ger al indiferenţei. Şi toate astea pentru că românii au fost minţiţi şi dezamăgiţi în permanenţă timp de 25 de ani. După alţi 45 de ani de minciună şi ger năprasnic.

Preşedintele Iohannis trebuie să aibă grijă şi să comunice, să vorbească cu oamenii, să le răspundă atunci când aceştia îi semnalează  sau cer ceva, să le arate atenţie, consideraţie, respect. Evident că nu trebuie să iasă şi să-şi justifice fiecare pas şi că nu poate răspunde la zecile de mii de scrisori care îi sunt adresate (pentru acestea trebuie găsiţi oamenii potriviţi care să o facă), dar atunci când există o întrebare/semnalizare/apel din partea unor oameni de valoare ai societăţii româneşti, sau când este semnalată, nu contează de cine, o problemă real importantă trebuie să spui ceva. Dacă nu direct, atunci prin „purtătorul de vorbe”, care de aia ia salariu şi care acum şomează şi scrie eseuri. Altfel preşedintele riscă să pară arogant, dispreţuitor, plin de sine, căpos, lipsit de vibraţie pentru oamenii reali.

Nu e rău nici să-şi fundamenteze dinainte acţiunile, clarificând aspectele care pot trezi sentimente contradictorii, şi preîntâmpinând mărirea distanţei dintre şeful statului şi omul de rând. Şi după ce face ceva – că se întâlneşte cu Victor Ponta, sau cu badea Vasile – atât timp cât se întîlneşte ca preşedinte să ne spună şi câteva vorbe despre momentul respectiv. Asta pentru că noi noamenii suntem curioşi şi pentru că ne place să fim băgaţi în seamă, iar dacă nu primim lămuriri de unde trebuie, primim zvonuri şi bârfe din alte părţi. Şi nu e păcat să devenim bănuitori pentru că nu s-au găsit cinci minute şi zece vorbe şi să ajungem să „ne băgăm singuri în seamă”? 
 În ceea ce priveşte postările de pe Facebook, ele sunt "simpatice" dar nu sunt totuşi poziţii oficiale, aşa că e nevoie şi de ceva comunicate, declaraţii, conferinţe de presă. Ca să nu mai vorbim de fotografiile puse în acelaşi loc şi care vădesc ori amatorism, ori oportunism: atunci când faci un bine cuiva, taci din gură, dacă l-ai făcut pentru a ajuta. Dacă nu, evident că te lauzi să audă tot târgul. Şi să faci mare caz de o tabletă e puţin cam.... Un preşedinte poate, eventual, să se laude cu ceea ce a făcut pentru naţiune; ceea ce face ca om, rămâne între el şi Dumnezeu!

Un ultim gând (dar nu cel mai puţin important) este acela de a avea grijă să nu fie – să nu devină – anost. Oamenii au nevoie să ştie cine eşti, să fii previzibil, să conteze pe tine, dar nu la nesfârşit, ca într-o rece şi tehnicistă rutină birocratică; ei au nevoie să-i şi suprinzi uneori, să ai ruperi de ritm, să iasă în faţă omul, cel care conduce liderul. Altfel se plictisesc repede şi dau vrabia din mână pe cioara de pe gard aşa cum se întâmplă nu numai la noi, ci în multe alte părţi ale lumii.
Va urma. 

Patriarhul Daniel a decorat 18 medici care au refuzat să facă avorturi. „Mă simţeam ca un killer plătit să ucidă”

18 medici din Timişoara care refuză să mai facă avorturi la cerere au fost decoraţi, la sfârşitul anului trecut, de Patriarhul Daniel, care le-a acordat diploma originală şi medalia „Sfinţii Martiri Brâncoveni”. Conferenţiarul Dan Păscuţ, şeful Clinicii de Obstetrică Ginecologie II din cadrul Univerităţii de Medicină şi Farmacie Victor Babeş din Timişoara, este unul dintre medicii decoraţi de către patriarh şi vorbeşte despre motivele pentru care a decis să nu mai facă întreruperi de sarcină

Păscuţ povesteşte că, după Revoluţie, şi-a deschis un cabinet medical cu ecograf. „Văzând embrionul, citind pe tema acestui subiect şi înfiinţându-mi un cabinet privat unde primeam bani pentru avorturi am început să mă simt ca un killer plătit să ucidă. Exact ca un killer. Atunci nu m-am mai putut suporta pe mine însumi. Era exact acelaşi sentiment ca şi cum aş fi fost plătit să ucid. Măcar un adult are posibilitatea să se apere. Fătul intrauterin nu are nicio posibilitate să se apere. Sunt absolut convins că există viaţă şi că prin avort se distruge o viaţă. Am şi declarat oarecum anecdotic că şi dacă ar trebui să fac puşcărie pentru asta nu voi mai face avorturi”, a declarat medicul Dan Păscuţ în cadrul unui interviu postat pe YouTube de Asociaţia Pro Vita, care militează împotriva avortului. 

 Un alt ginecolog care a renunţat să mai facă întreruperi de sarcină este Ionel Cioată.  „A fost o decizie greu de luat pentru că avortul era o practică pe care am învăţat-o în cursul pregătirii mele şi mă ascundeam în spatele acestei datorii ale mele de a face acest lucru”, a spus acesta într-un interviu pentru televiziunea creştină Alfa şi Omega TV. Ionel Cioată povesteşte că a luat decizia după ce s-a spovedit, iar un preot a refuzat să-l împărtăşească pentru că făcea avorturi. „A fost picătura care a umplut paharul”, îşi aminteşte medicul.  „Am avut foarte multe cazuri de pacienţi indecişi, cupluri necăsătorite, fete tinere. Mi-am luat timp şi am discutat cu ei. Le-am arătat embrionul, fătul, inimioara pentru a-i determina să îşi schimbe decizia. Mulţi dintre ei au renunţat la ideea de a face avort. Au rămas pacienţi, i-am ajutat la naştere şi au fost fericiţi”. De fiecare dată când are în faţă o mamă care doreşte să facă avort îi spune: „Trebuie să luptăm să vină pe lume fiecare suflet pe care Dumnezeu îl rânduie”, a mai spus Ionel Cioată.

 

În continuare aveţi linkul pentru dr. Cioată https://www.youtube.com/watch?v=PFBVpkK4lag#t=193

Sursa:www.gandul.info

Confesiunea „legionarului” Octav Bjoza: „Tânăr fiind, intrând la 19 ani şi câteva luni în temniţă, eram avid în a lua, de la fiecare, dacă găseam, ce avea el mai bun. Şi am luat de la toţi...”

de Marian SULTĂNOIU

În urmă cu trei zile, reprezentanţii Centrului pentru Monitorizarea şi Combaterea Antisemitismului criticau dur decizia preşedintelui Klaus Iohannis de a-l decora pe Octav Bjoza, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, cu cea mai înaltă distincţie a statului român, Ordinul Naţional Steaua României. „MCA Romania ia act, cu dezamăgire, de decizia Preşedintelui României, domnul Klaus Iohannis, de a acorda Ordinul Naţional Steaua României în grad de Cavaler unui deţinut politic care se afişează public cu un partid susţinator al Mişcării Legionare şi al neo-nazismului”, se arăta într-un comunicat al Centrului. Pentru o înţelegere cât mai exactă a situaţiei incriminate de Centrului pentru Monitorizarea şi Combaterea Antisemitismului, gândul.info a stat, ieri, de vorbă, în cadrul unui interviu, cu preşedintele AFDPR, Octav Bjoza.

Într-un interviu pentru gândul, Octav Bjoza, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, susţine că nu a fost, nu este şi nu va fi vreodată, legionar. Bjoza subliniază că nu a simpatizat mişcarea, nu a susţinut-o, şi că nu are prieteni foşti sau actuali legionari.

Domnule Bjoza, avem parte, de câteva zile, de o polemica susţinută vizavi de decorarea dumneavoastră de către preşedintele Iohannis. Spuneţi-mi, vă rog, vi se par justificate aceste acuze?
Eu gândesc că se intenţionează a se lovi în consilierul prezidenţial, Andrei Muraru, care a făcut propunerea, şi în preşedintele Klaus Iohannis, prin mine. Asta nu înseamnă, neapărat, că lucrurile stau chiar aşa. Pot greşi. Dar o astfel de acuză la adresa mea este lipsită de orice temei. Toată lumea care mă cunoaşte, din copilărie şi până astăzi, este revoltată. Toţi! Şi am primit zeci de telefoane. Niciodată nu au sesizat aceşti oameni, ca eu să am vreo legătură cu mişcarea legionară sau să am sentimente antisemite sau împotriva altor etnii. Nici vorbă de aşa ceva.
Eu am fost educat, şi de acasă şi din temniţă, să nu lucrez în viaţă cu etnii, culte sau politici, ci să caut să lucrez cu oamenii. Ce-i drept, i-am găsit foarte greu.

În aceste condiţii, ce vi se reproşează, în mod direct?
Dacă mă credeţi, nici n-am apucat să văd vreunul din materialele care mă acuză. Aproape că nu m-a interesat. Dar, totuşi, trebuie să fac o notă de protest, să dau o explicaţie. După care, voi ieşi, complet, din această polemică.
Iată ce se întâmplă... De 25 de ani încoace, noi, foştii supravieţuitori ai temniţelor, lagărelor şi deportărilor, ne adunăm, o dată pe an, în diferite locuri din ţară. Scopul este acela de a ne pomeni şi comemora, prin slujbe religioase, morţii. Iar acolo, ne strângem reprezentanţi ai tuturor culorilor politice, din România.
O să precizez aici doar cele mai importante astfel de locuri: de „Înălţare”, ne întâlnim, întotdeauna, la „Memorialul Sighet”; prima duminică după Sf. Ilie, ne întâlnim la Mănăstirea „Constantin Brâncoveanu”, de la Sâmbăta de Sus - Făgăraş; pe 14 septembrie, întotdeauna, ne întâlnim la mausoleul ridicat de noi, pe Râpa Robilor, de la Aiud; la sfârşitul lunii septembrie, începutul lui octombrie, ne întâlnim la simpozionul de răsunet internaţional, intitulat „Experimentul Piteşti”, de la Piteşti.
Subliniez - ne întâlnim aici, oameni de toate culorile politice. Nu putem face, în stânga, o slujbă pentru ţărănişti, liberali sau oameni fără culoare politică, şi dincolo, o alta, pentru legionari. Toate astea se fac în comun, pentru că în comun am stat şi noi în temniţele comuniste. În comun am fost flămânziţi, bătuţi, umiliţi.
La aceste întâlniri, după slujbele religioase, se produc şi luări de cuvânt. S-a întâmplat, nu o dată, să fiu şi eu invitat să iau cuvântul. Dacă am observat prezenţa unor legionari, purtând uniforme sau, altădată, drapele, am făcut, mereu, precizarea: „Nu am fost, nu sunt şi este prea târziu să mai devin legionar!”. Şi m-am explicat, iar treaba asta o ştiu, în primul rând, legionarii, înaintea celorlalţi. Pentru că: nu am acceptat cultul personalităţii, nu am acceptat crima – că a fost una, că au fost zece, o sută sau mii. Din această cauză, eu nu am împărtăşit doctrina legionară. Sub nicio formă.
Singura politică pe care am făcut-o, în viaţa mea, şi acum regret, a fost politica PNŢCD. Singura persoană pe care n-am putut-o refuza, Corneliu Coposu, m-a rugat să-i ajut în campania electorală, întrucât eu eram cel care, datorită memoriei, îi mai ştiam încă pe foştii deţinuţi politici din Ţara Făgăraşului. Am devenit membru al acestui partid, preşedinte al senatului PNŢCD, pe judeţul Braşov, am fost în comitetul de conducere la nivel de judeţ. După moartea lui Corneliu Coposu, am refuzat să mai merg într-o altă campanie electorală – în anul 2000 -, şi i-am spus, pe româneşte, preşedintelui Diaconescu: „Domnule, eu nu mă mai duc să fac campanie pentru nişte lichele!”. Iar domnia sa a crezut lichelele, nu pe mine. În consecinţă, mi-am dat demisia, în zece puncte, între care, unul, cel mai dur, suna aşa: „Prin felul în care conduceţi partidul, îl veţi plasa la capitolul şi altele”. Şi aşa s-a întâmplat.

Mai mult la http://www.gandul.info/interviurile-gandul/confesiunea-legionarului-octav-bjoza-tanar-fiind-intrand-la-19-ani-si-cateva-luni-in-temnita-eram-avid-in-a-lua-de-la-fiecare-daca-gaseam-ce-avea-el-mai-bun-si-am-luat-de-la-toti-13742440

Sfântul Vasile cel Mare, ocrotitorul săracilor şi al bolnavilor

Sfântul Vasile cel Mare (330-379), una dintre personalităţile cele mai reprezentative ale secolului al IV-lea, a adus o contribuţie de o importanţă deosebită nu doar în organizarea activităţilor caritabile, concretizate în renumita Vasiliadă, ci şi în dezvoltarea învăţăturii Bisericii despre tămăduirea omului şi practica medicală, ca unul ce avea şi cunoştinţe medicale, deprinse la cursurile urmate în Atena. În scrierile Sfântului Vasile cel Mare, medicina apare în general ca un mijloc privilegiat de manifestare a iubirii: „Şi voi toţi care exercitaţi medicina, funcţia voastră este de a practica filantropia“ (Epistola 189, 1).

Sfinţii Părinţi considerau că medicul îndeplineşte o meserie ca oricare alta - Sf. Vasile cel Mare îl aşază pe medic între meşteşugari (Epistola 233, 1) - şi că, prin urmare, formarea sa profesională nu trebuie să fie mai religioasă decât cea a unui cârmaci de corabie şi trebuie să se facă în şcolile existente (Origen, Contra lui Cels, III, 13.).
Totuşi, medicina, având în centrul ei grija faţă de oameni şi preocuparea faţă de suferinţă, devine una dintre ocupaţiile de maximă importanţă pentru om: „Toţi cei care vă îndeletniciţi cu medicina ştiţi că chemarea voastră înseamnă grija faţă de om. Şi mi se pare că cel care pune ştiinţa aceasta înaintea tuturor celorlalte îndeletniciri, cărora îşi poate închina omul râvna, şi-a găsit judecata cuvenită şi nu s-a depărtat de ceea ce trebuie crezut; în schimb e tot atât de adevărat că de lucrul cel mai preţios dintre toate, care este viaţa, îţi vine să fugi ca de ceva dureros atunci când nu poţi reda cuiva sănătatea“ (Epistola 189).
Nu există nici o piedică în calea creştinilor de a face apel, în caz de nevoie, la medici şi de a aplica remediile preconizate de ei, după sfatul lui Isus Sirah: „Şi doctorului dă-i loc că şi pe el l-a făcut Domnul şi să nu se depărteze de la tine, căci şi de el ai trebuinţă. Că este vreme când şi în mâinile lui este miros de bună mireasmă“ (Is. Sir. 38, 12-13). Sfântul Vasile cel Mare notează în acest sens: „Este o încăpăţânare să fugi complet de orice folos din cele pe care le poate aduce medicina“ (Regulile Mari, 55, IV), întrucât, chiar dacă vindecarea bolnavului se face cu ajutorul ştiinţei medicale, Dumnezeu este Cel ce dăruieşte tămăduirea omului: „În ceea ce priveşte ajutoarele artei medicale, să nu ne punem toată nădejdea pentru uşurarea durerilor numai în această artă, ci să ştim că Domnul nu va lăsa să fim încercaţi mai mult decât putem suporta“ (Ibidem, 55, II).
Vorbind despre crearea lumii, în Hexaemeron, Sfântul Vasile cel Mare arată că Dumnezeu încă de la început a făcut să răsară anumite plante, în scop terapeutic, anticipând suferinţele pe care omul le va avea de îndurat după căderea în păcat: „Nici una dintre ierburile făcute de Dumnezeu nu-i de prisos, nu-i nefolositoare: sau dau hrană uneia dintre necuvântătoare, sau sunt descoperite de ştiinţa medicală pentru vindecarea noastră» (Omilii la Hexaemeron, IV); „Căci ierburile care sunt potrivite pentru fiecare boală nu au răsărit din pământ aşa la întâmplare, ci s-au produs în mod cert prin voinţa Creatorului, ca să ne fie nouă de folos“ (Regulile Mari, 55, II).

Cauzele bolilor
În ceea ce priveşte cauzele bolilor, nu toate acestea, spune Sfântul Vasile, ne vin de la natură sau de la o dietă greşită, sau din alte cauze corporale, ci adesea ele „sunt pedepse pentru păcatele noastre, venite asupra noastră pentru întoarcere. Căci Scriptura spune: «Pe cine iubeşte Domnul, pe acela îl ceart㻓 (Pilde 3, 12) (Regulile Mari, 55, III). Dar bolile mai provin câteodată „şi de la cererea celui rău, când Stăpânul cel iubitor de oameni pune la luptă ca un împotrivitor al acestuia pe un mare luptător şi dărâmă trufia lui prin răbdarea la cea mai înaltă treaptă a slujitorilor săi, ceea ce ştim că s-a întâmplat în cazul lui Iov“ (Ibidem). Mai aflăm însă şi altă cauză „pentru care se întâmplă bolile la sfinţi, ca în cazul Apostolului. Căci, ca să nu pară că trece peste limitele naturii omeneşti şi ca să nu creadă cineva că el ar fi înzestrat de la natură cu ceva în plus, era bolnav necontenit, ca să arate că natura lui era cu adevărat omenească“ (Ibidem).
„De unde bolile? De unde morţile premature? - se întreabă Sfântul Vasile - Un lucru trebuie să avem precis în minţile noastre, că odată ce suntem făptura Bunului Dumnezeu, că odată ce suntem păziţi de El, Care rânduieşte pentru noi şi pe cele mici şi pe cele mari, urmează că nu putem suferi ceva fără voia lui Dumnezeu şi că nici una dintre suferinţele noastre nu este spre vătămarea noastră sau spre ceva asemănător; şi deci nu trebuie să ne închipuim pentru noi o situaţie mai bună. Morţile vin de la Dumnezeu; dar, moartea nu este un lucru rău, afară numai dacă-mi vorbeşti de moartea păcătosului; că pentru păcătos, eliberarea de suferinţele de pe pământ este început al chinurilor din iad, iar suferinţele din iad nu au ca autor pe Dumnezeu, ci pe noi înşine. Începutul şi rădăcina păcatului stă în noi şi în libertatea voinţei noastre. Am putea să nu avem nici o suferinţă, dacă ne-am îndepărta de viciu; dar pentru că noi înşine, prin plăcere, ne-am lăsat ademeniţi de păcat, ce motiv serios am putea invoca că nu am fost noi înşine autorii suferinţelor noastre?“ (Omilia a IX-a. Că Dumnezeu nu este autor al relelor).
Concluzionând învăţătura sa despre ştiinţa medicală, Sfântul Vasile cel Mare mărturiseşte: „Aşadar, nici nu trebuie să fugim cu totul de această artă, nici nu trebuie să ne punem cu totul nădejdea în ea“ (Regulile Mari, V). Privirea noastră trebuie să fie mereu către Mântuitorul Iisus Hristos, Tămăduitorul tuturor.

Spitalul bizantin, o „sănătoasă sinergie între tradiţia ortodoxă şi medicina raţională“
„Biserica Ortodoxă este aceea care a luat iniţiativa organizării profesiunii medicale în vederea îngrijirii şi tratamentului sistematic al pacienţilor într-un cadru spitalicesc. Oamenii Bisericii nu numai că vorbeau în cuvinte frumoase despre medici, ci-i şi foloseau într-un mod necunoscut până atunci pentru împlinirea scopurilor filantropice ale Bisericii. Spitalul bizantin este dovada cea mai puternică a unei sănătoase şi salutare sinergii între tradiţia creştină ortodoxă şi medicina raţională“ (Samuel Harakas).
Se poate considera, într-adevăr, că la Bizanţ, în secolul al IV-lea, s-au născut strămoşii spitalului modern, Biserica însăşi luând iniţiativa de a angaja medici profesionişti, de a le organiza serviciul şi de a-i remunera. Timothy S. Miller consideră chiar că „acele xenodocheia bizantine reprezintă nu numai primele instituţii publice care oferă îngrijiri medicale bolnavilor, ci şi principalul curent, al dezvoltării spitaliceşti de-a lungul Evului Mediu, din care atât Occidentul latin, cât şi Orientul musulman s-au inspirat pentru propriile echipamente medicale. A retrasa naşterea şi dezvoltarea centrelor pentru bolnavi în Imperiul Bizantin înseamnă a scrie primul capitol al istoriei spitalului însuşi“ (T. S. Miller, The Birth of the Hospital in the Byzantine Empire).
Rolul esenţial în această naştere l-a avut Sfântul Vasile cel Mare, urmat apoi de Sfântul Ioan Gură de Aur. Primul a ridicat, în 369, într-un cartier periferic din Cezareea, un spital dotat cu personalul necesar (Epistola 94). Acest aşezământ, denumit Vasiliada, a devenit modelul multor astfel de instituţii în Capadocia şi în alte provincii. Anul înălţării celor dintâi clădiri ale marelui aşezământ de asistenţă socială şi medicală de la Cezareea Capadociei, 369, se găseşte înscris cu cinste în toate cronicile de istorie a medicinii. Este punctul de plecare a numeroase opere similare, a spitalelor răspândite în întreaga lume.

„Vasile putea să facă aici să plouă pâine din cer prin rugăciune“
Aşezământul Sfântului Vasile cel Mare era un complex instituţional social destinat suplinirii statului în acest domeniu. Complexul era foarte întins încât, după adevăr, era numit „un nou oraş“. Cuprindea cel puţin o biserică şi anexele pe care le vom aminti. De asemenea, adiacentă spitalului, era afiliată sub atenta supraveghere a Sfântului Vasile, o mănăstire.
Sfântul Vasile a schimbat radical sistemul de caritate existent la acel moment, înlocuind ocazionalele împărţiri de daruri cu ceva permanent, care să ajute în mod efectiv şi continuu pe cei aflaţi în nevoie. Socotea aceasta o datorie esenţială pentru episcop, şi, conştientizând foarte bine acest lucru, a adoptat-o cu bucurie şi i s-a dăruit total. «Dar dacă vrei să slujeşti, să slujeşti în numele Domnului Hristos. Pentru că Acesta a spus: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, mai mici, Mie Mi-aţi făcut“ (Mt. 25, 40). Pentru că dacă ai primit pe străini, şi ai ajutat pe săraci, şi ai mângâiat pe cei în suferinţă, şi ai dat ajutor celor aflaţi în stare de nevoie, şi calamitate, şi ai servit pe cei bolnavi, toate acestea Hristos le primeşte ca făcute Lui Însuşi» (Constituţiile ascetice I, 1).
Această mare operă de ajutorare nu poate fi înţeleasă decât în concepţia Sfântului Vasile ca reformator al monahismului răsăritean. Căci după ce a pus ultimele rânduieli în viaţa monahală cenobitică, Sfântul Vasile, pentru a permite călugărilor să facă în mod mai concret bine semenilor lor şi pentru a pune la dispoziţia lor opera de binefacere, a anexat, la mănăstirile sale, spitale sau azile pentru bolnavi şi săraci, în care călugării îndeplineau sarcinile cerute.
Complexul cuprindea, de o parte, case pentru găzduirea leproşilor, de altă parte azile pentru bătrâni şi bolnavi; o mare clădire pentru călătorii străini; şcoli pentru copii, în care se învăţau şi diferite meserii. Toate aceste diverse clădiri erau despărţite prin grădini, care dădeau întregului edificiu un aspect foarte armonios. Iată şi o descriere făcută de către Sfântul Grigorie de Teologul: „Vasile putea să facă aici să plouă pâine din cer prin rugăciune..., prin cuvântul său el deschide hambarele bogaţilor... satură pe cei săraci cu pâine. Adună în acelaşi loc pe cei răniţi de foame, printre aceştia sunt unii care abia mai respiră, bărbaţi, femei, copii, bătrâni... Apoi el imită pe Mântuitorul Iisus Hristos slujitor, Care, încins cu o pânză peste mijloc, nu dispreţuia să spele picioarele ucenicilor, şi, cu proprii slujitori, sau, dacă vrem, cu cei asemenea lui în robie, deveniţi în această împrejurare, asemănători în lucrare, el îngrijea trupurile celor bolnavi, îngrijea sufletele, aducându-le astfel mângâiere» (Sfântul Grigorie de Nazianz, Apologia sau cuvântarea în care arată motivele care l-au îndemnat să fugă de preoţie şi Elogiul Sfântului Vasile).
În această descriere, Sfântul Grigorie de Nazianz punctează una dintre caracteristicile majore, care fundamentează programul caritabil al Sfântului Vasile: destigmatizarea bolnavilor, mai ales a celor suferinzi de boli incurabile. Sfântul Vasile nu doar că a stabilit un cămin leproşilor, dar chiar a încercat să îi repună, în ochii societăţii contemporane, ca fiind fiinţe umane ce au nevoie de iubire.

O nouă concepţie despre boală şi despre bolnav
Vasiliada asigura îngrijire caritabilă în şase categorii importante: săracii, străinii şi cei fără adăpost, orfanii, cei bătrâni şi infirmi, leproşii şi bolnavii. Toate aceste servicii, atât tradiţionale, cât şi inovatoare, au fost combinate în aşezământul Sfântului Vasile într-un mod strălucit.
Având în vedere varietatea serviciilor caritabile oferite de Vasiliadă nu este surprinzător că aceasta este privită ca cea mai complexă manifestarea practică a filantropiei creştine. „Ce este atât de surprinzător la acest spital? - se întreba Timothy Miller. În mod sigur confluenţa celor şase areale majore ale serviciului caritabil“.
Sfântul Vasile era conştient de faptul că impunea lumii o nouă concepţie despre boală şi despre bolnav, o concepţie revoluţionară faţă de stările anterioare. Într-adevăr, în societatea de atunci, omul bolnav, devenit neputincios în a mai lua parte la viaţa activă, se situa în afara interesului membrilor comunităţii. El era lăsat să se sfârşească în izolare, producând doar sentimentul fricii de molipsire.
Spitalul Sfântului Vasile cel Mare asigura îngrijirea medicală celor bolnavi, în mod special a celor care nu aveau mijloace materiale pentru aceasta. Teodoret al Cirului scrie că împăratul Valens a donat pământuri pentru spital, specificând să fie folosite pentru însănătoşirea săracilor (Teodoret al Cirului, Istoria bisericească). Bolnavii erau trataţi în spitale, numite de Sfântul Vasile xenodocheia, care se deosebeau de instituţiile caritabile de până atunci prin faptul că aveau personal medical angajat. Spitalul, deşi nu era o instituţie seculară, era servit de doctori şi asistente specializate. Sfântul Vasile a legat administrativ spitalul de mănăstire, şi călugării priveau slujirea în spital ca una dintre principalele îndatoriri monahale.

Vasiliada atrăgea vizitatori din mari depărtări, ca un adevărat loc de pelerinaj
Ideile, nu o dată conforme concepţiilor noastre medicale moderne privind asistenţa bolnavilor, izolarea leproşilor, munca infirmilor şi ucenicia copiilor, ne fac să ne întrebăm dacă realizarea unei opere de asemenea proporţii izvora numai din reflecţiile episcopului, ale cărturarului şi binefăcătorului sau, mai ales, medicului care fusese Sfântul Vasile cel Mare. Este necesar să menţionăm că în afară de contactul Sfântului Vasile cel Mare cu medicina, la Atena, în familia lor domnea o veche tradiţie cu privire la îngrijirea bolnavilor, fiindcă în Pontul natal, bunicii şi străbunicii Sfântului Vasile trăiseră în preajma Sfântului Grigorie Taumaturgul, marele apostol al Capadociei, de la care, se pare, a moştenit aplecarea spre alinarea suferinţelor. În afară de aceasta, potrivit cu obiceiurile Bisericii creştine din primele veacuri, episcopul era şi medicul păstoriţilor săi. În plus, faţă de aceste argumente, se ştie că Sfântul Vasile a mai avut un sfătuitor priceput, în persoana credinciosului său medic Meletie, pe care l-a ţinut mulţi ani alături, fiindcă sănătatea şubredă a Sfântului Vasile cerea să aibă totdeauna ajutor medical în preajma sa.
După ridicarea marelui aşezământ de la Cezareea, poporul entuziazmat striga că Sfântul Vasile a înfăptuit cea mai mare dintre minunile lumii şi de atunci nu i s-a mai zis altfel acestui aşezământ decât Vasiliada, nume sub care a străbătut secole, până la noi. Faima operei atrăgea vizitatori din mari depărtări, ca la un adevărat loc de pelerinaj, şi nimeni nu pleca de acolo fără să-şi lase, zguduit, obolul, fiecare pe cât îi îngăduiau mijloacele. Elocinţa celebră a Sfântului Vasile, mai înflăcărată ca oricând, contribuia la adunarea fondurilor menite să asigure trăinicia operei sale. Sfântul Vasile îşi descrie aşezământul său, într-o scrisoare adresată guvernatorului provinciei, astfel: „S-ar putea, oare, susţine că înfruntăm autoritatea atunci când ridicăm Dumnezeului nostru o casă de rugăciuni, măreţ construită şi înconjurată de locuinţe, dintre care una încă de la început a fost hărăzită căpeteniei locului, iar celelalte mai mici, potrivit cu rangul lor, servitorilor lui Dumnezeu, dar care ar putea fi folosită de magistraţi şi de alaiul vostru? Pe cine îl păgubim noi, oare, dacă înălţăm adăposturi pentru străini, pentru călători, pentru cei pe care neputinţa îi sileşte să ceară ajutor; şi cui strică dacă le dăm mângâierea şi alinarea de care au nevoie, îngrijitoare, medici, dobitoace de tras şi cărăuşi? La aşezăminte cum este al nostru e nevoie întotdeauna de meşteşugari, de cei ce sunt de trebuinţă în orice clipă, de cei care se pricep să facă vieţuirea mai uşoară; ne trebuie case pentru meşteşugari şi tot felul de lucruri care să împodobească un loc ca acesta, aşa încât să fie spre slava Celui ce ne cârmuie şi căruia I se cuvine toată cinstirea» (Epistola 94).

„Nu-i folositoare dărnicia faţă de cei care fac din infirmităţile trupului lor prilej de neguţătorie“
În legătură cu ajutorarea săracilor şi a celor bolnavi, Sfântul Vasile ne îndeamnă, printr-un mesaj devenit acum mai actual ca oricând, să fim, totuşi, chibzuiţi şi atenţi când facem milostenia, căci întrucât „mulţi au mai mult decât le este de neapărată trebuinţă şi pentru că fac din cerere prilej de neguţătorie şi temei de plăcere desfrânată, s-a socotit necesar ca să adune banii cei cărora li s-a încredinţat grija de săraci; şi aceia, cu pricepere şi rânduială, să facă împărţirea celor necesare după trebuinţele fiecăruia. După cum bolnavii au nevoie de multe ori de vin, dar trebuie negreşit căutat timpul, măsura şi calitatea şi este nevoie şi de doctor pentru darea vinului, tot aşa şi rânduiala ajutorării celor nevoiaşi nu poate să lucreze cu folos la toţi. Negreşit, nu-i folositoare dărnicia acestei slujiri celor care alcătuiesc cântece plângăreţe, ca să moaie inimile femeilor, nici celor care fac din infirmităţile trupului lor şi din răni prilej de neguţătorie. Acordarea de ajutoare acestora ajunge prilej de răutate. Lătratul unora ca aceştia trebuie potolit cu câţiva bani; trebuie însă să arătăm milă şi iubire de fraţi faţă de cei care sunt învăţaţi să sufere necazul cu răbdare. Despre aceştia ni se va spune: „Am flămânzit şi Mi-aţi dat să mănânc“ (Mt. 25, 35)» (Omilia I la Psalmul XIV, 6).

 Pr. Ştefan Zară

Sursa: ziarullumina.ro