Politic, anul care a început pare un sistem de ecuaţii cu foarte multe
necunoscute. Un talmeş-balmeş de neclarităţii, lucruri confuze, intenţii
nedeclarate, intenţii ascunse, intenţii neclare, ciocniri în pregătire,
ciocniri mocnite, ciocniri pornite dar puse pe Pauză.
Este, de fapt, prima dată, în scurta istorie de 25 de ani a României
post-comuniste, când la începutul anului nu avem nimic clar, nimic sigur; scena
politică pare ocupată de umbre, de figuri cu conturul neclar, care plutesc
peste valurile ridicate mai mult din incertitudini dacât din certitudini.
Semnele de întrebare se aşează atât asupra evoluţiei partidelor cât şi a
activiştilor acestora de la mai toate nivelurile. Cine va câştiga în PSD? Se
rupe PSD-ul? Când, cum? Vor reuşi PNL-ul şi PDL-ul să rămână împreună în noul
PNL? Va fi vechiul PNL fagocitat de PDL? Se vor armoniza oamenii şi poziţiile?
Dar interesele? Va rămâne UNPR-ul alături de PSD? Şi în aceeaşi structură îngheţată,
parcă, sau vor apărea şi aici ciocniri? Va mai rezista UDMR-ul, în afara
guvernării, asaltului mai radicalelor partide maghiare? În ceea ce priveşte
activiştii premium, vor fi operate modificări numai datorită activităţii
DNA-ului sau/şi din cauza luptelor interne? Asupra tuturor acestora voi reveni
pe parcursul săptămânilor următoare şi ori de câte ori evenimentele o vor cere.
Pentru astări aş vrea să ne limităm la ecuaţia din titlu, oricum suficient de
grea de rezolvat prin prisma datelor actuale.
Prim planul scenei politicii a fost
ţinut, ani de-a rândul de duetul Băsescu-Ponta. Din când în când, se cerea în
faţă şi Crin Antonescu, împins din cuşca sufleorului de marele maestru al
suflatului, turnatului, delapidării şi corupţiei, onorabilul Voiculescu Felix
Horror. Vom avea însă, în 2015, un trio Iohannis, Ponta şi Băsescu? Să încercăm
să desluşim câte ceva din cele care s-ar putea întâmpla cu aceste trei,
deocamdată, cele mai importante personaje din politica românescă.
KW Iohannis.
Preşedinte.
Nu a avut parte noul preşedinte de prea multă linişte: de-abia trecuseră
câteva zile de la câştigarea alegerilor şi au şi început să apară dezamăgirile,
criticile, observaţiile sau somaţiile. Paradoxal la prima vedere (firesc, după
cum voi arăta mai jos), nu din tabăra adversarului şi a votanţilor săi, ci din
cea a propriilor susţinători. Şi pentru ca paradoxul să fie şi mai şi, foştii
inamici, în frunte cu Victor Ponta au început a-l căuta, asculta, lăuda şi
cultiva. Cel puţin până acum.
În cele ce urmează voi încerca să trecem rapid în revistă reproşurile, să
vedem cât de meritate-corecte sunt ele şi să-i facem noului preşedinte o „foaie
de parcurs” (o expresie găunoasă, folosită cu morgă de politicieni) cu
pericolele care îl pîndesc, adică cu acele lucruri de care trebuie să se ferească,
şi cu unele remedii naturale.
Reproşul alegerii consilierilor.
Patru consilieri contestaţi cu mai mult sau mai puţină
îndreptăţire, în chiar primele zile de activitate nu e puţin lucru, dat fiind
faptul că numirea colaboratorilor este, în lipsa altor elemente concrete, altor
gesturi sau detalieri ale declaraţiilor precedente cu caracter mai curând
general, chiar prima acţiune de substanţă a oricărui nou preşedinte şi deci
prima ocazie pentru a confirma sau a infirma încrederea, speranţele, iluziile
puse în persoana sa, sau construite în jurul ei.
Dan Mihalache reprezintă o problemă de
încredere, nu de performanţe.
În textul din EVZ (http://www.evz.ro/dan-mihalache-paznicul-oilor-lui-klaus-iohannis.html) din 26 noiembrie (de altfel primul text din presă pe această temă) am discutat aspectele careierei politice ale acestuia, aspecte care nu îl recomandă pentru un acest post (după mine, care nu îl recomandă în general). Au urmat multe alte luări de poziţie publice în acelaşi sens, inclusiv scrisoarea intelectualilor. Există şi voci care sunt însă de părere că numitul trebuie să fie lăsat să arate ce poate – de parcă ar fi vorba de un angajat oarecare, dintr-o întreprindere oarecare. Problema prezenţei lui Dan Mihalache la Cotroceni este una de încredere, nu de performanţă. La Preşedinţie se adună informaţii dintre cele mai secrete din toate domeniile, se stabilesc strategii naţionale, se comunică cu partenerii europeni şi cu cei din NATO şi se iau decizii cu rezonanţă internaţională, se discută lucruri care nu trebuie să ajungă nici măcar la prieteni, darămite la duşmani. Sau la mafioţii din politică. Sau la mafioţi, în general. Nu-l putem acuza pe DM de asemenea gânduri, dar nici nu putem avea încredere într-un personaj care a trădat pe ici pe colo (sau a urmat ordinele) pentru a-şi construi cariera.
În textul din EVZ (http://www.evz.ro/dan-mihalache-paznicul-oilor-lui-klaus-iohannis.html) din 26 noiembrie (de altfel primul text din presă pe această temă) am discutat aspectele careierei politice ale acestuia, aspecte care nu îl recomandă pentru un acest post (după mine, care nu îl recomandă în general). Au urmat multe alte luări de poziţie publice în acelaşi sens, inclusiv scrisoarea intelectualilor. Există şi voci care sunt însă de părere că numitul trebuie să fie lăsat să arate ce poate – de parcă ar fi vorba de un angajat oarecare, dintr-o întreprindere oarecare. Problema prezenţei lui Dan Mihalache la Cotroceni este una de încredere, nu de performanţă. La Preşedinţie se adună informaţii dintre cele mai secrete din toate domeniile, se stabilesc strategii naţionale, se comunică cu partenerii europeni şi cu cei din NATO şi se iau decizii cu rezonanţă internaţională, se discută lucruri care nu trebuie să ajungă nici măcar la prieteni, darămite la duşmani. Sau la mafioţii din politică. Sau la mafioţi, în general. Nu-l putem acuza pe DM de asemenea gânduri, dar nici nu putem avea încredere într-un personaj care a trădat pe ici pe colo (sau a urmat ordinele) pentru a-şi construi cariera.
Tatiana Niculescu Bran – mai multă comunicare, mai puţină literatură. Despre ea am scris la http://www.evz.ro/tatiana-niculescu-bran-o-miscare-inspirata-a-lui-klaus-iohannis-cazul-tanacu.html spunând că mi se pare o mişcare inspirată. A trebuit să descopăr nu multe zile mai târziu că dna Bran se crede un fel de turistă la Cotroceni şi ne povesteşte despre cât de vetust, comunist, fără gust sunt decorul, femeile de pe coridoare şi agenţii spp care aduc apa minerală pe tavă în poziţie de drepţi şi că nu este nimic de mâncare prin preajmă. Şi toate păreau a se datora predecesorului ocupant, adică lui Băsescu. Dacă din cauza acestuia nu ar avea ce să mănâne acasă aş înţelege-o, dar tocmai datorită lui se găseşte acum pe acest post (cu rang de ministru), care poate fi o trambulină importantă. Ştiu (pe direcţia asta am şi lăudat-o) că dna Bran a trecut de la ziaristică la literatură (chiar dacă non-ficţională) dar nu cred că ne interesează talentul ei eseistic (şi oarecum bovarian) în afara comunicatelor sau al comunicărilor despre ce vrea, gândeşte sau face preşedintele.
Andrei Murariu – un personaj obscur, cu o carieră, dacă e să ne luăm după mărturiile unor foşti colaboratori, de tipul activistului zelos, tiranic, limitat şi ranchiunos.
Mihai Răzvan Ungureanu. Ultimul intrat în focul contestării pentru, se pare, lipsa de opoziţie la proiectul Roşia Montana sau acceptarea acestuia. Contestarea vine de la ong-urile civiste, ecologiste şi, se pare, de la unele din emigraţia românească (greşit numită diaspora). Probabil, mai ales de la cei care nu îi iartă că a fost un prim-ministru al lui Băsescu.
Reproşul pasivităţii.
Unora li se pare că Johannis este prea pasiv. Că nu a
atacat bugetul, că nu a criticat ordonanţa de urgenţă a Plagiatorului, că nu a
dat de pământ cu cei de ISU, Interne, premier în scandalul tragediei de la
Siutghiol, că nu au fost daţi afară penalii din partid etc.
Dar, pe de o parte, bugetul fusese atacat de PNL la Curtea Constituţională;
bun-prost el era urgent necesar (pe asta au şi mizat, printre altele,
guvernanţii) şi poate fi modificat oricând de un nou guvern, pe ordonanţă au
sărit şi cei din presă şi universitarii şi cititorii comentatori. Pe de alta,
Iohannis, care nu este Băsescu, nu va intra şi nici nu trebuie să intre în
toate ocaziile de hârjoană politică. Mai ales acum la început când are destule
altele cu care să-şi ocupe timpul. Căci a ajunge la Cotroceni înseamnă şi să te
pui la punct, adică să înveţi, o sumedenie de lucruri pentru a putea gestiona
situaţii care cer cu adevărat prezenţa competentă a preşedintelui – fie în
ţară, fie în afara ei. Vezi numai vizitele care se prefigurează.
Mai mult încă, deşi s-a autodefinit ca un preşedinte mediator, Klaus
Iohannis pare, mai curând, unul jucător. Evident, cu o altă tehnică, ceea ce îl
face diferit de Traian Băsescu şi îi şi aduce acest reproş. Dar nu ca un
mediator s-a comportat în primăria din Sibiu; nici în PNL, în care, fără
„gaşcă” a reuşit să se impună în faţa mult mai efervescentului, dar şi
inconstantului, Crin Antonescu. De-abia trecută duminica alegerilor, a cerut
destul de imperativ parlamentului, care s-a şi executat, să voteze nişte
ridicări de imunitate. A cerut partidelor să vină cu proiectele lor pentru
România; s-a întâlnit cu Victor Ponta, cu Gabriel Oprea, cu Mircea Duşa şi cu Bogdan
Aurescu; a decorat curajos un fost deţinut politic cu o imagine îndoielnică pentru
anumite voci publice şi pentru o parte a presei prea lacomă de senzaţional (partea
îndoielnică s-a dovedit, ulterior, falsă), şi-a impus omul la conducerea
PNL-ului. Iar datul afară, în cazul penalilor sau al incompatibililor, rămâne o
treabă a partidului, adică a Alinei Gorghiu.
Două observaţii de început de drum
1.
E important de remarcat de la început, pentru o mai bună
claritate a altor
observaţii, faptul
că nu câştigarea unor alegeri şi mutarea biroului de lucru la Cotroceni dă
substanţă de Preşedinte celui care a reuşit cele de mai sus. Acelaşi lucru este
valabil şi pentru colaboratorii săi. E nevoie de ceva timp pentru a înţelege,
chiar dacă erai pregătit şi deschis a o face, imensa responsabilitate,
extraordonara misiune şi şansă: de a face ceea ce trebuie pentru semenii tăi.
Şi nu acolo doi-trei, ci milioane de oameni. Atunci când această revelaţie te
pătrunde ea provoacă mutaţii importante
chiar şi în modul în care priveşti, vorbeşti, te mişti. În ceea ce spui
şi faci, în cum spui şi faci. Fostul Preşedinte a înţeles acest lucru. L-a
simţit, l-a sesizat probabil destul de repede, dar l-a conştientizat pe deplin
(pentru că, mai trebuie spus, procesul de mai sus nu are loc instantaneu, nu te
loveşte fulgerul preşedinţiei şi gata, din clipa următoare eşti Preşedinte) în
câţiva ani: amintiţi-vă de Traian Băsescu cu mânecile suflecate la un pahar cu
Gigi Becali şi de cel care, 8-9 ani mai târziu, a părăsit Palatul Cotroceni!
2.
Ca preşedinte (mai ales aflat la începuturi) lucrezi cu
nişte categorii extrem de
sensibile şi de aceea
perisabile, greu de conservat în afara unei structuri interne potrivite şi a
unei atenţii speciale: speranţă, simpatie, adoraţie (chiar), încredere. După
cum deja s-a văzut, ele pot uşor să se piardă, sau să se transforme în opusul
lor: antipatie, ură, neîncredere, respingere. Asta pentru că se presupune că lucrezi
pentru oameni, iar oamenii sunt şi nestatornici, curioşi, răsfăţaţi, dezamăgiţi,
speriaţi, nebăgaţi în seamă. De aceea, după cum spuneam şi mai sus, acum la început
de drum, în afara altor realizări de substanţă, care să se constituie într-un
capital de amortizare, primele mişcări, primele gesturi sunt extrem de
importante, chiar dacă se referă la probleme mai puţin importante. Acesta (prima
mişcare) este şi cazul numirii consilierilor.
De ce trebuie să se ferească preşedintele Iohannis
Klaus Iohannis este la început. Un început care, ca şi victoria sa, stă sub
semnul unei simetrii interesante (dar, posibil, şi îngrijorătoare) cu cel al
lui Emil Constantinescu de acum 18 ani: procente asemănătoare obţinute în cele
două tururi, o victorie (oarecum)
surprinzătoare, un entuziasm post-alegeri uriaş, aşteptări-speranţe asemenea –
să sperăm că nu şi dezamăgiri asemenea. Pe cei doi îi mai leagă o anume
sobrietate şi rigiditate (care poate părea că ţine de domeniul marţialului, dar
care la EC a ajuns să ţină de cel al ridicolului). Această „ţeapănoşenie” venea la Constantinescu din credinţa, nici acum
abandonată, în extraordinarul fiinţei sale şi a destinului aferent ei, în timp
ce la Iohannis vine, în primul rând, din firescul structurii sale (dacă nu, şi sper
că nu, şi dintr-o convingere similară, care poate să zacă în fiecare neştiută
până în ziua în care, intrând pe poarta unui palat, ajungi să crezi că eşti
deja la înălţimea simbolului acestuia).
Problema este că un om politic de anvergură, un adevărat conducător se defineşte
prin două dimensiuni: cea de lider (seriozitate, putere, organizare, viziune) şi
cea de om (caldură, grijă, apropiere). Alegătorii au nevoie să simtă că există
şi una şi cealaltă. Altfel, ori nu depăşeşti condiţia egoismului primitiv, şi
ajungând sus acţionezi numai pentru binele tău, ori faci lucruri care nu par a
se adresa oamenilor şi nu pornesc din nevoile lor fireşti. Acţionezi numai
pentru statuia ta. Tocmai pentru că a avut din ambele dimensiuni, Traian
Băsescu a reuşit să ducă la bun sfârşit două mandate, să depăşească două
suspendări şi să iasă cu fruntea sus şi cu un capital de simpatie pentru care
ar putea fi invidiat de mulţi alţi foşti preşedinţi sau prim-miniştri de aici
şi de aiurea.
Iohannis, vrea nu vrea, o să fie comparat mereu cu precedesorii săi, dar
mai ales cu Băsescu, o comparaţie care nu va fi uşoară pentru el, dat fiind
faptul că predecesorul său a marcat, pe harta activităţii unui Preşedinte al
României, nişte teritorii, până la el, colorate cu alb.
Klaus Iohannis trebuie
deci să aibă grijă să nu pară scorţos, dar nici rachiunos şi dacă este, să-şi
depăşească aceste carenţe şi să se comporte ca şi cum nu ar fi (e, de altfel, o
cale pe care ajungi să şi scapi de defecte). Aduc vorba despre ranchiună pentru
că nu a avut nicio privire, niciun
cuvânt de mulţumire faţă de Traian Băsescu pentru ceea ce a preluat de la el: o
Românie mult mai bună decât cea pe care cel din urmă o primea acum zece ani de
la Ion Iliescu. Mai mult chiar, referirile generale, aluziile, detaşarea fermă
de tot ceea ce a fost până la el (Punct
şi de la capăt este o formulă nefericită, aşa cum a constatat şi fostul
preşedinte, care i-a propus, formula virgulă
– sau punct şi virgulă – şi continuare
cu doritele, dar şi necesarele şi posibilele modificări) par a indica faptul că
rămâne pe poziţia USL-ului, pe care, de fapt, nu l-a repudiat şi nu l-a
contestat niciodată.
Klaus Iohannis pare a nu uita refuzul lui Băsescu de a-l pune prim ministru
şi cele câteva comentarii acide ale acestuia privitoare la persoana sa în
tabloul politic al momentului. Dacă el nu înţelege însă că tocmai datorită
acelui refuz a avut şansa de a candida şi datorită luptei lui Băsescu şi
schimbărilor produse în ultimii ani, a avut şansa de a câştiga; că fără Băsescu
nu-l scotea nimeni din Sibiu, că rechinii din capitală nu au avut nevoie de el
decât ca să se credibilizeze în ochii românilor, atunci ceva nu e în regulă.
Contestându-l pe Băsescu, chiar şi prin omisiune, prin nerecunoaşterea
schimbărilor în bine datorate şi acestuia, Iohannis contestă, sau nu recunoaşte,
România pe care a primit-o, nu recunoaşte meritele judecătorilor, care s-au
scuturat de zoaiele imunde ale intereselor personale şi de cătuşele paralizantei
supuneri politic, şi nici pe cele ale românilor care au stat ore multe în frig
şi ploaie pentru a-l vota.
Şi dacă nu înţelege că atunci când s-a afiliat grupării Voiculescu-Ponta-Antonescu
s-a declarat şi de acord cu programul, lozincile, acţiunile acestora şi, în mod
firesc, poate primi alături de aceştia şi comentariile neplăcute, atunci e
chiar mai grav.
Klaus Iohannis
trebuie să aibă grijă şi în ceea ce priveşte apropierea lui de Antena 3.
Campania de linguşire a acesteia, auto-atribuirea poziţiei de paznic al onoarei
preşedintelui, în condiţiile în care în acest domeniu nimic nu e pe gratis, iar
la Antene preţurile deconturilor sunt foarte mari, ca să nu mai vorbesc de
faptul că de aici şi de la RTV au pornit cele mai josnice atacuri tocmai la
adresa lui, nu ne vestesc şi nu îi vestesc nimic bun proaspătului preşedinte. Sper
să înţeleagă şi să ştie să evite capcana (prezenţa liderilor vechiului PNL în
studioul Antenei 3 nu este însă un detaliu încurajator – cu atât mai mult cu
cât în 2 şi 16 s-a strigat în stradă şi împotriva Antenelor şi a lui
Voiculescu) pentru că oamenii lui Voiculescu şi Ponta vor încerca să ţină şi
să-l ţină aproape lovind astfel două ţinte: prima aceea de a-şi face jocurile
în linişte şi de a atenua antipatia profundă a celei mai mari părţi a
electoratului activ, sperând într-o reechilibrare a susţinerii (care, ne-o
arată ultimele sondaje, s-a dus la vale pentru ei şi la deal pentru PNL); a
doua aceea de a-l coborâ pe Klaus Iohannis de pe soclu în noroi, ştiind că o
mare parte dintre votanţii din 16 noiembrie, şi mai ales cei din noul val, nu-i
va ierta pactizarea (cum va fi ambalată o colaborare prea „dulce”) cu Victor
Ponta şi ai lui, că răbdarea multora e foarte scurtă, că adoraţia, atunci când
dispare, se transformă în ură, iar speranţele pier sub primul ger al
indiferenţei. Şi toate astea pentru că românii au fost minţiţi şi dezamăgiţi în
permanenţă timp de 25 de ani. După alţi 45 de ani de minciună şi ger năprasnic.
Preşedintele Iohannis trebuie să aibă grijă şi să comunice, să vorbească cu
oamenii, să le răspundă atunci când aceştia îi semnalează sau cer ceva, să le arate atenţie,
consideraţie, respect. Evident că nu trebuie să iasă şi să-şi justifice fiecare
pas şi că nu poate răspunde la zecile de mii de scrisori care îi sunt adresate
(pentru acestea trebuie găsiţi oamenii potriviţi care să o facă), dar atunci
când există o întrebare/semnalizare/apel din partea unor oameni de valoare ai
societăţii româneşti, sau când este semnalată, nu contează de cine, o problemă real
importantă trebuie să spui ceva. Dacă nu direct, atunci prin „purtătorul de vorbe”,
care de aia ia salariu şi care acum şomează şi scrie eseuri. Altfel preşedintele
riscă să pară arogant, dispreţuitor, plin de sine, căpos, lipsit de vibraţie
pentru oamenii reali.
Nu e rău nici să-şi fundamenteze dinainte acţiunile, clarificând aspectele
care pot trezi sentimente contradictorii, şi preîntâmpinând mărirea distanţei
dintre şeful statului şi omul de rând. Şi după ce face ceva – că se întâlneşte
cu Victor Ponta, sau cu badea Vasile – atât timp cât se întîlneşte ca
preşedinte să ne spună şi câteva vorbe despre momentul respectiv. Asta pentru
că noi noamenii suntem curioşi şi pentru că ne place să fim băgaţi în seamă,
iar dacă nu primim lămuriri de unde trebuie, primim zvonuri şi bârfe din alte
părţi. Şi nu e păcat să devenim bănuitori pentru că nu s-au găsit cinci minute
şi zece vorbe şi să ajungem să „ne băgăm singuri în seamă”?
În ceea ce priveşte postările de pe Facebook, ele sunt "simpatice" dar nu sunt totuşi poziţii oficiale, aşa că e nevoie şi de ceva comunicate, declaraţii, conferinţe de presă. Ca să nu mai vorbim de fotografiile puse în acelaşi loc şi care vădesc ori amatorism, ori oportunism: atunci când faci un bine cuiva, taci din gură, dacă l-ai făcut pentru a ajuta. Dacă nu, evident că te lauzi să audă tot târgul. Şi să faci mare caz de o tabletă e puţin cam.... Un preşedinte poate, eventual, să se laude cu ceea ce a făcut pentru naţiune; ceea ce face ca om, rămâne între el şi Dumnezeu!
În ceea ce priveşte postările de pe Facebook, ele sunt "simpatice" dar nu sunt totuşi poziţii oficiale, aşa că e nevoie şi de ceva comunicate, declaraţii, conferinţe de presă. Ca să nu mai vorbim de fotografiile puse în acelaşi loc şi care vădesc ori amatorism, ori oportunism: atunci când faci un bine cuiva, taci din gură, dacă l-ai făcut pentru a ajuta. Dacă nu, evident că te lauzi să audă tot târgul. Şi să faci mare caz de o tabletă e puţin cam.... Un preşedinte poate, eventual, să se laude cu ceea ce a făcut pentru naţiune; ceea ce face ca om, rămâne între el şi Dumnezeu!
Un ultim gând (dar nu cel mai puţin important) este acela de a avea grijă să
nu fie – să nu devină – anost. Oamenii au nevoie să ştie cine eşti, să fii previzibil, să conteze pe tine,
dar nu la nesfârşit, ca într-o rece şi tehnicistă rutină birocratică; ei au
nevoie să-i şi suprinzi uneori, să ai ruperi de ritm, să iasă în faţă omul, cel
care conduce liderul. Altfel se plictisesc repede şi dau vrabia din mână pe
cioara de pe gard aşa cum se întâmplă nu numai la noi, ci în multe alte părţi
ale lumii.
Va urma.
Va urma.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu