Jurnal conservator - Russel Kirk: Zece principii conservatoare (II)

       Încep cu acest text de bază, pe care Kirk l-a pus în pagină după ce vorbise şi scrisese despre conservatorism o viaţă întreagă, şi care ar putea să fie în continuare grila de citire şi înţelegere, o prezentare, într-o selecţie proprie, a gândirii şi acţiunii conservatoare.      
În primul rând conservatorii cred că există o ordine morală de durată. Ordinea este făcută pentru om, şi omul este făcut pentru ea: natura umană este o constantă, şi adevărurile morale sunt permanente.
Acest cuvânt ordine semnifică armonia. Există două feluri sau două tipuri de ordine: ordinea interioară a sufletului, şi ordinea exteriuoară a poporului. În urmă cu douăzeci şi cinci de secole, Platon a expus această doctrină, dar chiar şi celor educaţi din zilele noastre le vine greu să o înţeleagă. Problema ordinii a fost principala preocupare a conservatorilor chiar din momentul în care conservator a devenit un termen al politicii.
Lumea secolului nostru douăzeci a trecut prin experienţa hidoaselor consecinţe ale prăbuşirii încrederii într-o ordine morală. Asemănător atrocităţilor şi dezastrelor din Grecia secolului cinci înainte de Hristos, ruinele marilor naţiuni din secolul nostru ne arată groapa în care au căzut societăţile care au confundat egoismul isteţ, sau comenzile sociale ingenioase, cu alternative atrăgătoare la învechita ordine morală.
Intelectualii liberali au spus despre conservatori că aceştia cred că toate problemele sociale, sunt în fond chestiuni de moralitate particulară. Înţeleasă aşa cum se cuvine, această afirmaţie este cu totul adevărată. O societate în care bărbaţii şi femeile sunt conduşi de credinţa într-o ordine morală stabilă, de un adânc simţ al binelui şi răului, de convingerile personale despre dreptate şi onoare va fi o societate bună - indiferent de maşinăria polirică pe care o va utiliza; în timp ce o societate în care bărbaţii şi femeile  sunt, din punct de vedere moral, în voia valurilor, necunoscători ai normelor şi concentraţi mai ales asupra unor satisfacţii ale poftelor, va fi o societate rea - indiferent de câţi oameni votează şi indiferent de cât de liberală poate să fie constituţia ei oficială.

În al doliea rând, conservatorul rămâne credincios tradiţiei, convenţiei şi continuităţii. Este un vechi obicei care permite oamenilor să trăiască împreună în pace; distrugătorii de tradiţie demolează mai mult decât ştiu sau decât doresc. Datorită convenţiei - un cuvânt de care s-a abuzat mult în ultima vreme - noi am reuşit să evităm interminabilele dispute despre drepturi şi datorii: legea la bază este o colecţie de convenţii. Continuitatea este mijlocul prin care se leagă o generaţie de alta; înseamnă la fel de mult pentru societate cât şi pentru persoană; fără ea viaţa ar fi fără sens. Dacă revoluţiile de succes au ras vechile tradiţii, vechile convenţii luate în zeflemea şi au spart continuitatea instituţiilor sociale - de ce, în prezent ele descoperă necesitatea de a stabili tradiţii şi convenţii noi şi o nouă continuitate; dar acest proces este dureros şi încet; iar noua ordine socială care eventual răsare poate să fie cu mult inferioară vechii ordini pe care radicalii au răsturnat-o în zelul lor de a construi Paradisul pământesc.

În al treilea rând, conservatorii cred în ceea ce poate să fie numit principiul legii nescrise. Conservatorii simt că oamenii moderni sunt pitici cocoţaţi pe umerii unor uriaşi, capabili să vadă mai departe decât strămoşii lor numai datorită staturii impozante a celor care ne-au precedat în timp. De aceea, conservatorii pun extrem de des accentul pe importanţa legii nescrise - adică, a lucrurilor stabilite  a urmare a unei utilizări imemoriale, astfel încât mintea omului să nu alerge în sens contrar. Există drepturi a căror ratificare de bază este vechimea lor - adesea, inclusiv drepturi la proprietate.  În mod similar,  moravurile noastre sunt în mare parte bazate pe cutumă. Conservatorii argumentează că este puţin probabil ca noi, cei moderni, să mai facem descoperiri de seamă în ceea ce priveşte morala sau politica sau gustul. Este periculos să cântăreşti orice  apariţie trecătoare pe baza judecăţii particulare şi a raţiunii particulare. Individul este nesăbuit dar specia este înţeleaptă, a spus Burke. În politică am face bine să ne servim de precedent şi precepte şi chiar de prejudecată, pentru că misterioasa întrupare a rasei umane a dobândit o înţelepciune necrisă cu mult mai mai mare decât judecata particulară măruntă a oricăruia dintre oameni. (Va urma)

Traducere: Paul Ghiţiu  

Jurnal polemic - Despre slăbiciunea puterii lui Traian Băsescu (II)

Cu ceva timp în urmă, bunul meu prieten, Cristi Pantelimon mi-a trimis un text polemic - după cum este foarte clar afirmat din chiar primele lui cuvinte - , cu titlul "Despre slăbiciunea lui Traian Băsescu" pe care l-am publicat pe blogul meu. I-am promis atunci că, repede, am să-i dau şi răspunsul. N-a fost să fie aşa. Un program, destul de aglomerat m-a obligat să ies pe blog numai cu texte scurte - în cazul celor scrise de mine şi nu împrumutate.
Textul lui Cristi Pantelimon îmi dă prilejul să mă refer la două greşeli cvasi-generale ale consumatorilor de politică din România şi nu  numai. În plus, să spun ce cred eu despre Traian Băsescu.

Chiar dacă nu se vede se simte: Cristi nu se poate abţine să nu se poziţioneze faţă de mine ca faţă de un fan al lui Traian Băsescu. O primă greşeală a cetăţeanului care intră în jocul (demonic) al democraţiei. Este cea mai răspândită atitudine în România de azi, mult exacerbată de mass-media în dorinţa ei nebunească de a face rating cu orice preţ, chiar cu preţul de a ne transforma pe toţi, ca la fotbal, în fani; ba mai mult în ultraşi, în rupători de scaune, aruncători de petarde, mânuitori de lanţuri; ca să ne ofere apoi tot nouă un spectacol meni să ne upgradeze emoţiile şi răbufnirile, cruzimea, violenţa, intoleranţa, nebunia.

Poziţia mea faţă de Preşedintele României nu este aceea de fan: Preşedintele nu e un club de fotbal, nu e un personaj de telenovelă; este primul funcţionar al ţării, pe care îl plătesc şi de la care am nişte aşteptări.

Din această primă greşeală derivă o a doua greşeală pe care o facem frecvent cu toţii: aşezarea omului care ajunge la Cotroceni, sau în Victoria pe un piedestal înalt pe care să-l adorăm aşa cum fac adesea îndrăgostiţii. Când personajul real nu se arată a fi chiar cel pe care ni l-am imaginat ne supărăm pe el şi începem să-l urâm. Spargem soclul, dărâmâm statuia şi o facem bucăţi cu barosul sentimenetelor noastre confuze.

Dar pe aceşti oameni îi ştiam dinainte; tot dinainte ştim mediile politice din care vin, oamenii cu care lucrează, ce au făcut acestea ţară, adică pentru noi, cât bine, dacă au făcut ceva bine, cât rău. Ştim, adică cu cine avem de-a face. Si atunci, de unde iluzii?

Nu, aici nu e loc de iluzii, pentru că atât timp cât ne vom lăsa manevraţi emoţional de politicieni şi mai ales de mass-media cu interesele ei şi ale mogulilor ei, nu vom face decât că fim tot mai păcăliţi, tot mai dezamăgiţi, tot mai supăraţi.

Nu, după cum am spus, e vorba despre un contract: ce dau ei şi ce dăm noi. Cum acum avem o, aşa-zisă piaţă politică şi nu un monopol, aleg dintre cei care mi se prezintă. Eu sunt un contribuabil care îi plătesc, iar politicienii trebuie să facă pentru mine nişte lucruri. Facem contractul şi la treabă. Că piaţa e deformată şi monotonă şi trebuie, din nefericire să aleg dintre aceelaşi oferte ambalate puţin altfel, asta e altă chestie. Dar atunci când îi trimit acolo şi îi plătesc trebuie să ştiu, eu în primul rând pentru ce o fac, de ce l-am ales pe acesta şi nu pe acela, cât la sută mă aştept să facă din cât au promis etc. Această analiză, această evaluare, urmărirea indicatorilor  trebuie făcute la rece, ca într-o afacere din care îmi doresc să câştig dar pot şi să pierd.

            În sensul celor de mai sus, pentru mine Traian Băsescu nu e nici Steaua, nici Dinamo nici Oţelul Galaţi; este un funcţionar, primul funcţionar al ţării pe care îl plătesc să facă ce  nu putem face noi ceilalţi 19-20 de milioane; nu am o pasiune pentru el (până să fie preşedinte, am fost chiar foarte critic cu el), am un contract. Şi Traian Băsescu a făcut câteva lucruri pe care nu le-au făcut precedenţii preşedinţi şi le-ar fi făcut niciunul dintre contracandidaţii săi.

           

A condamnat comunismul.

Pe Iliescu îl înţeleg, cum era să facă aşa ceva şi să se condamne singur. Nu a făcut-o.  Nu m-am aşteptat la aşa ceva de la el. Nu era în caietul de sarcini, deci nu-l condamn pentru asta, el mi-a luat oricum banii fără contract, prin înşelăciune. Pe el îl condamn pentru tot ceea ce este rău acum.

Pe Constantinescu îl iert dar nu-l înţeleg. Cu el am avut contract. Ba am fost chiar acolo. Şi pentru că am fost acolo l-am văzut din interior: un om mic, ca vocea lui piţigăiată, ajuns pe un scaun de uriaş. L-au apucat nebuniile, se visa lider regional, gândea viitorul numai prin prisma realegerii sale. A fost ridicol. E ridicol în continuare. Cristi zice că, poate, s-a scrificat. Aiurea, nu i-a ieşit.

A pornit bulgărele anticorupţiei.

Nici un altul nu ar fi făcut-o.

A răscolit, după cum zicea cineva, haznaua până la fund şi azi rahatul pluteşte la suprafaţă, cu chipuri şi nume mai cunoscute sau mai puţin cunoscute, din  toate partidele (consistent din PDL), miniştri, parlamentari, preşedinţi de consilii judeţene, primari. Vă imaginaţi aşa ceva sub Geoană, sau Ponta sau Antonescu?

A pornit timida încercare de reformare a statului. Instituţii importante încep să se dezmorţească.

Nicun altul nu ar fi făcut-o.

Mişcarea DNA-ului din ultima vreme, de exemplu, pare, în contrast cu liniştea din trecut, o poveste fantastică. Şi nu numai DNA-ul se mişcă

A vorbit clar şi răspicat către Rusia.

A sprijinit Basarabia.

Cât a făcut, cum a făcut? Atât cât a ştiut, cât putut el şi l-au lăsat demonii care locuiesc şi înăuntrul său ca în al oricărui alt politician (şi oricărui alt om).  

Traian Băsescu nu s-a născut într-o familie bogată, eventual de polticieni din tată-n fiu în care să consume politica pe pâine albă cu unt din fructe exotice, nu a studiat la Yale, Harvard, Georgetown.. E un marinar ajuns în politică, cu o cultură probabil precară posibil completată timid în ultimii ani, fără cunoştinţe de politologie şi filozofie politică, care a adus blugi şi whisky pe vremea, care părea eternă, a lui „Ceaşcă”.

Sincer să fiu, mă aşteptam la mai puţin, mă aşteptam să fie mai ticălos, aşa cum fuseseră ceilalţi şi cum sunt atâţia în jur. E prima oară când în schimbul a ce am dat mi-a dat ceva, nu m-a scuipat între ochi zâmbind şi spunându-mi că mă iubeşte. Pentru mine, pentru familia mea, pentru cei care au fost omorâţi şi batjocoriţi de criminalii comunişti ai lui Iliescu, omorâţi şi deportaţi de sovieticii lui Lenin şi ai lui Iliescu, pentru viitorul copiilor noştri a făcut ceva. Poate că foarte puţin. Dar e prima oară când de la o funcţie politică obţinem o valoare cu plus; plus 0,5 e, oricum ai întoarce-o mai mult decât minus 100.

Evident, aşa cum face şi Cristi, în acest punct discuţia s-ar concentra pe: Dar cu ce preţ? Cu ce pierderi? Cu învrăjbirea unei ţări întregi? Cu sporirea dezordinei?

De ce nu?

Voi reveni la eseul lui Pantelimon, la tema conducătorului înţelept pe care el o propune şi implicit voi continua discuţia despre Traian Băsescu. Adică, va urma.

Jurnal conservator - Russel Kirk: Zece principii conservatoare

   Încep cu acest text de bază, pe care Kirk l-a pus în pagină după ce vorbise şi scrisese despre conservatorism o viaţă întreagă, şi care ar putea să fie în continuare grila de citire şi înţelegere, o prezentare, într-o selecţie proprie, a gândirii şi acţiunii conservatoare.    

      Nefiind nici religie, nici ideologie, mulţimea de opinii numită conservatorism nu are nicio Biblie, niciun Capitalul pentru a furniza dogme. În măsura în care este posibil să se determine ce cred conservatorii, principiile de bază ale convingerilor conservatoare provin din ceea ce scriitorii conservatori importanţi şi persoane publice au mărturisit deschis pe durata ultimelor două secole. După câteva comentarii introductive asupra acestei teme generale, voi continua cu prezentarea a zece astfel de principii conservatoare.

       Poate că ar fi nimerit ca, de cele mai multe ori, acest cuvânt "conservator" să-l folosim mai cu seamă ca adjectiv. Pentru că nu există un Model Conservator, iar conservatorismul este negarea însăşi a ideologiei: este o stare a minţii, un anume fel de natură umană, un anume fel de a-ţi îndrepta privirea asupra ordinii  sociale civile.  

       Comportamentul pe care îl numim conservatorism este susţinut mai curând de un corpus de sentimente decât de un sistem de dogme ideologice. Este aproape un adevăr faptul că un conservator poate să fie definit drept o persoană care se consideră pe sine în felul acesta. Mişcarea conservatoare sau această colecţie de opinii poate să găzduiască o mare diversitate de puncte de vedere asupra multor subiecte, neexistând nici un Test Act (1), nici 39 de articole ale vreunui crez conservator.

       În esenţă, persoana conservatoare este pur şi simplu oricine care găseşte că lucrurile  stabile sunt mai plăcute decât haosul şi noaptea primordială. (Deşi conservatorii ştiu, de la Burke, că "schimbarea sănătoasă este mijlocul supravieţuirii noastre".) Continuitatea experienţei istorice a unui popor, spun conservatorii, oferă politicii un ghid mult mai bun decât conceptele abstracte ale filozofilor de cafenea. Pe de altă parte, bineînţeles că credinţa conservatoare înseamnă mai mult decât această atitudine generală.

       Nu este posibil să se întocmească un catalog ordonat al convingerilor conservatoare; cu toate acestea, vă ofer, pe scurt, zece principii generale; cred că se poate spune cu siguranţă că cei mai mulţi dintre conservatori vor subscrie la cele mai multe dintre aceste reguli de conduită. În diversele ediţii ale cărţii mele Gândirea conservatoare (The Conservative Mind) am enumerat anumite canoane ale gândirii conservatoare - lista lor fiind diferită de la ediţie la ediţie; în cadrul antologiei mele Carte conservatoare de buzunar (The Portable Conservative Reader) dau unele variaţiuni pe această temă. În cele de mai jos vă voi prezenta un rezumat al asumărilor conservatoare diferit oarecum de canoanele pe care le-am prezentat în cele două cărţi ale mele. Pe scurt, varietatea de moduri în care vederile conservatoare îşi pot găsi expresia este ea însăşi dovada faptului că conservatorismul nu este fixat ideologic. Lucrurile pe care anumite principii conservatoare pun accentul într-o perioadă dată vor diferi funcţie de circumstanţele şi necesităţile epocii rerspective. Cele zece articole de credinţă care urmează reflectă accentele pe care le pun conservatorii din America acestui moment.  (Va urma)



(1) Test Acts au fost o serie de legi penale din Anglia care serveau ca un test religios pentru funcţiile publice şi impuneau diverse interdicţii civile între romano-catolici şi nonconformiştii protestanţi.

Traducere: Paul Ghiţiu 

                                                                                         

      

Tristeţea strălucitoare a Postului cel Mare

          Când un om purcede într-o călătorie trebuie să cunoască încotro se îndreaptă. La fel se întâmplă şi cu Postul cel Mare. Mai presus de orice, Postul cel Mare este o călătorie duhovnicească, iar destinaţia sa este Paştile, “Praznic al praznicelor”. Postul este pregătirea pentru “plinirea Paştilor, descoperirea cea adevărată”. De aceea trebuie să începem prin a încerca să înţelegem legătura dintre Post şi Paşti, pentru că aceasta descoperă ceva esenţial, ceva fundamental referitor la credinţa şi viaţa noastră creştină.

Este oare necesar să explicăm că Paştile sunt mult mai mult decât una dintre sărbători, mult mai mult decât o comemorare anuală a unui eveniment trecut? Oricine a luat parte, chiar şi o singură dată, la acea noapte care este “mai luminoasă decât ziua”, care a gustat din acea unică bucurie cunoaşte acest lucru. Dar ce este această bucurie? De ce putem cânta aşa cum o facem în timpul liturghiei pascale: “Astăzi toate s-au umplut de lumină, cerul şi pământul şi cele de sub pământ”? Cu ce înţeles prăznuim, aşa cum afirmam că o facem: moartea morţii, zdrobirea iadului, începutul unei noi şi nesfârşite vieţi…? Răspunsul la toate aceste întrebări este noua viaţă, care cu aproape două mii de ani în urmă a răsărit din mormânt, ne-a fost dăruită nouă, tuturor celor care credem în Hristos. şi ne-a fost dată în ziua Botezului nostru, în care, aşa cum Sfântul Apostol Pavel spune: ne-am îngropat cu El în moarte prin botez, pentru ca precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii (Romani VI,4). Astfel, de Paşti, prăznuim învierea lui Hristos ca pe ceva ce s-a petrecut şi încă se mai petrece cu noi. Pentru că fiecare am căpătat darul acestei vieţi noi, puterea de a o primi înăuntrul nostru şi de a trăi după rânduielile ei. Este un dar care schimbă total atitudinea noatră faţă de orice în această lume, inclusiv faţă de moarte. Prin acest dar putem să afirmăm cu bucurie: Moartea nu există! O, dar moartea este încă acolo, să fim siguri, încă o înfruntăm, iar într-o zi va veni să ne ia. Căci în aceasta stă întrega noastră credinţă: prin propria Sa moarte, Hristos a schimbat natura intimă a morţii, a transformat-o într-o punte – o trecere, nişte Paşti – către împărăţia lui Dumnezeu, schimbând tragedia tragediilor într-o biruinţă capitală. Cu pe moarte călcând ne-a făcut iarăşi părtaşi la învierea Sa. Acesta este motivul pentru care, la sfârşitul Utreniei Paştilor spunem: Hristos a înviat şi viaţa stăpâneşte! Hristos a înviat şi nici un mort nu rămâne în mormânt! 

Alexander Schmemann  (Întregul text în pagina de Ortodoxie)

Jurnal polemic - Despre slăbiciunea puterii lui Traian Băsescu

       Cu ceva timp în urmă, bunul meu prieten, Cristi Pantelimon mi-a trimis un text polemic - după cum este foarte clar afirmat din chiar primele lui cuvinte - , cu titlul "Despre slăbiciunea lui Traian Băsescu" pe care l-am publicat pe blogul meu. I-am promis atunci că, repede, am să-i dau şi răspunsul. N-a fost să fie aşa. Un program, destul de aglomerat m-a obligat să ies pe blog numai cu texte scurte - în cazul celor scrise de mine şi nu împrumutate.
       Cineva familiarizat cu acest blog ar putea să fie uimit: de ce un text polemic când proprietarul blogului nu a vorbit despre preşedinte decât în trecere, fără aprecieri sau critici? De unde această discuţie în contradictoriu?
       Evident, din trecut.  Din cel mai îndepărtat dar chiar din trecutul foarte apropiat: în urmă doar cu vreo câteva zile (2 poate) Cristi îmi scrisese că mă citeşte şi că mă felicită pentru consecvenţa cu care îl apăr pe Băsescu - mesajul nu avea, vă asigur, nicio urmă de ironie; era concluzia firească a discuţiilor anterioare şi a faptului că eram printre puţinii care nu tras şuturi în acest sac de box popular.
      Dar a mai fost un motiv serios pentru care nu am putut să-i răspund: după cum puteţi constata citindu-l, textul despre TB, chiar dacă scurt, este extrem de complicat la a-i răspunde căci are lucruri extrem de precise dar şi multe de o mare generalitate; poartă discuţia de la măsurile şi oamenii lui Băsescu la teme de filozofie politică; este un text analitic dar şi filozofic, uneori, prin metaforă, aproape poetic. A răspunde la o asemenea provocare însemna fie a-l expedia în câteva cuvinte, mergând numai pe concretul vieţii politice româneşti, fie a te lansa într-o mai lungă şi stufoasă discuţie a temelor lansate de autorul lui. Pentru că erau multe lucruri care mă incitau şi pe care am considerat că merită, dacă nu s-au spus, să le mai spunem odată, am ales în final un soi de discuţie - analiză pe text, care să se acomodeze şi timpului şi resurselor intelectuale pe care le am la dispoziţie într-o perioadă, după cum spuneam, cam contra cronometru, în care e greu să treci de filozofia observaţiei evenimentului cotidian.

       În primul rând, fraza de pornire cred că e urmarea unei discuţii imaginare, pentru că noi doi nu am vorbit niciodată de sporirea ordinii din ţară prin măsurile preşedintelui. Aici apare însă, pentru prima oară o temă cu greutate (altfel destul de hărţuită în anii trecuţi, rar abordată serios), cea a conducătorului: liniştit, să-i spunem, olimpian, sub care lucrurile se aşează oarecum de la sine, sau agitator, provocator de agitaţie, de evenimente zgomotoase, de turbulenţă.
Din păcate, imediat după aceea, Cristi coboară la oamenii din jurul preşedintelui, amănunte care, cred că nu aveau ce cauta după primele trei propoziţii anterioare. Pentru că discuţia care începuse, şi asupra căreia Panteliomn revine cu mult mai multă concentrare de la jumătate încolo, nu are a face cu oamenii preşedintelui (care au şi ei impportanţa lor, dar în alt plan, la un alt etaj, mai aproape de pământ). Tema importantă din punct de vedere al filozofiei şi sociologiei politice este aceea a naturii - formei şi conţinutului - conducătorului politic şi implicit a actului său politic, a puterii cu temei transcendent sau luciferic. Am să las însă puţin deoparte, această temă care oricum revine, în textuk lui Cristi cu mult mai multă consistenţă câteva rânduri mai jos, pentru a mă întoarce la cei ce au fost nominalizaţi drept cauze ale sporirii dezordinei: oamenii preşedintelui.
       Cristi spune că prin măsurile pe care le ia (mai corect, le impune atât cât îl lasă coaliţia) acesta sporeşte dezordinea şi acest lucru se întâmplă nu din cauza măsurilor - constrângătoare, cum le numeşte el - ci din cauza calităţii oamenilor de lângă el. Pentru că sunt nişte oameni fără principii (evident morale, pentru că altfel, cum zice şi Pleşu, două-trei principii are fiecare, măcar cele care privesc binele personal). Nu mi-e foarte clar dacă se referă numai la consilierii săi şi la apropiaţii din PDL, sau în general la cei din PDL, dar, oricum ar fi, asta este o problemă generală în politica românească; nimeni nu mai are iluzii, cred, în ceea ce îi priveşte pe politicienii români.
       O caracterizare inexactă pe care Cristi le-o face este următoarea: "intoleranţi cu dezordinea din exterior, cu dezordinea "sistemului ticăloşit", ei sunt din păcate, foarte toleranţi cu pripriile lor slăbiciuni..." Dacă fraza începea cu "toleranţi cu ..." şi acesta era motivul pentru care măsurile promovate de Băsescu provoacă, printre altele, şi dezordine, era perfect. Pentru că unde aţi văzut dumneavoastră politicieni intoleranţi cu dezordinea din exterior, cu sistemul ticăloşit? Păi tocmai aste e, că sunt prea deprinşi cu această dezordine a statului în care se simt extraordinar şi înăuntrul căreia îşi construiesc propria ordine, folositoare lor.
       În rest, tot ceea ce spune Panteliomn despre ei este perfect adevărat. Ba nu, ar mai fi o observaţie: deşi ştiu că în grandomania lor găunoasă mulţi au ajuns să creadă că întruchipează adevărul şi binele, aş completa finalul propoziţiei "pentru că ei cred că luptă de partea binelui" cu un cuvânt: "personal". Mai mult de atât, nu avem a pretinde de la această grădină zoologică care este astăzi lumea noastră politică.  (Va urma)

Soren Kierkegaard: GRIJILE PĂGÂNILOR - Jurnal de filosofie creştină

Păgânismul este un regat divizat împotriva lui însuşi, un regat în continuă revoltă unde tiranii se succed, dar unde, cu toate acestea, nu este niciodată un stăpân.

Păgânismul este un suflet revoltat; demonul momentului este alungat de un alt demon, şi el lasă locul altora şapte care sunt şi mai răi.

Păgânismul... este în fapt neascultarea, tentativa sterilă şi contradictorie de a servi doi stăpâni.

Este poate normal să pierzi un lucru de nimic fără a te mai îngriji să-l recuperezi; dar să-ţi pierzi propriul eu (să-l pierzi de Dumnezeu) fără a avea măcar cheful de a te apleca pentru a-l lua, sau fără a-ţi da, pentru nimic în lume, seama că l-ai pierdut: ce teribilă pierdere.

S. KIERKEGAARD, grijile păgânilor, grija  indeciziei, sfârşit. 

Traducere: Paul Ghiţiu 

Demisia conducerii PNL - drama lui Vosganian

Vosganian zice că nu e cazul ca întreaga conducere a penele să demisioneze dacă Voiculescu va fi găsit vinovat de colaborare. Că de unde puteau să ştie ei atunci ce se va hotărî mâine-poimâine? Şi că el, oricum a votat contra şi Felix nu e prietenul lui.

Dar asta e problema? Existenţa cuiva este, după cum zice metaforic Vosganian, indiferent de traseul aceluia, albită sau pătată de o hârtie de la tribunal?! Este ea doar o hârtie? Dar tot restul, toate dovezile, toate evidenţele, toate mărturiile? Cuvintele, privirile, gesturile fetide acestui personaj al Infernului, această creatură a nopţii conştiinţei umane, nu sunt ele de ajuns?
Se pare că, chiar şi din perspectiva neînfricatului luptător pentru libertate, nu sunt. Adeverinţa bate viaţa.
Iar despre de ce a votat împotriva alianţei penele-pece, aflăm acum că nu musai din considerente de virtute, ci din cauză că Voiculescu l-a făcut spion în 2006 prin trustul lui de presă. Sau cel puţin cam asta se înţelege.
Aşa că din două una: lui Varujan ori îi e frică să demisioneze împreună cu ceilalţi, că poate nu se mai alege şi rămâne în 2012 fără coledz, fie bate şaua să priceapă iapa de Antonescu.
Din păcate, de-o fi una, de-o fi alta..., Vosganian a ratat o mare şansă; dar asta mai demulticel, prin 99 - 2000. Una din alea care vin odată şi pe urmă, dacă nu înţelegi, se iau pentru totdeauna.

PS - Nu am înţeles în care poză de grup nu-i permite lui Oprea să-l aşeze: în cea a alianţei cu pece  - din care singur nu se dă dus, nu cred că Oprea l-a legat de ceilalţi  - sau în cea cu demisia colectivă?

Columbeanu şi Monica, creaturi ale nopţii mass-media

       În loc să-i lase în noaptea existenţei lor, HOTNEWS a pornit o dezbatere despre dacă YOUTUBE ar trebuie să scoată sau nu un filmuleţ în care odrasla celebrilor actori de bulevard, Irinel şi Monica, spune că ar fi fost bătută. Probabil că toate agenţiile şi toate ziarele discută pe larg subiectul celebrului divorţ.  Iar televiziunile, în afara TVR-ului, înfulecă ţi ele cu nesaţ din tortul scandalului post erotisme, dulcegării, snobisme, troglodenie, suficienţă, prostie, aroganţă, desfrâu, imoralitate sau amoralitate....
       A te ocupa de astfel de personaje - parazitul de categorie grea Columbeanu (fiul vestitului Columbeanu prezent în aparatul guvernului de pe vremea lui Dej până acum câţiva ani, loc în care probabil şi-a dăruit viaţa poporului şi s-a sacrificat pentru viitorul bănos al copilului său) un personaj aproape mitic de Nimeni şi parazitul mic (dar lung), Monica - când pe de altă parte faci caz de criză, de lipsuri, de nivelul de trai, de pensii, de doctori, de spitale etc., şi de, atenţie, pericolul unor generaţii tot mai şubrede intelectual (clădite însă după modele ca cele de mai sus, nu?) arată cât de ipocrite şi panglicare sunt toate aceste dezbateri şi îngrijorări.
       Încă un motiv pentru ceea ce scriam în urmă cu nişte luni bune despre viitorul incert al neamului românesc, în afara unei minuni a lui Dumnezeu.

GRIJILE PĂGÂNILOR (Soren Kierkegaard)

 

Grijile păgânilor, este prima parte a cărţii "Discursuri creştine", publicată de Soren Kierkegaard în 1848. O lectură foarte nimerită înaintea, dar şi în timpul, Postului Mare.

 
În cadrul reuniunilor publice în care se întâlnesc oamenii serioşi, nu se venerează nimic altceva decât prudenţa înţeleaptă cunoscătoare a realităţii.

Cu cât se afundă omul mai mult în griji, cu atât mai mult el se depărtează de Dumnezeu şi de creştinism; şi ajunge la cel mai scăzut nivel al căderii atunci când nimic nu i se pare mai important decât grija sa din care pretinde a face nu numai cea mai zdrobitoare (ceea ce de fapt nu este, cea mai copleşitoare fiind durerea pocăinţei), cât mai ales grija supremă.

Grijile păgânilor, grija sărăciei 

Cu cea mai migăloasă precizie, (pasărea) ia exact "atât cât îi trebuie" şi nimic mai mult, pentru a evita chiar şi cel mai îndepărtat contact cu cunoaşterea ambiguă a abundenţei.

Din punct de vedere creştin, nu e niciodată problema de a şti ceea ce fost un om, ci ceea ce el a devenit; cum era, dar cum a devenit; care a fost începutul, dar care a fost şi finalul.
În aceeaşi măsură în care niciodată pasărea nu a luat mai mult decât îi era suficient, nici bogatul păgân nu a primit niciodată îndeajuns.

Grijile păgânilor, grija bogăţiei 

Căci un om nu învaţă în mod natural de la "ceilalţi" decât ceea ce aceştia sunt; şi în chiar felul acesta lumea înţelege să-l înşele şi să-l împiedice să fie el însuşi.

Iar "ceilalţi" nu ştiu nici ei ceea ce sunt; nu ştiu niciodată decât ceea ce sunt "ceilalţi".

Atunci când eşti tu însuţi fiind în Cel care este în şi pentru el însuşi, poţi să fii în şi pentru aproapele tău, dar nu este posibil să fii tu atunci când eşti numai pentru ceilalţi.

(Păgânul) este ceea ce "ceilalţi" fac din el şi ceea ce el însuşi se face nefiind decât pentru ceilalţi. Grija lui este aceea "de a nu fi nimic", de a nu fi absolut de loc.

Dar grija lui este încă şi aceea de "a deveni ceva în lume".
Să devii Consilier la Curte: asta ar fi ceva; şi el trebuie mai mult decât orice să devină ceva în lume; a fi absolut nimic "te aduce la disperare". "Te aduce la disperare":  vorbeşte de parcă nu ar fi deja disperat. 

Grijile păgânilor, grija lipsei de importanţă

 Niciun om important nu poate să fie salvat ca atare, ci doar ca un om smerit.
De fapt, nici nu mai vorbiţi cu un om; în setea sa pentru demnităţi şi onoruri, el a devenit obiectul poftei sale nemăsurate: ca om, el nu mai este decât un titlu.

Grijile păgânilor, grija grandorii

Aceasta constă fie în "a vrea ajutorul lui Dumnezeu" de o manieră interzisă, rebelă şi nelegiută, fie în "a dori să renunţe la acest ajutor" în acelaşi mod.
(Păgânul) este la mâna spaimei, spaima de a trăi şi spaima de a muri.
Căci de fiecare dată când un eveniment sau perspectiva lui îl smulge din metamorfoza sa animală, el vede trezindu-se spaima care locuieşte în adâncul lui şi care îl aruncă în disperarea în care deja se găsea.
Dacă cu siguranţă Dumnezeu nu poate să fie omorât, se poate însă foarte bine omorâ gândul despre Dumnezeu.
A-l omorâ pe Dumnezeu, este cea mai crudă sinucidere; a-l uita pe Dumnezeu, este căderea cea mai joasă a unui om; nici animalul nu poate să cadă atât de jos. 
În plus, păgânul este cu totul la mâna spaimei; căci, la drept vorbind, el nu ştie niciodată la mâna cui este; şi asta este chiar culmea spaimei!

Grijile păgânilor, grija cutezanţei

Ziua de mâine este îngrijorarea din fiecare zi.
Orice moment de nerăbdare în care doreşti a privi ţinta pentru a vedea dacă te-ai mai apropiat puţin de ea este întotdeauna o cauză a întârzierii şi a neatenţiei.
Nu; fii odată pentru totdeauna şi în mod serios hotărât şi aşează-te la lucru, cu spatele către ţintă.
Astfel se comportă vâslaşul în barcă, şi în acelaşi fel credinciosul.
Nu e oare mai de preţ să-ţi doreşti să fii contemporan cu tine însuţi!
Cu adevărat, cât de rar este veritabilul contemporan cu sine însuşi; căci cei mai mulţi sunt la sute şi la mii de leghe înaintea lor înşile...
Ce e spaima? Ziua de mâine.

Grijile păgânilor, grija de a se lăsa chinuit de griji

Păgânismul este un regat întors împotriva sa, o împărăție în revoltă perpetuă, unde tiranii se succed unii după alţii, dar unde nu există niciodată un stăpân.
Păgânismul este un suflet revoltat; demonul momentului este alungat de un alt demon și lasă loc pentru alte șapte mai răi.
Păgânismul... este practic neascultarea, încercarea sterilă și contradictorie de a servi doi stăpâni.
Poate că este normal să pierzi un fleac fără să-ți faci griji că îl recuperezi; dar să-ți pierzi propriul sine (pierzând pe Dumnezeu) fără să ai măcar dorința de a te apleca pentru a-l recupera, sau fără ca măcar să-ți dai seama că l-ai pierdut: Ce pierzanie teribilă!

S. KIEREKEGARD, grijile păgânilor, grija nehotărârii, sfârșit

Criza benzinei

Am o idee, radicală, pentru soluţionarea ei.
Radicală, dar nu fantezistă. 
Pentru că acum e prea târziu v-o spun mâine, poate o susţineţi.