N. STEINHARDT: Despre tradiţie şi progres

Se împlinesc astăzi 22 de ani de când părintele a plecat la Cele de Sus. Am căutat un text cu care să vi-l reamintesc; le-aş fi pus pe toate. Am ales în final câteva fragmente pe care le-am grupat sub acest titlu, pentru ca şi prin cuvinetele sale să continui dezbaterea începută pe acest blog despre progres şi tradiţie.

Manole…: O fi fost el Condorcet revoluţionar,însă nu era lipsit de bun simţ, progresul nu-l concepea în afara cercetării experienţelor trecute şi a legăturii cu istoria. Citeşte-l .., vei vedea că se exprimă la fel ca Ortega: progresul nu se poate realiza decât ştiind ce a fost, spre a nu cădea în aceleaşi vechi erori. Eu îl respect nespus de mult pe bunicul meu şi trebuie să-l pot înţelege cu totul pe bunicul meu. Dar el trebuie să mă poată înţelege până la un anumit punct şi apoi să nu mă poată pricepe. Asta e secretul tradiţionalismului. Tradiţie şi progres înseamnă că sunt lucruri pe care el să nu le înţeleagă, iar eu da – adânc. Cu toate acestea, dacă el ar fi trăit o sută de ani s-ar cuveni să le poată înţelege, fiindcă acele lucruri pricepute şi gustate de mine nu sunt perversităţi şi deviaţii, ci continuarea liniei începute…

Uite, dacă spre pildă Guizot ar reveni în lume ar trebui să regăsească absolut neschimbate şi absolut intacte: noţiunile primare ale sufletului omenesc; dispozitivele de baza ale civilizaţiei; principiile moralei. Acestea au caracter static şi permanent. Nu sunt în devenire. Odată aflate, odată sădite, se păstrează. Progresul constă în menţinerea lor, ba chiar în transformarea lor în şi mai statice, şi mai indiscutabile, şi mai absolute reguli. Ar trebui să se afle şi în prezenţa a ceva nou şi de neînţeles pentru el; poezia lumii moderne, estetica, sensibilitatea, farmecul şi melancolia ei. Pe acestea eu le pricep, el nu.

            Ar trebui să mai găsească la un grad altul decât al epocii lui, la un grad mai înalt, termometrul progresului. Să fie adică ordinea şi libertatea  mai puternice decât în vremea lui. În toate însă el să se poată repede pune la curent şi la punct, refacând drumul parcurs, fiindcă acel drum e drumul logic şi firesc al progresului care nu orbecăieşte, ci merge pe linia trasată, merge mai departe însă în aceeaşi direcţie.

Şi trebuie să nu ne jucăm de-a cuvintele! Uite, camaraderia e doar pentru oameni foarte, foarte cumsecade şi presupune un mare progres moral, e o subtilitate psihică şi etică, simpla ei existenţă dovedeşte un standard ideativ extrem de avansat, e posibilă numai între barbaţi şi femei căliţi în morală. Dar ei zic camaraderie şi înţeleg desfrâu. Au schimbat numele, nu relaţia. Păi desfrâul e de când lumea şi nu constituie nici o noutate, nici un progres. Pe când camaraderia – care-n primele clipe l-ar mira pe Guizot – e o noţiune progresistă.

Zi de zi sunt tot mai dispus să cred că însuşirea de căpetenie a fiinţei umane nu este atât iubirea de sine cât ura şi invidia faţă de altul. Iubirea de sine, în fond, nu e cine ştie ce periculoasă. Ura şi invidia sunt cauzele tuturor relelor. Odată cu progresul ele cresc şi domină scena.

Oprescu Președinte!

Respectuoşi faţă de tradiţia care spune să-ţi faci vara sanie şi iarna car, cocoşeii  Ponta şi Antonescu,  au hotărât să ceară mâna găinii celei grase, primarul doctor de Bucureşti, Oprescu, cu care să facă mai bună ciorba de cotoare a USL-ului. Şi-au pus costumaşele posomorâte de firmă, pentru a nu lua ochii românilor cu penajul lor viu colorat - doctrinar, afacerial şi demagogical – şi au purces la drum dis de-dimineaţă împreună cu alte câteva orătănii de prin curţile lor – adică cu curtenii aferenţi.

Cam aşa ar putea să înceapă o relatare, serioasă chiar, în pofida terminologiei zoologice – dar nu e lumea politică o zoologie? – a întâlnirii, trâmbiţate de mai multe zile, de la primăria capitalei. Ce au discutat? Păi, zic ei, despre bugetul capitalei care trebuie revotat, astfel încât „să nu ajungă pe mâinile Elenei Udrea” , despre cum trebuie să se alinieze consilierii usele deciziei preşedinţilor, despre Bucureşti… şi probabil despre proştii de bucureşteni cărora le spunem ce vrem noi, iar ei nu vor înţelege nimic altceva.

Abordarea lui Sorin Oprescu, este însă parte a unei strategii mai largi: sprijinirea primarilor independenţi cu şanse mai mari decât orice candidat de partid. S-au menţionat, în afară de Bucureşti, deocamdată, Timişoara şi Sibiul. Vor mai fi probabil şi altele. (Dacă va mai fi useleul, dacă vor continua strategie…) Dar, pentru că acum avem aceste trei redute să vedem „pe repede înainte” cam care ar fi tabloul posibil.

Timişoara – Cu o cotă încă bună, Ciuhandu de azi nu mai e haiducul venerat de alaltăieri. Cum cei trei au mai colaborat, noua formulă este foarte posibilă, mai ales că din peneţecede nu au mai rămas nici penele, dar-mi-te vreun clapon bătrân şi încă ţanţoş. Problema ar fi a zgândăririi recente a alegătorilor cu, cel puţin neruşinatul, pact de la Timişoara, care, ca în scandările din ’90 a ajuns apoi în toată ţara, şi catindaţii de atunci ai Opoziţiei au pierdut alegerile prezidenţiale. Singur, după datele acestui moment (!), Ciuhandu probabil că ar câştiga primăria. Susţinut de coaliţia „securisto-comunistă-oligarhico-moscovită”, cum o vor vedea timişorenii, s-ar putea să se mai ducă şi el pe acasă, să-şi scrie memoriile.

Sibiu – Aici lucrurile sunt clare: sibienii l-ar vota pe Johanis în orice configuraţie, la orice oră, îmbrăcat sau nud. Peneleul stă şi el bine în inima lor. Pesedeii nu prea, iar conservatorii, piei drace. Dar după cum spuneam, cel mai mult, contează neamţul. Asta dacă nu apare şi un neamţ surpriză, despre care am auzit ceva şoapte; dar poate nu era decât vântul (nu Vântu).

Bucureşti – Aici ar fi mai multe întrebări.

Oprescu a câştigat tocmai pentru că era singur şi antisistem; adică fără pesede.

Pe ansamblu însă, electoratul pedele şi penele, adică aşa-zisul electorat de dreapta, formează în continuare majoritatea şi nu cum greşit s-a spus şi se susţine în continuare, că dreapta a pierdut Bucureştiul. Nu, l-a pierdut pedeleul singur – care tot a luat peste 40% din voturi, în condiţiile în care peneleul şi-a îndemnat alegătorii radicalizaţi să voteze cu Oprescu.

Şi de aici vine prima întrebare: Poate Oprescu să mai câştige dacă este susţinut de usele, adică cu combinaţia „securisto-comunisto-oligarhico-moscovită”, şi în felul acesta acceptă şi reintră în sistem, arătând că totul a fost o farsă?

A doua întrebare e şi mai complicată: Ce-şi doreşte oare Sorin Oprescu?

Mi-e greu să cred că răspunsul este: primăria. Şi nu Preşedinţia, un obiectiv pe care Oprescu a anunţat că-l are în vedere după ce-şi face mâna la capitală. Şi la care nu dat nici un semn că ar fi renunţat. Aşa cum nu a dat niciunul ferm că va mai candida pentru primărie. Şi nici nu are de ce, căci până la alegeri mai sunt încă 14 luni. Iar în politică, mai mult poate decât în alte părţi, timpul este numai relativ: 14 luni - timp mult pentru un personaj cu notorietate; timp puţintel pentru un necunoscut.  În plus, curtea pe care i-o face bicefala preşedinţie uselistă îi foloseşte: îl face mai vizibil, mai preţios, îi creşte cota. Chiar dacă îi refuză, şi poate cu atât mai mult dacă îi refuză, Oprescu va avea de câştigat.

O problemă însă pentru el – dar şi pentru peţitori – este că alegerile pentru primărie sunt în 2012, iar pentru preşedinte în 2014.  Sunt oare pregătiţi românii, şi în primul rând bucureştenii, să mai voteze preşedinte un primar care îşi abandonează mandatul? Nimeni nu va putea să-i răspundă în 2012 la această întrebare? Dacă nu candidează şi aşteaptă 2014, oare nu dă vrabia din mână? Imposibil de răspuns astăzi. Mai uşor la anu’ pe vremea asta.

Dar, să presupunem, candidează la primărie şi câştigă, apoi vrea la Cotroceni; ia să vezi temă de tras singur şuturi în propriul posterior pentru catindatul usele (dacă usele va mai exista) sau pentru catindaţii pesede şi penele (dacă nu). Probabil că dacă va accepta sprijinul i se va cere o garanţie în sensul acesta. Dar dacă nu-i un ordin de sus, din reţea, ce contează o garanţie în Românica de azi. Iar dacă nu acceptă sprijinul…

Deocamdată avem o singură certitudine: o campanie ca aceea pe care i-o fac, pe gratis, Ponta şi Antonescu ar costa altfel mulţi bani. Sau multe garanţii. Sau amândouă.

Am primit de la Fundaţia Arsenie Boca (8) ( listă cu ajutoare pt. copiii îngrijiţi de Păr. Valentin de la Slobozia (Giurgiu); tabel cu persoane care au nevoie de rugăciune)

Dragi prieteni,

 

Mulţumim pentru minunata mobilizare şi răbdare de sâmbăta trecută! Ne referim, bineînţeles, la vizita făcută copiilor din Valea Plopului – Valea Screzii! Suntem foarte încântaţi de darul oferit lor şi nu ştim cum să vă mulţumim! Dumnezeu să vă răsplătească!

 

La sfatul mai multor persoane, de curând, am cercetat o locaţie asemănătoare cu Valea Plopului – Valea Screzii şi anume, Centrul social Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil din Giurgiu . Centrul are ca pion (sprijin) principal pe părintele Ştefan Valentin. Acesta beneficiază cât de cât (nu ştim clar în ce măsură, însă cert e că au nevoie de ajutor) şi de sprijin din partea Episcopiei Giurgiului. După cum spuneam, din câte am aflat acolo e nevoie de ajutor. Părintele Valentin a fost ucenicul părintelui Tanase. Locaţia exactă a centrului este comuna Slobozia, Jud. Giurgiu . Numărul persoanelor ajutate acolo după modelul părintelui Tănase e variabil în timp. De Craciun mai erau 33 de persoane (mame şi copii), însă părintele Valentin mai ajută şi nişte mame rămase în com. Gogoşari, vechea locaţie a centrului.

 

Chiar dacă aparent, pozele pe care vi punem la dispoziţie pe un link lăsa impresia că acolo nu e nevoie de mare lucru, situaţia stă altfel când eşti acolo. Click aici pentru a vizualiza.

 

Rugămintea noastră este aceea de a încerca, dacă se poate, să ajutăm şi copiii din Giurgiu . Noi iniţial ne-am gândit să vă propunem ca din ceea ce se duce la Valea Screzii – Valea Plopului să rupem puţin şi pentru cei din Giurgiu . Puteţi stabilii dumneavoastră modalitatea de sprijinire. Am pregătit şi o listă cu necesarul de acolo, ataşat. Ne-am propus să mergem la ei după Sfintele Paşti, iar înainte de Paşti, pe data de 16.04.2011, mai exact, ne-am propus să mergem la Valea Plopului – Valea Screzii. Detalii despre plecare vom transmite săptămâna viitoare.

 

Ataşat mai găsiţi şi tabelul cu persoanele care au nevoie de rugăciunea noastră! Mulţumim pentru tot efortul!

 

Articolele de săptămâna aceasta sunt:

 

1. Cuviosul Paisie despre nevoia de spovedanie şi de povăţuitor duhovnicesc;
2. Proiectul Avdhela;
3. Sfântul Alexie;
4. Pr. Dionisie Ignat – Euharistia  - Pâinea Vieţii. Paştile creştinilor.

 

Cu preţuire,

 

Irina Coşoveanu

Tabelul cu cele necesare pt Giurgiu și Tabelul cu persoanele care au nevoie de rugăciunea noastră se găsesc în pagina  Ajutoare creştineşti.

Udrea lovește în Blaga prin Vanghelie?

          Chiar dacă justificată, ieșirea de ieri a lui Vanghelie împotriva lui Blaga îmi pare oarecum stridentă. Nu atât prin, să zicem, virulenţa ei, cât mai ales prin conţinut, şi am să explic imediat de ce. Dar mai înainte aş vrea să vedem ce o justifică şi, implicit, cam care este istoricul relaţiei dintre cei doi.

La argumente justificative ar fi în primul rând cel care în mod firesc apare ca detonatorul declaraţiei vangheliene: confesiunile, pe atunci, ministrului Blaga către prietenii noştri americanii de la ambasadă. Ele nu spun însă nimic nou şi nici nu sunt mai grave decât alte evaluări şi acuzaţii care l-au înconjurat pe Vanghelie în această perioadă. Sunt de acolo, din cele deja ştiute de la bătălia pentru scaunul de ministru de interne, de la declaraţia lui Vanghelie din septembrie 2009 privind aşa-zise documente şi casete compromiţătoare pentru Traian Băsescu, pe care le are el de la DGIPI şi, ulterior, de la explozia cazului Voicu. În orice caz, deşi în sinteză spun acelaşi lucru, cuvintele sunt de mai mic impact decât evidenţele probate pe parcursul amintit mai sus. Şi deja perimate.

În al doilea rând, ar putea fi chiar ranchiuna generată de acest caz instrumentat după demisia lui Nica, vulnerabilitatea născută pentru ambiţiosul personaj politic Vanghelie şi dosarul penal care i-a urmat. Sunt argumente care cântăresc extrem de greu: şi ca imagine publică, şi ca pondere în cadrul unui PSD condus tocmai de cel pe care impetuosul primar 5 voia să-l bată pe culoarele congresului psd din 2005, dar şi ca tematică de reflecţie pentru viitorul omului Vanghelie.

În al treilea rând ar fi încărcătura zilei de ieri: Vanghelie pierde o altă bătălie în partid şi este nevoit să adune sfatul politic psd-ist de Bucureşti pentru a-l elimina pe Severin, cel pentru care el garantase pe afişele electorale şi căruia îi garantase, se pare, că nu va fi dat afară din partid. Oricare ar fi natura legăturii lor, ea a părut a fi una destul de strânsă şi furia temperamentalului Careeste, motivată chiar şi numai de nereuşita în faţa lui Ponta, Iliescu, Năstase & Comp. o putem intui ca suficient de intensă încât să debordeze în replica la dezvăluirea (pe care o cunoştea tot târgul) din telegramele americane.

Sunt totuşi şi câteva argumente care să constituie baza unei îndoieli şi care conduc către o altă ipoteză.

Primul ar fi acela că, după cum spuneam şi mai sus, cuvintele lui Blaga au fost între timp certificate şi chiar bătute de realitatea evenimentelor. La câte s-au scris şi spus, şi la care de multe ori, Vanghelie a tăcut ca mortu-n păpuşoi, să te enervezi acum atât de tare pare, indiferent de context, oarecum strident, adică jucat.

Al doilea ar fi că, altfel, Blaga, cel mai iubit dintre pedelişti de către pesedişti, nu i-a stârnit niciodată reflecţii atât de războinice samuraiului Marian – cu excepţia episodului de înfruntare din septembrie 2009, în care Vanghelie s-a repliat rapid şi în care ministrul era cam din întâmplare la faţa locului, şi chiar oarecum stânjenit, războiul pornind pe deasupra lui între Băsescu şi, să-i zicem, grupul Vanghelie.

În al treilea rând pentru că, după cum a fost din plin mediatizat, primarul tocmai a început o colaborare administrativă de anvergură cu două personaje importante din tabăra adversă: Elena Udrea şi Gabriel Oprea. Ori să te legi tocmai acum de cel mai influent om din pedele ar putea să pară o „aroganţă” periculoasă pentru proiectul marelui cartier. Doar dacă mai e ceva?

Dacă tocmai în această colaborare este explicaţia ascunsă, secretul îngropat sub atâtea justificări de necombătut; dacă, profitând de motivaţiile evidente pe care Vanghelie le-ar fi putut avea pentru a-l bălăcări pe Blaga, s-a încercat altceva: şubrezirea poziţiei acestuia în perspectiva alegerilor din pedele? 
E subţire? E un scenariu?

Bine. Mai am un argument.

Al patrulea argument ar fi, după cum spuneam chiar la început, conţinutul declaraţiilor: pentru mine, cel puţin, neaşteptat. Neaşteptat în gura lui Vanghelie, căci despre cine a fost informator, colaborator sau securist, în ţara asta mă pot aştepta la orice; neaşteptat în această situaţie; neaşteptat pentru că este fără istoric.

Dar, latent, mai periculos pentru Blaga decât dacă primarul 5 l-ar fi acuzat de corupţie – şi aici ar fi fost diverse lucruri care s-au mai vehiculat –, despre încălcarea legii – idem –, despre favoritisme – idem. De ce? Pentru că despre toate celelalte s-a mai vorbit şi ele au rămas la nivelul de bârfe, zvonuri, tentative de răzbunare. Perspectivele de a se adeveri, perspectivele ca Blaga, să ajungă un nume la DNA sau procuratura generală sunt, cel puţin în acest moment, şi având în vedere trecutul solid al secretarului general al pedele foarte mici. Şi atunci de ce să dai în cel considerat de Opoziţie ca omul cu care se poate discuta şi colabora? În cel cu care mâine ai putea fi prieten? Cui îi foloseşte această acuzaţie, căci lui Vanghelie – un om căruia nu îi prea scapă porumbeii – nu văd cum, ba din contră?

Deşi aparent cea mai subţire, acuzaţia de „informator” este rea, perfidă, complicată pentru că are un potenţial distructiv latent important. Să ne gândim la alegerile de preşedinte al pedele:

„Dacă alegem în fruntea partidului un om despre care, a doua zi, sau în campanie apare o hârtie, sau un dosar care certifică acuzaţia” - se pot întreba delegaţii pedelişti. „Dacă e chiar adevărat? Dacă Vanghelie a vorbit atât de neaşteptat despre acest lucru înseamnă că ştie ceva. Că cineva i-a spus. Şi poate există şi dovada. Păi nu ne băgăm pe dracu-n casă?”

Poate că mă înşel cu ideea conlucrării dintre adversarii lui Blaga şi Vanghelie. Dar oricum ar fi, cred că o bombă cu ceas a început să ticăie şi, dacă nu apare genistul salvator (?), Blaga are acum o problemă reală; iar zilele care vor urma, nu multe până la conclavul pedelist, ne vor arăta acest lucru.

Omul vrăjit (IV): Magia care ne fură timpul

 
         Aţi văzut, în unele filme, cum vrăjitorii înghit, ca pe un fum, viaţa unor oameni ? Acolo pare caraghios, dar exact aşa face diavolul cu noi, direct sau prin interpuşii lui. Ne înghite.

•  

Aşa face. Ca un vrăjitor. Pentru că el este Marele Vrăjitor. Il capo di tutti...

Cum ne-a amăgit şi ne amăgeşte, cum ne-a sedus şi ne seduce ? Prin vrajă, prin farmece, prin, cu un cuvânt după care tare ne dăm învânt, magie.

Ce este vraja ? 

Ceea ce nu este şi pare a fi ca şi ceea ce este şi în locul a ceea ce este. 

Vraja este amăgire, iluzie, minciună.

Vraja este o imagine deplasată a lumii, ca şi cum o schimbare de lungime de undă ar face ca lucrurile să pară altfel. Vraja înmiresmează rahatul şi poleieşte noroiul, face întunericul să pară lumină şi exilează lumina ca răufăcătoare, aduce închinarea către cele de jos şi ura către Cele de Sus, îndreptăţeşte poftele şi justifică crima. Ea este justificarea, pentru cel care i se dă rob, a neputinţei sufleteşti, a fricii, a laşităţii, a egosimului desăvârşit, a urii de ceilalţi, a veninului, puroiului şi morţii; a dispreţului, a însingurării, a dorinţei de putere, a nimicului.

Urmarea magiei, rodul ei este nimicul, căci aşezându-se în viaţa noastră (adică în timpul nostru) în locul realului, al adevărului, ca negaţie a lor, ea devine negaţie a însăşi vieţii; prin vrajă diavolul ne înghite hulpav timpul fără a lăsa nimic în loc. Vraja este nimicul din existenţa noastră. Şi de prea multe ori din existenţa noastră nu rămâne nimic.

 Doar un tâlhar s-a mântuit       
          Dacă a văzut că nu-i reuşesc decât parţial alte şmecherii (atenţie pentru cei înclinaţi să privească cu îngăduinţă şi haz şmecheria!) - cum ar fi sectarismul catolic, protestant, neoprotestant, filosofic etc. - diavolul vrăjitor a făcut în ultimul secol şi jumătate două mişcări importante:
          - a acoperit viaţa omului cu magia realizărilor tehnice şi
          - l-a pus pe acesta să muncească cât mai mult pentru a le avea.
          Amândouă sunt direcţii tactice de dezvoltare a unei aceleiaşi strategii: devorarea timpului personal, ocuparea lui cu orice altceva - cu nimicuri, adică nimic - decât gândul la Dumnezeu, decât comuniunea cu Dumnezeu, decât viaţa în Dumnezeu. Şi astfel, atunci când ajungem la capăt, nu găsim în urmă nimic pe care să ne sprijinim; să rămână după noi doar neantul indiferenţei şi al păcatelor.
          Pentru aceasta Amăgitorul a aşezat peste lumea reală o lume virtuală (ca să nu ne sperie şi să nu-l descoperim, a mişcat imaginea de fum puţin câte puţin peste secole, până când a ajuns, ca stăzi cele două să nu mai aibă decât puţin lucruri comune) prin care ne plimbă ca printr-un palat fabulos plin de cele mai neînchipuite bogăţii, plăsmuiri pe care cei dinainte nu au putut nici măcar să şi le imagineze. Ne plimbă, ne suie pe acoperişul ei şi ne spune:
         " Uite, toate astea pot fi ale tale, iar tu poţi fi stăpânul acestei lumi. Haide, ai curajul, curiozitatea, dorinţa, plăcerea de a le avea şi folosi şi nu vei mai fi un simplu om, un muritor de rând, ba poate chiar nici muritor, căci ce rost are să ne gândim acum la moarte."
          Şi, uite aşa, deschidem de exemplu televizorul şi ne uităm în faţa acestuia ore în şir, iar dacă vrem să ne ridicăm şi să plecăm constatăm fie că nu putem să ne ridicăm, fie că ceva ne trage cu putere înapoi ca să vedem mai departe sau să mai vedem o poveste care nu e a noastră, dar ar fi putut fi. Şi tot aşa alergăm să ne cumpărăm maşini tot mai performante, computere, note-bookuri. iphone etc. etc. etc., pe care trebuie să le avem pentru că sunt mai teribile decăt cele pe care tocmai le-am cumpărat.
          Dar pentru ca să le ai, trebuie să munceşti. Vrei mai mult şi mai multe, trebuie să stai mai mult la servici, să fii mai loial, mai devotat, mai supus, mai sclav, să ai chiar mai multe servicii, să fii o fiară cu cei asemeni cu tine, să-i dai la o parte, la o adică chiar să-i distrugi pe cei care-ţi stau în cale. Sau trebuie să furi, să loveşti, să mutilezi, să ucizi.
          Timpul tău totuşi trece: fie la televizor, fie pe chat sau porno, fie alergând după altă maşină, după altă casă, după alte "scule", după alte "ţoale", fie risipindu-l prin cluburi, prin locuri "fancy", adică de "fiţe"; fie acolo de unde îţi procuri banii pentru a putea avea toate cele de mai sus. Iar el, Înşelătorul, ne priveşte mulţumit zbaterea nemaiavând a face nimic: noi singuri ne mâncăm timpul, ne autodevorăm, aşa că nu ne mai rămâne răgaz să ne schimbăm, să ne căim, să-l ascultăm pe Hristos şi să-L urmăm. 
         E adevărat că mai avem o şansă: pentru că ce nu ştie întunericitul, singura lui nelinişte, este cât timp mai avem. Mai precis, ne-a terminat, sau putem, ca şi tâlharul de pe cruce, să ne mântuim în chiar ultima clipă, atunci când se părea că soarta ne este pecetluită şi timpul expirat?
         Dar, atenţie! Să nu ne bazăm pe asta: pentru că acest moment nici noi nu-l ştim, nu putem amâna mereu ieşirea de sub vrajă şi revenirea în timp. Căci, amintiţi-vă: doar un tâlhar de pe cruce s-a mântuit. Celălalt, nu.

Mircea Sandu - Numele dezastrului din fotbalul românesc

          Ştiu că nu e singurul responsabil. Mai sunt patronii de cluburi (majoritatea nişte samsari de jucători, şi traficanţi de bani negri), "procuratorii" alţi samsari, alţi traficanţi, funcţionarii cluburilor în frunte cu preşedinţii (locotenenţi ai mafioţilor deghizaţi în patroni şi conducători de cluburi ), Mitică şi liga lui, adică o sumedenie de interlopi care s-au îmbogăţit, se îmbogăţesc, îşi fac imagine, devin VIP-uri, dau cu părerile de se sparg televizoarele de câtă limbă română ştiu şi de câtă minte au. Ultimii, sunt de vină jucătorii, care urmăresc mirajele şi nu carierele solide, care vor repede milioane, femei, maşini, ţoale, vile, iahturi, dar nu pun nimic în mintea lor uitând, sau neştiind, căci cine să le spună, că fotbalul, ca şi toate celelalte, înseamnă ceva talent dar şi minte şi muncă şi răbdare.
           Ei bine, ştiu toate astea şi multe altele - chiar dacă nu am mai scris până acum nici despre fotbal, nici despre sport în general. Dar, pentru că toate trebuie să poarte un nume, pentru că peste toate există conducători plătiţi cu bani mulţi şi deci în aceeaşi măsură responsabili, îmi susţin afirmaţia din titlu:
           MIRCEA SANDU ESTE NUMELE DEZASTRULUI DIN FOTBALUL ROMÂNESC.
           Pentru că în lunga lui guvernare a fotbalului, în nesfârşitul lui mandat de prim reprezentant, fotbalul românesc s-a prăbuşit an de an, la început mai încet, acum deja catastrofic. Sub el România a căzut de pe locul 12 pe, probabil peste 100 în scurt timp, sub el şi oamenii pe care şi i-a ales, fotbalul românesc a ajuns un coşmar: şi la naţională şi la cluburi - şi să nu-mi spună de Liga lui Mitică, că i-o dau să o înghită. Şi o ultimă lovitură marca MS: el l-a pus pe acest fotbalist şi antrenor anonim, poate un om în regulă în ale lui, cunoscut doar ca băiatul lui Lucescu, antrenorul naţionalei.
          Nu am să continui. Nu vreau să fac, nici nu sunt cel mai nimerit, nici nu am timpul şi toate datele necesare, pentru a face o analiză cu multe nume, informaţii, elemente de arhivă. Am vrut să spun doar ceea ce am anunţat în titlu şi apoi, firesc, am susţinut: acest verdict.
          Şi încă ceva:
          Mircea Sandu şi echipa de conducere a FRF trebuie să-şi dea demisia.
          Dar, pentru că sindromul Severin funcţionează nu numai în politică: Punem pariu că nu şi-o va da! (Că doar i-a mai fost cerută şi a zis că el are numai merite, vina e în altă parte. Unde? Nu se ştie!) Nici el nici ceilalţi! Şi după cum văd nici nefericitul ăsta de Nimeni pus la cârma naţionalei din cine ştie ce interese.
            Aşa că, oameni buni: PRESIUNE.
            Puneţi (mă adresez celor care chiar suferă pentru această situaţie) presiune pe ei; aveţi mijloace, comunicaţi repede, vă mişcaţi mai repede decât ei, sunteţi, sunt sigur, mai inteligenţi, aveţi idei, mijloace, putere.
          În Tunisia, datorită internetului, a căzut un regim politic. Aşa că, ce e aia conducerea unei federaţii?

Sfaturi pentru vicioși

     Sfaturi practice date (în deplină cunoştinţă de cauză), după o convorbire cu părintele Traian Pop, celor loviţi de un viciu capital, de un păcat cronic grav. În primul rând, nu mai săvârşi păcatul. (Asupra acestui dintâi sfat suntem ispitiţi a trece repede pentru a ne pierde în lamentaţii şi analize. Şi totuşi este pe cât de simplu pe atât de esenţial. Nu este de ajuns să ai conştiinţa păcatului. E mare lucru, dar se mai cere înfrânarea.)
    Apoi, nu te lăsa atras de ispita exhibiţionismului, de plăcerea – şi morbidă şi indiscretă – de a ferici pe toţi oamenii cu amănunte tehnice şi confidenţe intempestive. Păcătoşii care procedează astfel seamănă cu bolnavii care socotesc necesar să dea informaţii din cele mai puţin apetisante şi mai lipsite de interes pentru alţii.
    Alt pericol este al tendinţei de tragedizare. Nu orice om atins de un mare viciu este, necesarmente, un erou tragic. Se poate să fii un ins foarte banal şi un spirit foarte mediocru. Gravitatea viciului nu implică măreţia caracterului, ascuţimea minţii, tăria personalităţii.
    Sfatul al patrulea: nu strică puţină îngăduinţă faţă de tine însuţi, un oarecare zâmbet şi modestie. Nu te lua prea în serios şi în sublim. Nu te grăbi să admiţi că eşti o făptură cu totul excepţională, a iadului şi a Răului. E o belea, fireşte, şi mare, dar n-o preface în Blestem, ci mai degrabă în provocare; challenge.
    În sfârşit: caracterul dramatic al viciului, ca şi al bolii, nu te îndreptăţeşte a nesocoti remediile de bun simţ.

Părintele Nicolae STEINHARDT

Russel Kirk: Imaginația morală (I)

          Imaginația morală este o sursă nesfârșită de inspirație care ne ridică la principiile fundamentale pe măsură ce ne ghidează către virtute şi înţelepciune şi mântuire.

           În librăriile cu franciză ale anului Domnului 1981, rafturile sunt înţesate cu iluziile şi dezamăgirile decadenţei litarare. Totuşi nicio civilizaţie nu se poate mulţumi la nesfârşit cu plictiseala literară şi cu violenţa literară. Odată în plus, în paginile unei cărţi o conştiinţă poate vorbi altei conştiinţe, iar generaţia însetată care se ridică îşi poate căuta drumul ei către izvoarele imaginaţiei morale. Prima lectură anuală a acestui nou Centru pentru Studiul Valorilor Creştine în Literatură este o încercare de a descrie acea înaltă capacitate de percepere şi descriere, care a fost denumită „imaginaţia morală” şi de a lega acea imaginaţie de ceea ce Chateaubriand a numit”geniul creştinătăţii”. Ceea ce a fost odată, poate să fie din nou.

          Ce este această “imaginaţie morală”? Expresia îi aparţine lui Edmund Burke şi a apărut în cartea lui Reflecţii asupra Revoluţiei din Franţa. Burke descrie distrugerea moravurilor civilizatoare de către revoluţionari :
  
          « Toată ţesătura decentă a vieţii trebuie să fie ruptă violent. Toate ideile adăugate în timp, alimentate din cămara unei imaginaţii morale, pe care o posedă inima, iar înţelegerea o validează, ca necesară pentru a acoperi defectele naturii noastre tremurânde în goliciune şi să o ridice  la demnitate în propria noastră evaluare, trebuie aruncate în aer ca fiind ridicole, absurde şi învechite.
 
          În această aşezare a lucrurilor, un rege nu este decât un om ; o regină nu este decât o femeie ; o femeie nu este decât un animal ; şi nu un animal de cea mai bună calitate. Toată preţuirea care este arătată sexului în general ca atare, şi fără păreri deosebite, trebuie privită ca romanţioasă şi prostească... În schema acestei filozofii barbare, care este rodul inimilor îngheţate şi al gândirilor noroioase, şi care sunt tot atât de lipsite de înţelepciune solidă pe cât sunt fără de nici un pic de bun gust şi de eleganţă, legile trebuie să fie susţinute numai de către groaza pe care o inspiră şi de către interesul pe care fiecare individ îl poate găsi în ele din punctul de vedere al propriilor speculaţii sau care se poate revărsa peste ele dinspre interesele sale particulare. În galeriile de mină ale academiei lor, la capătul fiecărui culoar nu vezi nimic altceva decât spânzurători... 

          Nimic nu e mai sigur decât faptul că moravurile noastre, civilizaţia noastră, şi toate lucrurile bune care sunt legate de aceste moravuri şi de această civilizaţie, au depins de secole, în această lumea europeană a nostră, de două principii; mai precis de spiritul onoarei şi de spiritul religiei.

          Imaginaţia morală aspiră la recunoaşterea ordinii adevărate în suflet şi a ordinii corecte în comunitate.  Va urma

Traducere: Paul Ghiţiu
 

Postul mâinilor, picioarelor, ochilor, urechilor, limbii

(Tâlcuire a Postului Paştilor călăuzită de omilia Sf. Ioan Gură de Aur)

Dezbracă-te de treburile lumeşti şi vei fi gol ca un luptător, armează-te cu armele duhului şi vei fi înarmat ca un ostaş; dezbracă-te de grijile cele vremelnice căci timpul postului este un timp de luptă, armează-te cu armele duhului căci nouă ne stă înainte un greu război împotriva Satanei şi a puterii lui. De aceea, noi trebuie să ne dezbrăcăm, pentru ca diavolul să nu se poată apuca de nimic, şi să fim înarmaţi din toate părţile ca să nu putem fi răniţi de nicăieri. Astfel îl îndeamnă Sf. Ioan Gură de Aur pe creştin pentru lupta cea mare a acestei vieţi întru care postul ne este învăţătură şi pregătire. Postul cel adevărat este însă nu numai înfrânarea de la mâncare, ci încă şi înfrânarea de la păcate: fariseul postitor dar plin de trufie a fost întrecut de vameşul nepostitor dar smerit, iar ninivitenii s-au salvat şi şi-au salvat cetatea nu numai postind de la mîncare şi îmbrăcînd hainele de jale ci prin schimbarea vieţuirii lor.

Şi iată şi ce vrea să zică sfântul cu schimbarea vieţii noastre: Cînd vezi un sărac, fie-ţi milă de dânsul. Când vezi un vrăjmaş, împacă-te cu dânsul. De vezi pe aproapele tău norocit, nu-l pizmui. (…) Mâinile tale să postească rămânând curate de averea cea nedreaptă şi de lăcomia câştigului. Picioarele tale trebuie să postească nemergând la desfătările cele necuviincioase. Ochii trebuie să postească neuitându-se cu poftă şi aprindere. Ar fi cea mai mare nebunie a opri gurii chiar mâncarea cea învoită, iară ochiului, dimpotrivă, a-i îngădui privirea cea păcătoasă. (…) Postul urechii stă în a nu asculta clevetirile şi vorbele cele rele asupra cuiva. (…) încă şi gura trebuie să postească, înfrânându-se de la vorbele cele de ruşine, de la înjurături sau sudalme; căci ce ar folosi dacă noi nu mâncăm carnea dobitoacelor, dar ca nişte fiare sălbatice sfâşiem numele cel bun al fraţilor noştri? Clevetirea este mare păcat pentru că face rău nu numai celui ce cleveteşte cât şi celui care te-a ascultat care dacă este rău se va face mai mult, iar de este drept va cădea în mândrie, sau celui clevetit pe care, prin defăimarea ta, l-ai făcut mai fără ruşine şi totodată mai învrăjmăşit asupra ta. Soluţia este alta: Dar poate tu voieşti să îmbunătăţeşti pe fratele tău, văzându-i păcatele lui. Iată, dacă tu voieşti aceasta, atunci plânge, cere de la Dumnezeu ajutorul Lui, ia pe fratele tău la o parte, sfătuieşte-l îndeosebi, povăţuieşte-l, mângâie-l. Îndemnul cel bun, pe care părintele îl pomeneşte la defăimare dar se referă la toate cele amintite mai sus este de a ne îngriji de păcatele noastre; să cercetăm propria viaţă, să căutăm calea pentru schimbare şi când a sosit timpul postului, ca o vară a sufletului, precum ostaşii să curăţim armele noastre, precum lucrătorii de pământ să ascuţim secerele noastre, precum corăbierii, împotriva valurilor poftelor celor fără de rânduială, să opunem cugetările cele sfinte, precum călătorii să începem călătoria la cer şi precum luptătorii să ne pregătim pentru luptă. 
Iar, ca să fii un luptător, dezbracă-te de treburile lumeşti….

 

 

O bunăvestire pentru România?

          Nu aş vrea să mă grăbesc.
          Nu aş vrea să mă entuziasmez degeaba.
          Mai ales, nu aş vrea să hrănesc greşit speranţele altora.
          Dar de ceva timp - şi mai ales în ultimele 3-4 săptămâni se întâmplă ceva incredibil în România. Se descoperă şi se atacă şerpării. Se chiuretează - cu o dibăcie, un profesionalim de care nu credeam că sunt capabili doctorii sociali - buboaie din care puroiul, curgând şi fumegând, intoxica societatea până la copii de doar câţiva ani. Se ataca redutele hoţiei, corupţiei, minciunii, degradării umane. Se deschid ferestrele încăperii sufocate de liniştea putrefiantă, iar aerul toxic al descompunerii fiinţei umane este înlocuit cu un aer proaspăt de primăvară.
          E încă neclar - o ştiu     
          E încă prea puţin - o ştiu.
          E încă nesigur - o ştiu.
          Dar nu mă feresc să remarc şi să salut cu toată bucuria aceste EVENIMENTE. Pentru că chiar dacă sunt toate şansele să mă înşel şi să greşesc, să se fâsâie şi să fie şi mai rău, mai ştiu un lucru: Puterea cuvântului. 
          Le spun pentru că din momentul în care rostesc aceste lucruri clar şi răspicat, din momentul în care mă bucur şi le bine întâmpin, ştiu că schimb, cu cuvintele mele tabloul din clipa imediat anterioară. Şi dacă alţii înţeleg ca şi mine şi rostesc şi ei, şansele de reuşită cresc. Nicicând după aceea lucrurile nu vor mai fi la fel. Cuvintele noastre vor pune în mişcare tainice mecanisme care vor schimba iremediabil cursul evenimentelor.
          CUVÂNTUL a făcut omul şi universul. Noi nu suntem Dumnezeu, dar cuvântul nostru are, după cum vedem de atâtea milenii, în lumea noastră puterea formidabilă de a făuri sau de a distruge. Pentru că începând cu gândul, tot ceea ce facem şi suntem este cuvânt.
           Trăim astăzi un eveniment crucial pentru om: Bunavestire, Cuvântul Domnului către Fecioară anunţând coborârea Fiului în lume pentru noi. Începutul unei mari dezvăluiri, pe care nu o înţelegem: însemnătatea noastră pentru Dumnezeu: poate că suntem mai mici şi mai trecători decât un fir de praf sau decât o furnică, după cum se spun unii, dar pentru acest mai mic decât un fir de praf sau decât o furnică a venit şi a murit Dumnezeu în lume.
           Tot astăzi, după ce am scris despre Don Marius Petcu, mi s-au adunat evenimentele de care vorbeam mai înainte sub acest cuvânt binecuvântat: bunăvestire. Evident, păstrând proporţiile. Azi, de Bunavestire am avut senzaţia că înţeleg că şi pentru România, încă şoptit, încă firav, ni se anunţă o veste bună. Pe acest palier.
           Şi cred că este o bunăvestire şi pentru Petcu şi alţi ticăloşi: lăsaţi în libertate, cu atât mai mult la locul lor, ar fi continuat să hălăduiască înţepeniţi în rele până când ar fi fost prea târziu ca să mai poată scăpa din ghearele marelui Înşelător, sau până când - tot aia - ar fi murit fără să apuce să înţeleagă şi să se căiască. Aşa, prinşi, judecaţi, închişi, deveniţi repere ale ruşinii poate că vor avea un cutremur care să le spargă crusta de blestemăţii care le-a înlocuit pielea sufletului cu solzii reci şi veninoşi ai întunericului. Interlopilor de toate soiurile li se mai dă o şansă. Depinde de ei ce vor alege.